O pereche de ochi neobisnuit de mari, verzi, incarcati cu intrebari

Un articol de Alexandru Mica

Interviu cu fostul ministru adjunct al Ministerului Afacerilor Externe al României, Eduard Mezincescu, din perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej – Nicolae Ceausescu.

 

Acest material a fost consemnat în anul 1974. El nu a fost publicat, ramânând în manuscris. A fost citit, însa, de catre profesorul Harry Brauner si adnotat pe alocuri. Am decis sa-l dau publicitatii, abia acum, pentru a marca, în anul 2013, aniversarea a 100 de ani de la nasterea marii noastre interprete de cântec popular traditional, Maria Tanase, care si-a legat destinul artistic definitiv de personalitatea inconfundabila si fericita a marelui folclorist.

Alexandru Mica: Stimate tovarase ministru, as vrea, în primul rând, sa va multumesc cordial pentru amabilitatea de a accepta sa-mi acordati acest interviu dedicat personalitatii folcloristului Harry Brauner, cu care am marea bucurie de a colabora în domeniul valorificarii creatiei noastre folclorice traditionale. Îmi revine în memorie momentul în care am avut sansa de a va fi întâlnit în saloanele Ambasadei României din capitala Republicii Populare Democrate Coreene, Phenian. Cred ca era prin anul 1964, eu aflându-ma la studii la Universitatea nord-coreeana, ca bursier al MAE, unde fusesem trimis sa studiez limbile coreeana si japoneza.
Ambasadorul României în RPDC din perioada aceea, Manole Bodnaras, care nutrea pentru mine o simpatie parinteasca, mi-a permis sa vin la ambasada si sa asist, din „culise“, la receptia oferita în onoarea delegatiei MAE condusa de Domnia Voastra în vizita oficiala în capitala RPDC, în cadrul schimburilor diplomatice dintre cele doua tari.
Aceasta, spunea domnia sa, în ideea de a asista la modul în care se comunica prin intermediul limbilor coreeana si romana între membrii celor doua delegatii prin intermediul translatorilor diplomatici, profesie pentru care ma pregateam eu însumi. Am remarcat atunci tinuta protocolara desavârsita a Domniei Voastre si mai ales formularile de idei într-o limba româna elevata, pe alocuri chiar academica, ceea ce îi crea traducatorului nostru de la ambasada, tânar absolvent al sectiei de limba coreeana din cadrul Universitatii nord-coreene, unele dificultati de translatie.
Surprins de laconismul exprimarii în limba coreeana a celor comunicate de dvs omologilor amfitrioni, l-ati atentionat pe diplomatul român, reprosându-i inexactitatea traducerii ideilor dvs în limba coreeana, caruia v-ati adresat, întrerupându-va speech-ul, cu urmatoarele cuvinte: „asculta, tovarase… (si ia-ti spus numele), am impresia ca dumneata nu traduci tot ce comunic eu.“
Faptul acesta a produs o adevarata stupoare si chiar suspans pentru oficialii nord-coreeni prezenti la aceasta întrevedere, dar si pentru personalitatile romane prezente.
Situatia a fost salvata, însa, de catre translatorul de limba româna al partii coreene, care s-a simtit obligat sa-i ia apararea omologului român, explicându-va Domniei Voastre faptul ca limba coreeana este, prin constructia ei, o limba mai saraca în sinonime, epitete sau comparatii, de aici decurgând laconismul incriminat de dumneavoastra în traducerea efectuata de catre translatorul ambasadei.
În cele din urma, incidentul a fost trecut cu vederea de catre asistenta, tot „amarul“ înnecându-se, apoi, în aromele apetisante ale unui pahar de vin românesc, dintre cele mai rafinate, fapt care a refacut atmosfera de buna dispozitie de la început.
Pentru mine, acest moment a fost un prilej de reflectie si luare aminte asupra unor neprevazuturi care pot sa apara în comunicare în timpul unor discutii sau tratative cu partea straina, dar, în acelasi timp, am retinut si exigenta cu care Domnia Voastra oficiati rolul de comunicator politico-diplomatic din partea conducerii statului român.
Sa revenim, însa, la subiectul întâlnirii noastre.
Când si în ce împrejurari l-ati cunoscut pe Harry Brauner?
Eduard Mezincescu: Cea mai veche amintire despre Harry Brauner dateaza din anii ’30.
Aveam multi prieteni în Bucuresti, dar prieteniile erau altfel, pe atunci. În afara prescriptiilor protocolare, a fasoanelor, a chingilor impuse de disciplina diverselor ierarhii. Ne întâlneam în locuri publice aglomerate, unde opinii extravagante sau extremiste, deopotriva cu confidente de ordin foarte intim trebuiau vociferate, ca sa ajunga la urechea interlocutorului.
Aveam enorm de multe lucruri de spus, în domenii variate, uneori lucruri neverosimile.
În primul rând, fireste, în arta, literatura, filozofie, politica.
Nu exista problema internationala, decisiva pentru viitorul desfasurarilor istorice, pentru care sa nu fi avut unul sau altul solutii complete si definitive, operante, usor de adoptat si de aplicat, numai daca…
Aici lipsea totdeauna ceva, în jurul acestei necunoscute centrându-se controverse aprige. Dispute crâncene surveneau nu numai când pozitiile erau diametral opuse, ci si atunci când convorbitorii aparau acelasi punct de vedere, preconizau acelasi remediu, situându-se de aceeasi parte a baricadelor care se ridicau tot mai înalte, mai greu de escaladat, de luat cu asalt.
Dreptatea, adevarul, confirmarea si afirmarea sociala erau bunuri mult prea de pret ca sa fie acceptate sau cucerite fara lupta.

A.M.: Care era atmosfera culturala a perioadei descrise, stiut fiind ca anii interbelici erau marcati de o adevarata efervescenta a creativitatii tinerei generatii pe diverse planuri ale culturii nationale?
E.M.: În acea perioada, accesul la informatia culturala de cea mai diversa provenienta si tendinta era foarte larg, în ciuda regimurilor care se supralicitau în restrictivitate.
În vitrine, pe rafturile si tejghelele librariilor se înghesuiau noutati de toate categoriile, recent aparute în metropolele apusene, sub semnaturi ilustre sau obscure.
Centura de siguranta sau de castitate ideologica era plasata pe Nistru, dar operele marilor scriitori sovietici, Maiakovschi, Ilia Ehrenburg, Gladkov, Pasternak, Esenin circulau în traduceri franceze si germane.

A.M.: În ce mod publicul cititor român putea avea acces la operele acestor creatori?
E.M.: Fara îndoiala, limba rusa era putin vorbita aici, dar gratie câtorva scriitori de talent, unele dintre acestea începusera sa apara în excelente talmaciri românesti. În cuprinsul unui fals interludiu amical, urma sa-si faca aparitia si originalul, inaccesibil celor mai multi dintre noi.
Larghetea aceasta era compensata amplu de putinatatea mijloacelor materiale de care dispunea grosul aspirantilor la îmbogatire spirituala. Nu putine erau cartile pe care le citeam sau le consultam, ivindu-ma zi dupa zi în câte o librarie sau anticariat pentru a le rasfoi, sub privegherea binevoitoare a unui negustor întelegator.
Sa stii ca nu eram singurul care practicam sistemul. S-o mai fi practicând el, oare?
Se întâmpla uneori ca nu mai gaseam la locul ei cartea râvnita, vânzatorul parând stanjenit, doar afacerile erau afaceri, nu… Cartea îsi aflase, în cele din urma,cumparatorul asteptat.
Nu m-as mira daca unele lacune de informatie culturala, cu care am ramas pâna azi, s-ar datora succeselor premature de librarie ale unor opusuri la capatul carora n-am izbutit sa ajung, astfel.
Daca ragazul era îndestulator, ori neastâmparul greu de stapânit, ori problemele care trebuiau dezbatute mult prea arzatoare ca sa sufere amânare, ne cautam acasa, pe la gazdele unde tineam odai mobilate cu chirie, ori pe la garsonierele si apartamentele miniaturale pe care unii, cu afirmari si reusite timpurii, si le îngaduiau cu nevinovata si orgolioasa ostentatie.
Chit ca aveau sa le abandoneze înainte de expirarea termenilor contractuali. În acele cazuri frecvente când succesele nu se consolidau, iar euforia înlesnirii materiale se stergea sub efectul solicitarilor multiple, dezordonate.
Oricine era binevenit oricând, afara de cazul contrar, când apelul soneriei târâia în gol, ciocaniturile în usa sau în geam desteptând doar vagi ecouri. Daca insistenta devenea suparatoare, o voce iritata mormaia: „Lasa-ma în pace. Sunt cu o tipa.“ Ratiune suprema care anula orice fel de alte ratiuni.

A.M.: Ce prietenie ati legat în aceasta perioada?
E.M.: Am cunoscut multi tineri cu care, într-adevar, am legat strânse si durabile prietenii. Unul dintre tinerii pe care îl vizitam câteodata acasa era si Sandu Eliad, talentat om de teatru si director de scena, care începea sa fie luat în seama din ce în ce mai mult.
El avea un apartament într-un bloc din zona parcului Cismigiu, aproape de Tipografia „Eminescu“, la un etaj superior. Acesta obisnuia sa dea cu generozitate, în particular, lectii de arta actoriceasca unor june aspirante la ingenuitate scenica.
Cheie la lift aveau numai locatarii blocului. Asa ca, dupa osteneala urcatului pe scari, formula sacramentala de preîntâmpinare a intruziunii mele cadea tare prost.
Apartamentul lui Sandu Eliad era, sau parea, spatios în comparatie cu vizuinile suprapretuite în care ma adaposteam; era cochet, cu destula dezordine ca sa se simta bine cineva care iubea libertatea de miscare si de opinie, având peretii încarcati de nenumarate carti de teatru si de arta, cu pachete de tigari nepazite, lasate într-o neorânduiala voita.
Am sunat într-o dupa-amiaza la usa apartamentului. Sandu Eliad era acasa, aferat si absent, îmi deschide sa intru fara a-mi da vreun semn de atentie. Atentia lui era concentrata asupra unei… tinere fete. Un fel de aratare firava, cu trup fara carne, numai piele si os, cu bluza si fusta ce amplificau în falduri si cute o faptura fragila, a carei figura era încadrata de un par negru zburlit, de sub coama sau coroana caruia scânteiau o pereche de ochi neobisnuit de mari, verzi, încarcati cu întrebari, de o timiditate înduiosatoare, dar si de sperante.
Cu gura deschisa, „aratarea“ practica un fel de vocalize stranii, cu iz de bocet sau de doina, supravegheata îndeaproape de o alta aratare care pândea cu ochi de linx miscarile buzelor, locatia limbii, tremurul omusorului din gât. Poate si vibratia coardelor, care trebuia sa dea vocii inflexiunile dorite.
Scapata, parca, de-a dreptul din baladele lui Villon, aratarea aceasta era însufletita de o pasiune stranie: sa duca pe treapta desavârsirii artistice profesionale arta spontana a unui întreg popor, având vocatia expresiei muzicale pentru toate starile sufletesti purtate din gura în gura, de la spite de stramosi pierduti la limita fluctuanta dintre istorie si legenda. Una din cele doua aratari avea sa devina curând o stralucitoare stea pe firmamentul artei interpretative românesti: Maria Tanase.
Cealalta era deja binecunoscutul Harry Brauner, colaborator principal al marelui folclorist Constantin Brailoiu la Arhiva de Folclor a Societatii compozitorilor romani.
Sandu Eliad o initia pe fetiscana cu voce adânca, mladioasa, cu simtire aleasa si cu o întelegere uimitoare a cântecului popular românesc din toate zonele tarii, în tainele mestesugului actoricesc. Harry Brauner îi dezvaluia acesteia tainele autenticitatii si spontaneitatii interpretative. Brauner îi explica viitoarei celebritati ca în natura totul este autentic si spontan.
În arta, în fata publicului, pe scena sau în rotonda, autenticitatea se obtine însa prin studiu tenace, iar spontaneitatea se deprinde doar pe calea unor exercitii uneori chinuitoare. Harry Brauner contribuia, alaturi de Constantin Brailoiu si de ceilalti colaboratori ai acestuia, la vasta actiune de culegere si de arhivare a folclorului poetico-muzical românesc.
În orele sale libere Brauner se straduia sa scoata folclorul din arhiva, sa-l repuna în circulatie asa cum fusese creat de-a lungul veacurilor, prin adaugirea geniului si dorului rapsozilor anonimi. Si totusi, altfel.
Doi oameni pasionati de arta, Sandu Eliad si Harry Brauner, descoperisera, prin jocul unei întâmplari fericite, instrumentul si interpretul ideal, care avea nevoie numai sa fie acordat corect în toate strunele ca sa transmita nuantat încarcatura emotionala stratificata în cântecul stravechi. Asa l-am cunoscut pe Harry Brauner, pe care, mai târziu, aveam sa-l cunosc mai bine; asa am cunoscut-o pe aceea care a marcat, prin glasul si prin personalitatea sa pline de un farmec si de un rafinament aparte, arta interpretativa folclorica româneasca a deceniilor care au urmat. Amintirea acestei întâlniri mi-a ramas întiparita adânc în memorie.
M-am reîntâlnit mai apoi cu cei doi mari prieteni ai mei, relatiile noastre fiind marcate de sincope din pricina preocuparilor si activitatilor noastre de multe ori divergente, regasindu-ne însa câteodata si în împrejurari vesele. Asa cum a fost acea întâmpinare a anului 1950, petrecuta împreuna cu alti prieteni si necunoscuti în noaptea de 13 ianuarie, dupa calendarul iulian.
Erau vremuri grele, prilejuri putine de relaxare si de petrecere, nu se stia ce putea aduce anul sau ceasul. Un chef de pomina sub privegherea ochilor blânzi, îngaduitori, ai mamei, care aveau sa se închida peste câtiva ani fara sa-si mai revada vreodata fiul mezin. Rudolf Brauner, baiatul cel mai vârstnic, era o personalitate în lumea medicala; Victor Brauner, pictorul, devenise un veritabil stâlp al avangardei artistice în România si promotor al suprarealismului pe plan mondial. Expatriat în Franta, cazuse sub anatema dogmatismului autohton si de import, care urmarea sa izgoneasca din arta tot ce nu era platitudine si poncif de confectie recenta.
Harry ramasese pe lânga casa. Mergeam cu totii într-un echilibru precar pe marginea prapastiei, cu privirile obturate de viziunea împlinirilor abia sperate, palid mijite la orizont. De la aceasta sarbatorire eretica a începutului de an, sa fi trecut câteva saptamâni, câteva luni, poate.
Pe masuta de lânga biroul la care lucram a început sa sune energic telefonul, la o ora foarte matinala, la care secretara stia ca nu-mi place sa fiu deranjat.
„Cineva de la Institutul de Folclor… insista foarte mult. Are o comunicare importanta.“
Mesajul chematorului era uluitor: Harry Brauner fusese arestat în acea noapte!
Institutul de Folclor fusese devastat, devalizat sau perchezitionat de o echipa a politiei politice. Clasoarele cu cilindrii de ceara si discuri pe care se aflau înregistrate zecile de mii de melodii si de motive populare, adunate prin truda unor oameni de inima si de specialitate de-a lungul câtorva decenii, sertarele cu transcrieri si fise, mapele cu texte, biblioteca, raft cu raft, carte cu carte, totul fusese rascolit, ravasit.
Teancuri de materiale „suspecte“ fusesera înghesuite în saci si confiscate. Daca nu se putea face nimic pentru Harry Brauner, interlocutorul meu ma implora sa obtin macar restituirea materialelor confiscate, care erau de o inestimabila valoare pentru istoria vietii muzicale din România. Printre documentele „incrimatorii“ ridicate de politie se afla si ampa corespondenta dintre Béla Bartók si Constantin Brailoiu.

A.M.: Din câte stiu, Béla Bartók era nascut în România si întretinea relatii strânse cu muzicienii si intelectualii romani din Regat.
E.M.: Da,ai dreptate, Bartók s-a nascut la Sânnicolau Mare, lânga Arad, din mama slovaca si tata maghiar, bun cunoscator al limbii române, pe care o vorbea si o scria corect. Bartók a fost nu numai marele compozitor de larga pretuire mondiala, ci si un îndragostit al melosului popular românesc. El a cules câteva mii de creatii folclorice românesti din Transilvania, pe care le-a transcris pe note si le-a reunit în noua volume de o mare valoare culturala pentru tara noastra. Bartók era un îndragostit activ de folclorul românesc si unguresc, într-o perioada în care Transilvania era încorporata în Imperiul austro-ungar.
În anii de exil de dupa revolutia proletara din Ungaria de la 1919, el colindase satele transilvane ca sa adune aceste nestemate românesti, mai mult de 6000 la numar, fata de circa 4000 de origine slovaca si aproximativ 3000 maghiare, în calitate de culegator de folclor zonal. Câteva dintre acestea, armonizate sau orchestrate magistral, erau deja intrate în repertoriul marilor solisti, a marilor formatiuni simfonice din lumea întreaga.
Destinul social sau îngustimea de vederi a politicienilor împiedicase statornicirea lui Bartók în România: prin anii 1920-21, i se respinsese cererea de a i se acorda o catedra la Conservatorul din Bucuresti sau Cluj, în baza referatului întocmit de doi muzicieni, altminteri remarcabili.

A.M.: Ce relatii existau între Bartók si Brailoiu?
E.M.: Între Bartók, marele folclorist si compozitor caruia i se refuzase dreptul de a lucra într-o institutie muzicala de învatamânt superior a Statului Român, si Brailoiu, întemeietorul Arhivei Nationale de Folclor, devenita în 1948 Institut de Folclor, în anii puterii populare, era firesc sa se stabileasca temeinice legaturi de colaborare si de prietenie.
Corespondenta dintre cei doi mari muzicieni astepta vremuri mai limpezi ca sa vada lumina tiparului, fiind pastrata cu grija si cercetata de Harry Brauner.
Mort abia de câtiva ani (1945), Bartók era considerat în epoca modernist si formalist. Lucrarile lui nu apareau în programele solistilor sau ale formatiilor simfonice si de camera. La rândul sau, Constantin Brailoiu era de doua ori suspect: Ca „fost“, si ca emigrant. Faptul ca la Geneva fondase Arhivele Internationale de Folclor, unde continua opera începuta în România, în acelasi spirit de dragoste si de întelegere a folclorului românesc, nu atenua atitudinea negativa a autoritatilor vremii fata de el.
Traiam, dragul meu, împrejurari de cumpana, când se alegeau apele amestecate si se delimitau riguros pozitii si tabere; când multi prieteni, cunoscuti, tovarasi de idei, conducatorii importanti ai luptei revolutionare erau luati si nimiciti de suvoiul represiunii. Cu sau fara voia si cunostinta multora, între care ma prenumaram si eu, optiunea politica lucida, întemeiata pe ratiune, pe analiza stiintifica a fenomenelor naturii si societatii era consolidata de un act fanatic de credinta. Disparitia sau desfiintarea cuiva, om de rând ori mare personalitate, n-avea nevoie de motivari sau explicatii, daca se furnizau explicatii simpliste, stereotipe.
Convingerea era un act de evlavie partizana, care impunea revizuirea sentimentelor si orientarilor.

Un comentariu pentru “O pereche de ochi neobisnuit de mari, verzi, incarcati cu intrebari”

  1. octombrie 3, 2013 la 7:16 pm

    Bela Bartok, Harry Brauner, Tristan Tzara,… Herta Mueller…..stat NATIONAL etnic UNITAR… constitutia 1923…. 2013…cu haina si pantofi mult prea mici cind e vorba de o singura limba oficiala de stat….realitatea culturala nu incape in stat national unitar… nici 1923… ceva mai mult 2013 ?… ce s-a intimplat cu 700.000 cetateni evrei din Romania MARE…..

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper