Muntii nostri aur poarta

Un articol de Dragos Bogdan

29 septembrie 2013 – marsul organizat în Bucuresti împotriva proiectului de exploatare miniera al R.M.G.C. de la Rosia Montana. Este al cincilea dintr-un sir de proteste saptamânale, ce deja au adus în strada zeci de mii de oameni. Cu lozinci clare, percutante, trasee de câtiva kilometri prin cartierele bucurestene, în ordine si cu buna-cuviinta, românii îsi redescopera spiritul civic si curajul de a hotarî viitorul tarii lor. Nu scriu aceste rânduri pentru a analiza oportunitatea financiara, nici pentru a pune în balanta implicatiile sociale si economice ale proiectului si nici nu pot spune ca resimt o ura viscerala împotriva initiatorilor sau a sustinatorilor sai. Ceea ce m-a determinat sa-mi astern gândurile pe hârtie a fost constientizarea faptului ca în dezbaterea publica – din strada sau din Parlament, din studiourile de televiziune sau din analizele de specialitate –, problema este privita fragmentar, omitându-se câteva aspecte esentiale.

Vox populi
Traisem momente de sensibilitate civica atunci când, absolut întâmplator, m-am trezit pentru o saptamâna spectator al protestelor de strada din Istanbul din lunile mai-iunie ale acestui an. Fiind martor al mobilizarii tinerilor turci împotriva distrugerii unui parc din centrul capitalei, am fost cuprins de o adânca amaraciune facând comparatie cu ceea ce se întâmpla în România. Mi se parea de neconceput ca acele proteste aveau loc într-o tara musulmana – prezumptiv mult mai retinuta fata de astfel de manifestari –, cu un guvern ce reusise anterior prin actiuni concrete, probate cu cifre, sa-si demonstreze capacitatile manageriale si, nu în ultimul rând, protestând pentru un motiv aparent minor, toate acestea în comparatie cu un popor cu o traditie mult mai îndelungata în exercitiul democratic european, ai carui lideri politici au dezamagit constant si care ar avea felurite si mult mai grave motive de a-si manifesta dezacordul cu deciziile luate de conducatori. Protestul turcilor îmi arata ce departe sunt românii de a fi ascultati, de a fi luati în seama si de a reusi sa schimbe ceva în cursul vietii lor.
Prin urmare, miscarile de strada din ultima luna din România mi-au umplut inima de speranta, nu neaparat pentru sortii de izbânda pe care îi are cauza sustinuta, ci pentru ca românii se manifesta solidar atunci când simt ca niciunul dintre actorii politici nu le mai reprezinta interesele. Bucuria a fost sa vad ca, în a cincea saptamâna, oamenii au venit cu la fel de mult entuziasm ca si pâna acum, ignorând ploaia ce n-a contenit sa le încerce fermitatea si rezistenta. Numarul nu a fost atât de mare ca în duminicile precedente, însa au fost suficient de multi pentru a-si demonstra hotarârea si, în plus, actiunea a fost sustinuta de manifestatiile altor comunitati, în special din Transilvania. În al doilea rând, am observat ca oamenii au început, ce-i drept cu sfiala, sa dezvolte relatii pe orizontala: de-acum se stiu, se saluta cu bucurie când se reîntâlnesc, se ajuta atunci când e nevoie si îsi povestesc în mers activitatea de peste saptamâna. Si-au gasit mijloacele de comunicare eficiente, s-au constituit în mici grupuri bazate, probabil, pe diverse afinitati, într-un cuvânt, acest protest îi uneste si le da încredere în viitor.
Am convingerea ca acesti oameni nu se vor împiedica pe parcurs, nu vor renunta la actiunea lor pentru câteva motive simple: nu i-a împins sau fortat nimeni sa protesteze afara de vointa si constiinta lor; stiu foarte clar ce-si doresc; se simt bine alaturi de semenii lor si acest fapt le da speranta ca în propria tara pot avea o viata decenta; au suficiente mijloace de comunicare si informare astfel încât sa reuseasca sa evite eventualele diversiuni.
S-a afirmat în presa ca manifestantii sunt platiti sa iasa în strada, ca ar fi sub influenta unor substante halucinogene, ca ar fi coordonati de o parte sau de alta a politicienilor. Este greu sa polemizezi pe aceasta tema, este si mai greu sa raspunzi tuturor atacurilor de orice fel – si, de altfel, am înteles ca cei care protesteaza nici nu îsi propun asta – caci, dupa cum spune proverbul, un nebun arunca o piatra în lac si zece oameni cu minte se straduiesc sa o scoata, fara sa mai socotim timpul si energia pe care le pierd. La mine nu a venit nimeni sa-mi ofere ceva si nici nu am simtit ca lozincile scandate au facut referire specifica la o anumita parte a clasei politice. Faptul ca unii politicieni încearca sa profite de aceasta situatie punându-se împotriva sau de partea manifestantilor nu poate fi oprit sau interzis de cei ce ies în strada. Însa ce politician mai spera sa câstige vreun capital de simpatie din partea populatiei încercând sa adopte o pozitie favorabila protestatarilor, în timp ce este partasul de ieri sau de azi al guvernarii atât de paguboase a României? Daca nu vor întelege ca îsi pot dovedi loialitatea fata de alegatori doar prin fapte si nu prin declaratii demagogice, nu vor face decât sa astearna paie pe focul întetit de cei asemenea lor.
Ce-am avut si ce-am pierdut
În continuare, voi face referire la obiectul protestului – neînceperea exploatarii miniere conform proiectului R.M.G.C., plecând chiar de la sloganul cel mai des scandat de manifestanti: „Uniti, salvam Rosia Montana!“. Problema exploatarii rezervelor de metale pretioase din zona Rosia Montana prin excavarea a patru munti pâna la o adâncime de 400 de metri si crearea unui lac de depozitare a materiilor rezultate cu o întindere de aproximativ 300 de hectare – un spatiu ce ar acoperi trei sate – Corna, Bunta si Gura Cornei – cu tot ceea ce contin acestea: pensiuni, biserici (una dintre ele de la 1719), cimitire, gospodarii etc, a fost abordata pornind de la rentabilitatea proiectului, atât pentru România, cât si pentru compania exploatatoare, apoi din punctul de vedere al locurilor de munca sau al sigurantei lacului de decantare ce s-ar crea în urma excavatiilor.
Aparte de discutia economica – ce include contracte, cantitati de metale pretioase, bani s. a. – problema pe care trebuie sa ne-o punem fiecare dintre noi este daca avem dreptul sa distrugem natura si vietile oamenilor pentru o cantitate, indiferent cât de mare, de aur sau pentru un contract blestemat pe care un grup de politicieni l-a semnat înainte de a se gândi la toate implicatiile unui asemenea gest. Poate ca ar fi bine sa ne amintim ca Dumnezeu a creat muntii, apele, padurile si animalele din ele si apoi l-a pus pe om stapân peste toate acestea, nu pentru a le distruge, ci pentru a le administra în mod decent si riguros. Se tot vorbeste ca zona este oricum afectata de exploatarile deja facute în perioada comunista, însa este ca si cum i-ai spune unui om care si-a pierdut o mâna ca ar trebui sa i-o amputezi si pe cealalta din ratiuni de aberanta simetrie.
Cea dintâi problema a acestui proiect este distrugerea iremediabila si totala a unei parti a tarii, si nu oricum, ci prin intoxicare. Este exact ceea ce se petrece în cazul traficului cu organe umane: omul renunta definitiv la o parte din sine pentru o suma de bani – de obicei derizorie, oricum niciodata suficienta pentru a compensa pierderea armoniei personale – pentru a-si achita din datoriile cauzate de o viata dezorganizata sau pentru a-si îmbunatati pentru o scurta perioada traiul, altfel decât prin munca.
În cazul de fata, guvernul României motiveaza renuntarea la o parte din tara prin faptul ca o mâna de oameni vor avea de lucru pentru o foarte scurta perioada de timp si ca îsi va achita din datoriile facute prin cheltuieli fara rost cu redeventa primita de la societatea exploatatoare. Lasând la o parte cât câstiga statul român în urma acestei exploatari, lucru pe care nimeni nu îl poate aprecia cu exactitate, este evident ceea ce vom pierde: o zona din tara noastra va fi scoasa de pe harta, iar întreaga populatie a Transilvaniei, ba chiar a României, va trai sub amenintarea poluarii cu cianura a apelor freatice. Este evident ca, în ciuda tuturor promisiunilor si angajamentelor societatii de exploatare privitoare la securitatea neutralizarii cianurilor, acest lucru va reprezenta un pericol permanent pentru generatiile viitoare.
Nu stiu ce familie ar fi de acord sa tina în mijlocul propriei case o bomba cu focosul activ, pe punctul de a exploda în orice moment, chiar si daca, în schimbul acestui accept, ar primi o suma de bani. Sau imaginati-va ca în subsolul Bucurestiului s-ar gasi un zacamânt de metale suficient de pretios încât sa-i treaca cuiva prin cap ca ar trebui dinamitat întreg orasul pentru a fi exploatat. S-ar întâmpla oare asa ceva? Poate cei ce îsi doresc distrugerea zonei Rosia Montana pentru câteva kilograme de aur ar fi si cei care ar sustine o asemenea nebunie.
Cum poate un român sa renunte la una dintre cele mai importante zone istorice – dovada a existentei noastre milenare pe aceste meleaguri – si sa se multumeasca cu o foarte mica parte din vestigiile actuale, pe care oricum nimeni nu o sa le mai viziteze din pricina fricii de ceea ce va fi în jur? Societatea straina care vrea sa faca aceasta exploatare poate gândi în termenii unei afaceri, noi nu!
Tara sau Pustiul Motilor?
Fiecare român de buna-credinta urmareste în general sa-si construiasca o casa, o gospodarie dupa puterea si posibilitatile sale, îsi ritmeaza viata mergând duminica de duminica la biserica pe care, împreuna cu ceilalti membri ai comunitatii, o ocroteste ca pe o pretioasa mostenire, constient fiind ca aceea este casa celui mai mare Prieten al sau si, în acelasi timp, se îngrijeste de mormântul stramosilor aflat în cimitirul din jurul edificiului cultic. Ce-i ramâne omului când i s-au luat toate acestea? Cu ce drept sa îngropi traditiile, istoria, vetrele satelor sub un namol plin de cianura?
I-as întreba pe toti aceia care au auzit si s-au interesat vreodata de ceea ce a însemnat cândva insula Ada-Kaleh. Pentru cei tineri este o poveste frumoasa, despre un univers de basm, despre o comunitate care, pierzându-si radacinile, nu a contenit sa-si deplânga soarta nenorocita, iar pentru cei vârstnici, este paradisul pierdut, un „acasã“ de sub ape… Nu cred ca a existat român care, aflând istoria acestei insule, sa nu-si fi pus problema evitarii dezastrului. Si e cert ca s-ar fi putut gasi si alte solutii, proiectul energetic urmând a fi dezvoltat în alta parte a Dunarii. Prin acea constructie s-au îngropat sub ape secole de istorie, traditii, genealogii, povesti de viata, bunuri materiale si multe altele. A meritat? Ar fi trebuit întrebati cei 17.000 de locuitori ai insulei Ada-Kaleh, ai orasului Orsova si ai altor cinci sate ce au fost obligati sa-si paraseasca vetrele si sa ia calea pribegiei. Macar centrala de la Portile de Fier reprezinta o investitie de interes strategic national, nu o afacere putreda din start a unei fantomatice societati de exploatari miniere.
Însa, dintre toate, cea mai importanta problema pusa de manifestanti este salvarea zonei istorice si a tot ce înseamna ea pentru ereditatea sociala (Ralph Linton) a unui neam. În primul rând, salvarea identitatii nationale, caci galeriile dovedesc existenta unei civilizatii precrestine pe acest teritoriu, sunt martore ale romanizarii populatiei dacice, constituie o dovada a perenitatii românilor în Apuseni. Si nu ar trebui sa ne multumim cu un traseu de câtiva metri transformat în loc de promenada, ci, cu cât avem mai multe vestigii, cu atât mai mândri ar trebui sa fim de trecutul nostru. La acestea se adauga locasurile de cult ale diverselor confesiuni crestine care, chiar si fara a avea o valoare patrimoniala deosebita, poarta într-însele chipul lui Dumnezeu sapat în sufletul a numeroase generatii. E straniu sa constati ca ierarhii confesiunilor crestine întârzie sa se alature protestelor ce vor sa salveze, odata cu comunitatile locale, si bisericile lor. Cât de mult ne-a revoltat în timpul dictaturii comuniste darâmarea monumentelor de cult, pentru ca stateau în calea noii sistematizari a orasului, facându-ne sa-i dispretuim atât pe conducatori, cât si Biserica, fortata la acel moment sa cada la învoiala cu autoritatile. Astazi însa nimeni nu mai obliga lumea ecleziala sa nu aiba o atitudine mai ferma în fata pericolului distrugerii locasurilor religioase.
În acest fel înteleg eu, si cred ca nu sunt singurul, lupta pentru Rosia Montana: ca o salvare a tarii de la iminenta unui dezastru ecologic, însa mai ales de la pierderea identitatii nationale. Si daca cei ce sustin punerea în practica a acestui proiect au uitat ca un neam este puternic nu atunci când întinde mâna si i se da, ci atunci când nu uita cine este, de unde vine si catre ce se îndreapta, atunci este de datoria noastra sa le reamintim. Este drept ca la ora actuala ducem lipsa de lideri constienti de aceste valori, însa atâta vreme cât ele exista în sufletul nostru se vor ridica si aceia capabili sa conduca tinând cont de adevar si de interesele reale ale celor pe care îi reprezinta.
Fata de dezastrul ecologic, istoric si uman care ne paste prin începerea exploatarilor din zona Rosia Montana, renuntarea la un parc din Istanbul mi se pare o joaca de copii; însa pentru acel parc au existat oameni gata sa lupte, sa-si riste viata. Pentru o bucata din tara amenintata de selenizare cu buna-învoire a guvernului nu merita macar sa iesim din case si sa protestam? În fata distrugerii vestigiilor istorice si a identitatii noastre nu trebuie sa luam atitudine? De fapt, nu se pune problema de a fi sau nu de acord cu protestul, ci de a avea sau nu cugetul treaz. Cei ce nu se opun crearii unei mosteniri toxice pentru generatiile viitoare nu înseamna ca sunt de acord cu acest fapt, au doar spiritul împietrit, sufocat de impozite, taxe, credite, grija pâinii cotidiene s.a.
În culegerea de interviuri luate de Mircea Ciobanu Regelui Mihai I al României, Majestatea Sa relata: „Mi s-a povestit ca un taran basarabean ar fi spus despre noi, românii, ca de trezit ne-am trezit, dar înca nu ne putem scula în picioare. Nu stiu o formula mai buna. Nu stam în picioare, am deschis doar ochii si nu stim încotro sa o apucam, nu suntem în stare sa deosebim ce am visat de ceea ce vedem cu ochii nostri“ (Mircea Ciobanu, „Convorbiri cu Mihai I al României“, Bucuresti, Ed. Humanitas, 2008). Constat ca oamenii s-au trezit, ba chiar mai mult decât atât, au început sa-si exprime atitudinea public, au iesit din încremenirea cauzata de starea de ambiguitate si dezinformare, si nu se mai straduiesc sa se conformeze unor legi date fara ei si împotriva lor, ci solicita legi pentru ei si pentru viitorul tarii lor. Am vazut oameni constienti ca viitorul nu le apartine celor ce ne conduc, ci copiilor si nepotilor nostri si, de aceea, cauta sa schimbe înca de astazi ceva în realitatea adesea cenusie din jur.
Portret de familie
Protestul din 6 octombrie a fost si mai animat decât cel din saptamâna anterioara (vremea de toamna frumoasa si-a spus cuvântul) si s-a extins în mod simtitor si în celelalte orase mari ale tarii. Participarea a sapte mii de manifestanti la Bucuresti si a cinci mii la Cluj dovedeste ca treptat românii se „scoala în picioare“, pentru a-l parafraza pe basarabeanul evocat anterior. Aparitia unei gazete – „Apusenii liberi“ – care sa transmita opiniile protestatarilor a fost un pas semnificativ în efortul de a contracara intoxicarea, deocamdata mediatica, facuta de compania exploatatoare în zona. Interviurile luate la Bucuresti si la Cluj au aratat ca oamenii stiu foarte bine de ce ies în strada, o exprima clar si raspicat, demonstrând hotarâre si limpezime în demersul lor. Mesajele puternice ale pancartelor – Vrem cultura, nu cianura!; Tradarea de tara în aur se masoara; Rosia montana nu-i locala, Când otrava-i nationala!; Fie ploaie, fie vânt, nu ne pierdem din avânt!; Vrem apa, viata si natura! Nu gaze de sist! Nu cianura!; Lacomia distruge România! –, ca si scandarile într-un glas ale multimii de manifestanti – Iesiti din casa, Daca va pasa!; Ce vrem noi / E si pentru voi! –, încercau a fi o modalitate de a atrage atentia celor înca nehotarâti, care priveau de la ferestrele blocurilor mersul coloanei, ritmat de maracas, improvizate din peturi umplute cu pietricele sau monede. Cel mai mare câstig al acestei revolutii pasnice ar putea fi crearea unui sentiment de solidaritate, de împartasire a unei viziuni comune. E ca si cum cei din strada îi invita pe cei din case sa deschida nu ochii, ci privirea (Nichita Stanescu), ca sa vada dincolo de simulacrele de realitate care le sunt livrate prin canalele de transmisie ale unui sistem politic ipocrit si inconstient.
În noianul de imagini care ne înconjoara zilnic si din care privirea nu mai reuseste sa desluseasca decât frânturi blurate, s-a strecurat din ce în ce mai insistent, mai coerent si mai persuasiv un corpus vizual care pledeaza pentru verticalitatea unei generatii tinere, acuzate prea lesne de nepasare sau de neimplicare civica. Cupluri cu copii mici în brate, pe umeri sau în carucioare, studenti pe biciclete, adolescenti purtând senin steaguri si pancarte care cer imperativ schimbarea alcatuiesc un autentic portret de familie, în care filiatia de gând si de traire e mai puternica decât cea de sânge.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper