Memoria din ziare

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Universitarul, criticul si istoricul literar Constantin Calin are la activ si o îndelungata prestatie jurnalistica. A fost redactor la doua reviste culturale („Ateneu“ si „Sinteze“) si la tot atâtea cotidiane bacauane, dar a colaborat si la alte câteva publicatii. Gazetaria, fie ea si culturala, poate deforma ca orice alta profesie, dar poate, în egala masura, si forma. Cred ca, pentru un critic, un eseist sau mai ales pentru un prozator, este mai degraba formativa. Unii critici, inclusiv cei din generatia înca tânara (un exemplu este Daniel Cristea-Enache), au înteles bine rolul jurnalisticii culturale, inclusiv în ceea ce priveste formatia lor. Am citit de-a lungul timpului cartile lui Constantin Calin (pe unele le-am si comentat), am citit, de asemenea, o mare parte din cronicile, articolele, eseurile si paginile sale de jurnal. Nu putine au fost deja „trase“ în volume. Mi-am putut da seama astfel de evolutia stilului sau sobru, limpede, de o logica stringenta, impecabila, dar si de faptul ca autorul lor a dobândit în timp un plus de alertete, mai mult nerv si sagacitate. Ceea ce se datoreste, fara îndoiala, si experientei de scriitor la gazeta, fie aceasta periodic sau cotidian. Ca si altor critici, eseisti, biografului si exegetului numarul unu al lui Bacovia, care este Constantin Calin, i-au priit, se pare, iesirile din biblioteca în aerul tare, în mai multe sensuri, al Cetatii, al realitatii vii, palpabile, desi nu o data lumea „de hârtie“ din biblioteca e mai vie si mai autentica decât cea reala. Rigorile si servitutile jurnalisticii, diferite de cele ale cercetarii literare, i-au potentat considerabil capacitatea de comunicare, cu totul alta decât cea de la catedra, si caracterul colocvial al discursului. Daca G. Calinescu postula: „Omul de cultura adânca trebuie sa fie si un jurnalist în sensul bun al cuvântului, adica un educator de minti“, Mircea Zaciu, de pilda, avea sa fie si mai ferm: „Nu cred în critici de sera, ale caror roade sunt fade si insipide ca toate fructele coapte la un soare artificial. Locul nostru e în presa, în publicistica“. Profesorul si polivalentul om de litere clujean era în pas cu vremea si simtea ca a stimula interesul pentru literatura prin cele mai accesibile si eficiente mijloace de comunicare înseamna deopotriva o urgenta si o datorie, mai ales într-o epoca de criza a lecturii. Studiile docte ale operelor, curentelor, tendintelor, stilurilor etc. fac parte din structura de rezistenta a unei culturi. Ele constituie terenul consolidat, dupa ce s-au efectuat sapaturi adânci, pe care se construiesc pistele de decolare. Acestea însa risca sa ramâna pustii, sa nu foloseasca la nimic, precum motorul omului din Tecuci pe care îl deplângea memorabil un poet, daca de pe ele nu se zboara, daca nu exista calatori, adica cititori, cei care legitimeaza literatura si care, ei si nu altcineva, stabilesc sau schimba canonul literar, cum observa reputatul critic si teoretician al lecturii Matei Calinescu. Opinia si convingerea acestuia erau ca nici un regim politic, totalitar sau democratic, nici o ideologie, nici o revolutie, nici un razboi, nici o cenzura, cu atât mai putin un critic, fie el si genial, nu pot schimba canonul. Cei ce o pot face sunt numai cititorii, criticul fiind, si el, esentialmente tot un cititor. Nimic mai democratic decât canonul. Or, truismul – potrivit caruia literatura, pentru a nu muri, are nevoie de cititori, iar acolo unde nu sunt cititori nu merita sa ai talent si sa fii scriitor – este adeseori uitat. Din pacate, îl uita chiar si cititorii. Cel care trebuie sa le aduca mereu aminte acest adevar si sa le tina treaz interesul pentru lectura, pentru poveste, este în primul rând criticul în postura de jurnalist, de comentator al cartilor, al literaturii – la ziar, la radio, la televiziune.
Sub titlul „Cartile din ziar“, Constantin Calin publica acum, „în regim de restitutie“, la Editura Babel din Bacau un prim volum, de peste 700 de pagini, din cele câteva tomuri, estimeaza el, ramase „îngropate“ în reviste si ziare. Cartea cuprinde interviurile dintr-o perioada de peste trei decenii; de fapt, nu numai interviuri în acceptiunea clasica, ci si dezbateri, anchete pe diverse teme, „extemporale“, în numar de 200, privind literatura, arta, cultura, ba chiar si politica. În fond, este o carte dintre cele ce dau sama de spiritul unei/unor epoci. În „Prefata“, Constantin Calin se întreaba daca a reusit sa fie „motorul si driverul“ dialogurilor. Lectura cartii atesta ca jurnalistul dublat de critic a reusit. Cu discretie, cu eleganta si, mai ales, cu o foarte buna cunoastere a fenomenului cultural în general, a operei si personalitatii interlocutorilor sai (scriitori, istorici, filosofi, lingvisti, matematicieni, pictori, sculptori, actori, regizori, critici de teatru, esteticieni, compozitori, dirijori, naturalisti, medici, arhitecti, animatori culturari, librari, bibliotecari, politicieni). Malitios, Constantin Calin scrie: „Românul s-a nascut nu numai poet, ci si interviever“. Tot malitios, voi spune, la rândul meu, ca intervieverii buni sunt tot atât de rari ca si poetii buni, fie ei si români. Consideratiile criticului privind genul sunt mai mult decât pertinente: „Articole moarte au fost si sunt, peste tot, cu duiumul; în schimb, interviuri precare, profund lesinate, nule – extrem de putine. si dupa ultima pâlpâire a flacarii, din cenusa lor – daca o rascolesti – mai sare câte o scânteie“. Criticul si teoreticianul remarca si o alta dimensiune a acestui gen publicistic, care nu e numai publicistic atunci când e conceput si condus cu talent si profesionalism, si anume ca interviurile „contin multa „memorie“. De aici si însemnatatea lor „pentru biografi, istorici, sociologi, pedagogi“.
Majoritatea textelor din volumul „Cartile din ziar“ dateaza din primii sapte ani de dupa evenimentele din decembrie ’89, o vreme a „tavalugului negationist“ si a „înstrainarii de idealul meritocratiei, al umanitarismului“. Sunt primii sapte ani ai noii epoci care nu s-au dovedit a fi, din pacate, nici pe departe ai unei bune cresteri. Dimpotriva! Criticul marturiseste ca prin sustinutul sau demers jurnalistic a încercat sa înoate contra curentului devastator postdecembrist si, as adauga, sa nu doarma linistit si bacovian pe carti într-o provincie pustie. Mai bine zis, într-o provincie, nu atât pustie, cât pustiita, numita România.
Departe de mistica numelor sonore pe care multi o au, asa cum o am si eu, Constantin Calin abordeaza o lume diversa cu destule figuri proeminente, dar si cu destule cu o notorietate asa-zicând, locala, nu mai putin interesante însa, cu câteva exceptii, prin faptele si experientele lor, prin ceea ce afirma ori evoca. Nu însir nume fiindca ar fi total inutil. Fireste, atentia mi-a fost atrasa îndeosebi de dialogurile cu scriitori sau despre scriitori. Între ele, cel cu un eminent carturar dintr-un mic oras: profesorul, criticul, autorul unor studii si eseuri despre Eminescu, Bacovia sau despre alti scriitori importanti: Theodor Codreanu de la Husi. Un carturar si un dascal cu un destin aparte: „Eu sunt si astazi (convorbirea are loc în aprilie, 1993 – nota mea) un scriitor de sertar si fiindca n-am pactizat cu gruparea care a pus mâna integral pe destinele culturii si pe Uniunea Scriitorilor imediat dupa Revolutie, am riscat sa fiu, mai departe, dat jos din autobuzul celor privilegiati de soarta. Dosarul meu a stat la Uniune vreo cinci ani (când nu se mai faceau primiri). Dupa 22 decembrie 1989, am fost asigurat de Laurentiu Ulici ca mi se va face dreptate, ca voi fi primit în primul «pluton». Am plecat din capitala ca membru al Uniunii Scriitorilor. Dar, ulterior, am aflat ca dosarul meu n-a ajuns unde trebuie. Suparat, mi l-am retras. Fusesem doar etichetat ca «protocronist» într-o carte de sociologie aparuta în S.U.A. Dar întreb si eu cu nedumerire, de ce sa fie o rusine sa te simti român si sa-ti pretuiesti valorile nationale? Si mai e un paradox, draga dle Calin: în ce tara om fi traind noi, daca aceia care cred în Eminescu, Blaga sau Brâncusi sunt în minoritate si eliminati de la banchetul culturii? De ce aceasta dictatura culturala?“. Constantin Calin aduce în discutie presupusa „viziune protocronista“ a interlocutorului sau. Codreanu îi replica, nuantând: „… am sa va dezamagesc putin: eu nu ma consider un protocronist. Eu sunt nationalist în marginile adevarului, dupa formula maioresciano-lovinesciana. Sunt un eminescian în chip fatal, ca mai toata posteritatea culturala a poetului. Termenul protocronist, luat singur, poate duce la rastalmaciri, fiindca e doar un termen antinomic-complementar al sincronismului. Cultura nu e nici protocronica, nici sincronica prin sine. Adversarii protocronismului au redus continutul conceptului la întelesul de prioritati culturale. Nimic mai simplificator… Daca, prin absurd, ne-ar fi tuturor rusine sa ne simtim «nationalisti», oare ce s-ar alege de acest popor? Eu cred ca, daca intelectualitatea noastra nu s-ar fi rupt de geniul national, cazând victima unor teorii transnationale iluzorii, altfel ar fi facut fata România perioadei de tranzitie de la dictatura la democratie… În realitate, n-au destin universal decât popoarele care stiu ce sunt si ce vor. Abia din acest punct de vedere protocronismul ne este fatal în sensul ca refuzam a ne sincroniza tocmai cu popoarele mândre, creatoare de cultura si civilizatie. Paradoxal, asadar, «protocronismul» adversarilor protocronismului este o nenorocire pentru viitorul României, caci ne îndeamna la provizorat si mediocritate în istorie“. (Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper