Marian Popa, un calinescian anticanonic

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Critic, eseist, istoric literar, prozator, Marian Popa are o biografie pe masura remarcabilei sale opere. Nu e din categoria celor cu o opera eminenta si o biografie monotona despre care vorbea Calinescu intr-o celebra conferinta. Autoexilat de mai multe decenii in Germania, Marian Popa, poate cel mai autentic calinescian, care i-ar fi putut inhiba, surclasa pe multi dintre criticii „revizionisti“ si „demistificatori“ din generatia sa, si nu numai, a fost si ramâne, din pacate, un exilat din cultura româneasca. In plus, acuzat de denunt, de antimaghiarism, de antisemitism. Când am scris acum câtiva ani in „Cultura“ despre „Istoria literaturii române de azi pe mâine“, mi s-a facut cu degetul printr-o nota aparuta intr-o respectabila publicatie pentru ca as fi omis sau as fi uitat sa spun ca autorul este antisemit. Nu stiu ce as fi putut sa uit. Ceea ce stiu e ca „in chestie“ nu era nicidecum presupusul antisemitism al lui Marian Popa, ci pur si simplu vasta sa „Istorie a literaturii române postbelice“, o lucrare, e drept, atipica, controversata, incomoda.
Revin la biografia si bibliografia celui ce la 15 septembrie a implinit 75 de ani si reamintesc câteva date, unele consemnate in chiar „Dictionarul literaturii române contemporane“ pe care i-l datoram, aparut in doua editii in deceniul al optulea; a doua, cea din 1977, fiind interzisa ca urmare a unei acuzatii de antimaghiarism proferata de Domokos Geza in cel mai inalt for al  PCR in calitatea sa de membru in Comitetul Central al defunctului partid si slujitor zelos al acestuia, devenit brusc in decembrie 1989, precum atâtia alti „curajosi“ napârliti, anticomunist intratabil. Fiul unei femei simple (spalatoreasa), dupa absolvirea claselor primare Marian Popa urmeaza o scoala de mecanica, pe care o abandoneaza si practica diverse meserii: macaragiu la o fabrica de gheata, manipulant de materiale, frezor si rabotor la Uzinele Autobuzul etc. Isi incheie studiile liceale la curs seral. In 1961 se inscrie la Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, Sectia Limba si literatura româna, pe care o absolva in 1966, fiind retinut ca asistent si ajungând apoi la gradul de lector la Catedra de Literatura universala si comparata. In 1972 beneficiaza de o bursa Humboldt si de un stadiu de cercetare in Republica Federala Germania, la Stuttgart. In acelasi an obtine titlul de doctor cu o teza despre calatoriile epocii romantice. In 1982,   isi incepe activitatea de profesor de limba si literatura româna la Universitatea din Köln. Se stabileste cu adevarat in Germania in 1987. In tara, colaboreaza la mai multe publicatii si debuteaza editorial cu volumul „Homo fictus“, in 1968, un eseu despre personajul literar. Urmeaza „Dictionarul de literatura româna contemporana“ (1971, reeditat in 1977), „Modele si exemple“ (acelasi an), „Camil Petrescu“ si „Calatoriile epocii romantice“ (ambele in 1972), „Forma ca deformare“ si „Comicologia“ (1975), „Viscolul si carnavalul“ (1980) si un roman parabola – „Podul aerian“ (1981). Un alt roman al sau, „Doina Doicescu si Nelu Georgescu“ (1977), scris in cheie ironica, a avut ecou in epoca. Marian Popa a elaborat, pâna la plecarea din tara, si o Istorie a literaturii române in limba germana, editata in 1980 (in traducerea lui Thomas Kleininger), lucrare destinata cititorilor de peste hotare. „Avocatul diavolului. Marian Popa in dialog cu Marius Tupan“ este un volum ce a aparut in 2003.
Parasind surprinzator si fara zgomot mediul literar si academic românesc la inceputul deceniului noua al secolului trecut, Marian Popa lasa in urma, condamnata la punerea sub obroc, daca nu o opera incheiata, in mod sigur o importanta parte a acesteia. Dupa decembrie 1989, criticul a considerat ca se cuvine sa consacre literaturii române din perioada in care si el s-a format si a scris, o vasta lucrare, desi pare sa nu creada in utilitatea „Istoriei“ sale?! La urma urmei, ar fi nefiresc sa nu existe macar o umbra de indoiala, intr-o lume – mai ales cea româneasca – atât de confuza, de haotica, când nimic nu se leaga, nu se intemeiaza, ci aproape totul se „demitizeaza“ si se demoleaza. Insusi Marian Popa se intreaba, chiar daca mai mult retoric, si isi raspunde: „Utilitatea acestei Istorii? Autorul ei s-a apucat de scris cu doua gânduri. O atare Istorie ar putea preveni in viitor pierderea timpului si a cumpatului. Daca procesele si fenomenele descrise se vor repeta, ceea ce inseamna ca se vor repeta cu siguranta, noii scriitori vor gasi paralelisme si prin urmare sugestii pentru alegerea celei mai avantajoase atitudini intr-un moment dat. O doctrina ametitor institutionalizata ruineaza psihic pe cei nepregatiti, adaptarea ca si organizarea inadaptarii pretinzând eforturi uneori epuizante. Noul produce entuziasm, dar si neurastenie, iar ceea ce se repeta, fie si in postura de noutate, nu este numai sursa de scepticism, ci si de frenezie optimista rau exprimata. Lucrurile merg mai departe? Atunci totul este previzibil istoric, omul stie cum sa se comporte ca victima, ca spectator, ca tortionar. Istoria aceasta a fost, de aceea, cel putin intentional, structurata anagogic. Dar intre concretul ei românesc si corespondentele ei in cele doua sensuri ale absolutului liniar se va manifesta poate cândva si un concret intermediar, fie el si superior – undeva, oriunde, in Principatul Monaco sau in Statele Unite ale Americii. In sfârsit, autorul este convins ca scriind Istoria aceasta si-a facut datoria fata de poporul si limba sa, a caror soarta ar putea sa fi fost programata prin similitudini fata de aceea a amerindienilor“. Dincolo de tonul emfatic, fara indoiala este o datorie asumata si implinita.
„Istoria literaturii române de azi pe mâine“, insumând aproape 2700 de pagini, format mare, doua coloane, confirma pe deplin caracterizarea pe care Stefan Borbély i-o face autorului ei in „Dictionarul scriitorilor români“ de la Cluj: „Marian Popa  e un critic de mari disponibilitati, investit cu spirit enciclopedic si cu talent histrionic, in descendenta calinesciana. Ironia, autoironia, sarcasmul, vocatia parodica dubleaza de fiecare data demonstratia, operând incizii radicale, trezind latente expresive insolite, la limita unde tonul pedant, fals-academic intâlneste deriziunea amara“. „Istoria…“ lui Marian Popa cuprinde literatura din perioada „23 august 1944 – 22 decembrie 1989“, asa cum autorul precizeaza in titlu, in binecunoscutu-i stil ironic, autoironic si provocator. Dar, de fapt, criticul are in vedere si deceniul 1990-2000. Cu o „structura anagogica“, eminamente anticanonica,  fara nici o ilustratie, fara nici un acroseu grafic sau tipografic ea se citeste ca un roman-fresca. Este o lucrare in care e de cautat nu doar judecata de valoare, uneori discutabila. E de admirat mai ales freamatul sufletesc dintr-o istorie framântata si complexa, captat de literatura si publicistica vremii, ambianta morala si politica a acesteia, altfel spus – preluând o formula a lui Marian Popa – viscolul si carnavalul unei epoci. Contribuie la vastul tablou constituit din o mie si una de naratiuni tot ceea ce-l poate anima: folclorul scriitoricesc, anecdota povestita cu tâlc, pendulând intre pitoresc si grotesc. Apoi, fireste, precum la Calinescu, biografiile scriitorilor cu ceea ce au ele definibil, semnificativ din punctul de vedere al autorului: etnie, conditie sociala, intelectuala, vestimentatie, ideologie, date psihomorale, ascendenti, habitudini, influente, extravagante etc. Nu putine portrete te duc, si ele, cu gândul la marea Istorie a lui Calinescu. Un exemplu: „In jurul lui 1960 incepe sa se vânture in mediile literare bucurestene un baiat numit Adrian Paunescu, poet, deocamdata inalt si desirat, prost imbracat cu piese vestimentare de vinilin, insotit pretutindeni de sotia sa, poeta, cu numele Constanta Buzea, mai mare ca el cu doi ani, cu care se casatoreste minor fiind, cu dispensa. S-a aratat de la inceput talentat si sociabil, receptiv si cu imaginatie in relatiile umane – era ceea ce se numea „baiat de comitet“ si asa va ramâne un timp, inainte de a deveni sef de comitet. In jurul lui 1970 numele sau e cunoscut de cititorii de poezie din toata tara; in jurul lui 1980 este românul despre care se vorbeste in tara cel mai mult dupa, impreuna, pentru, contra si alaturi de cuplul Ceausescu. Este suficient ca trei oameni sa se intâlneasca intâmplator si pentru scurt timp, pentru ca pe parcursul unui small-talk sa se faca o referinta si la Paunescu“. Autorului „Ultrasentimentelor“, integrat la sectiunea „Poezia politica“ – ceea ce mi se pare oarecum restrictiv – i se rezerva apoi un comentariu in care eul liric al poetului este vazut mereu dublat de cel real, social, si care se incheie, ca si in cazul multor altor scriitori din diferite generatii analizati de Marian Popa, cu o definitie ce-ti ramâne in memorie precum ultima impresie a unei intâlniri sau reintâlniri importante: „Adrian Paunescu – un hugolian. Desigur, mai putin filosof. Victor Hugo are reflectii de profunzime pe care Paunescu nici din intâmplare nu le-ar banui. Dar si un Midas, care transforma in poezie tot ce atinge. Gide il rezumase pe Hugo prin interjectia «Helas!». Asociatia e validabila si sub acest aspect: chiar daca n-a produs poeme structurate monumental, românul, care a introdus monumentalul pozitiv si negativ si prin urechile acului este satisfacator definibil printr-un «Aoleu»“.  (Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper