Putem sa ne dam in stamba! Suntem europeni!

În Atena e înca plina vara la sfârsit de septembrie. Asa ca stam seara cu niste prieteni pe o terasa. Unul dintre ei ne povesteste. Era prin 2000. Avusese un mare necaz, îsi pierduse tatal. Înmormântarea îl costase peste asteptari. Familia îi era îngreunata de datorii. Asa ca s-a hotarât sa plece sa munceasca niste luni în strainatate, sa-i poata ajuta pe-ai lui. S-a dus în Italia. A calatorit cu trenul. A coborât la gara din Roma. În tara îsi lasase serviciul, la un cabinet medical. Îsi lasase apartamentul la care mai avea de platit rate. Îsi lasase masina într-un garaj.
La Roma, abia iesit din gara, a dat peste conationali. Stateau însirati de-a lungul unui zid. În jurul lor erau numai sticle de bere. I-a descoperit, fiindca unul dintre ei i-a cerut o tigara. În timp ce-si astepta pomana, un altul l-a strigat din spate. Vorbeau româneste. Omul nostru le-a spus ca vine si el din România. Au napadit pe el. Foarte bine, au spus, da încoace geamantanele, te ducem noi imediat unde trebuie, mai sunt câteva locuri de dormit la cimitirul de masini.
Nu si-a dat geamantanele. Le-a dat în schimb tot pachetul de tigari. Le-a multumit. si a luat primul tren. Sa se întoarca la el în Iasi.
Nu avea nici un chef sa doarma printre boschetari, la cimitirul de masini.

Povestea stârneste un haz nebun. Omul are talent de scena. Arata cu mâinile cum se repezeau aia la geamantane. Are mimica, atunci când ne spune cu câta jovialitate i se propunea un loc de dormit.
Râdem si râdem. Îl mai punem sa ne faca o data toata sceneta. O face. Fiindca… la fel ca si noi, se afla si el acum de mai bine de un deceniu în emigratie. A trecut, adica, de prima ei faza.
Mai grea, mai usoara, prima faza a emigrarii este declasarea. Nu cred ca ma pot  contrazice nici cei care, mai devreme sau mai târziu, au ajuns în strainatate în posturi importante, bine platite, oameni cuprinsi. Si ei, daca vor fi cinstiti, vor trebui sa recunoasca adevarul, ca prima faza a emigratiei te declaseaza. Desigur ca declasearea aceasta este de nivele diferite, în functie de om. Nu ajungi neaparat printre boschetari. Dar ajungi cu geamantanul în mâna la un birou de plasare unde studiile îti sunt sau nu-ti sunt recunoscute. La masa unor cunoscuti, care te întreaba în fiecare zi daca ti-ai gasit de lucru sau nu. La cheremul unui patron, care te plateste când vrea el si cu cât vrea el, fiindca esti strain.
Pleci din tara ta de la o anumita stare de certitudine. Începând chiar si prin simplul fapt ca esti pe un teritoriu care, de secole, se presupune ca este al tau. si pleci dintr-un popor care, tot asa, de secole, se presupune ca  este al tau. Cu oameni cu care, cel putin în scripte, în actul de nastere unde este specificata tara, esti la fel. Român. Într-o tara în care românii sunt majoritari.

Profesorul Lucian Boia spune la un moment dat într-o carte ca lumea de mâine va fi a minoritarilor. El sustine foarte întemeiat ca doar cadrul geografic mai ramâne fix. Spectacolul uman este în schimbare. Lumea va fi formata din grupuri minoritare, fixate mai mult sau mai putin într-un cadru geografic fix.
Cei multi, care traim în emigratie, ar trebui la o asemenea afirmatie sa ciulim urechile. Lumea va fi a noastra. A celor plecati din România si de prin multe alte parti ale lumii. Si… a celor care se vor aseza, comunitati mari, în România. Sau prin alte parti ale lumii.
Îmi place formularea directa si curajoasa a profesorului Boia. Cadrul geografic ramâne fix… As avea nevoie totusi de un raspuns la o întrebare. Dar banul, domnule profesor? Cu banii ce-o sa se întâmple oare, în viitorul din punct de vedere financiar atât de imprevizibil? Fiindca nu pe cadrul geografic sunt suparati oamenii, când îsi iau lumea în cap. Ci pe falsa apartenenta la o formatiune statalã asa-zis unitara – Uniunea Europeana – în care aceeasi munca este platita într-un loc cu o suta si în altul cu o mie. Fapt care face ca o parte a Europei, cei cu salarii mici, s-o porneasca spre Vest. Si… cei care îsi urmaresc câstigul sa-si mute întreprinderile în Est, pentru a plati salarii mai mici.
Nu am auzit niciodata ca vreunul dintre reprezentantii din aceasta a doua categorie, a firmelor occidentale care se deplaseaza spre Est, sa nimereasca printre boschetari si sa doarma într-un loc înca disponibil, la vreun cimitir de masini. Fiindca viata m-a obligat la multe meserii pâna sa-mi gasesc locul, am lucrat o perioada scurta si pentru asemenea firme. I-am vazut de aproape. Am vazut cum sunt primiti ca niste regi, multi dintre ei fiind în realitate niste terchea-berchea, maestri ai falimentelor prin tarile lor. Am vazut cum li se faceau temenele, cum erau ghiftuiti si cadorisiti, cum dormeau în cele mai scumpe hoteluri si li se ofereau pe mai nimic cele mai frumoase femei.
Oare câti ani de acum încolo vom mai avea în aceasta Europa unita doua feluri atât de distincte de „minoritari“?

Ceea ce mi se pare însa si mai de neînteles este pozitia minoritarilor fata de minoritari. si fiindca prin apartenenta cunosc mai bine minoritatea româneasca din câteva tari, ceea ce ma tulbura este felul în care românii se considera peste tot mai „minoritari“ decât minoritarii. Sunt ei adica straini, dar nu ca altii. Ei sunt mai de soi. Lumea în care au nimerit are mai multe obligatii fata de ei decât fata de alte popoare. Sa zicem fata de africani sau de asiatici.
Boschetarii nostri sa nu auda de africani! Ce, el e negru? El e european. Faptul ca pâna si în cele mai oficiale documente Europa a ajuns sa recunoasca ca si-a întemeiat bunastarea pe bogatiile aduse din colonii, pe el nu-l intereseaza. Faptul ca economia asiatica merge de sfârâie, pe când a noastra atârna de Fondul Monetar International, nici atât. El e european, el n-o fi un te miri cine.
Trebuie sa recunosc ca parca la nici un alt popor nu am întâlnit în emigratie o asemenea aroganta. Care, din nefericire, se extinde pe o scara sociala extrem de larga. De la opinca pâna la vladica. Toti ai nostri se considera mai cu mot. Africanii dau prin tarile de emigratie ale Europei ministri (nu numai unul, în Italia, dar, uite, unde nu te-ai fi asteptat, si Germania are un parlamentar din Senegal!). Guvernul olandez îsi cere scuze public fata de indonezieni pentru secolele de colonialism. Românii nostri, în Olanda, nu se lasa, Doamne fereste, comparati cu „aia cu ochii cârpiti“. Desi banii olandezi la care tragem nadejde nu vin, în mod sigur, numai din lalele. În Grecia, am ajuns sa se faca anunturi publice, spre exemplu, la închirierea unui apartament: „nu primim oameni de culoare“. Faptul ca si conationalului nostru i se trânteste usa în nas, ne scoate din tâtâni. Si, vreau sa spun ca pe buna dreptate. Orice forma de nationalism este o oroare. Si în Grecia se întâmpla lucruri de-o gravitate care nu încape-n cuvinte. Numai ca niciodata el, conationalul nostru, nu se va solidariza cu cel slab, pentru ca împreuna sa mute roata lumii din loc. Noi ne-am facut un principiu din a ne aciuia pe lâna cel puternic. Si în istorie, nu o data, am pierdut din pricina acestei forme de oportunism pagubos.
Un proverb arab spune ca e mai bine sa fii coada de leu, decât cap de gaina. De la bunici stiu un alt proverb: capra e râioasa, dar cu coada sus.
Noi, deci, în emigratie, ne putem da în stamba. Noi suntem europeni.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper