Inventarea tenisului (59)

Un articol de Valentin Protopopescu

În urma „aventurii“ pariziene, Bad Big Boy McEnroe este mai bogat nu doar cu câteva mii de dolari sau cu câteva sute de puncte ATP, ci si cu un alt gen de experienta. Între altele, el are în posesie o cupa de Grand Slam, chiar daca una cucerita la patru mâini, alaturi de prietena lui de Port Washington, Mary Carillo.
Londra nu-l da pe spate pe iancheu, însa faptul ca acolo se vorbeste o limba asemanatoare cu idiomul nativilor din Douglaston, New York, îi insufla pustiului roscovan parca si mai mult tupeu. El locuieste într-un apartament de patru camere la Earl’s Court, fireste, departe de Wimbledon, într-un cartier modest si, în plus, împarte locatia cu alte trei sperante ale sportului alb. De data aceasta exista ceas desteptator…
Britanicii se dovedesc mai culanti cu tenismenii care disputa calificarile tabloului masculin de simplu: saizeci de dolari pe zi. John nu ezita sa se înscrie. Antrenamentele si partidele oficiale de dinaintea turneului propriu-zis au loc la Roehampton, pentru protejarea gazonului de la All England Club. McEnroe nu agreeaza cine stie ce suprafata verde, dar macar stie despre ce este vorba. El participase în doua rânduri la Campionatele Nationale de Juniori ale Statelelor Unite de la Tuscaloosa, Alabama. Tragerea la sorti îl avantajeaza, caci tânarul american îl elimina în doua seturi pe Christophe Roger-Vasselin, în trei manse dure pe germanul Uli Marten, apoi are nevoie de alte trei seturi pentru a-l învinge pe compatriotul lui Roger-Vasselin, Gilles Moretton, pe care-l stia din competitia de juniori Orange Bowl. Ultimul meci se disputa în conditii extrem de precare, caci ploua la Roehampton, dar oficialii nici vorba sa opreasca partida. Johnny se impune într-un meci mai curând de polo decât de tenis… Dupa acea înclestare, McEnroe îsi permite o bere pentru a sarbatori succesul, una pe care o da pe gât dintr-o suflare, pentru a se strâmba apoi cu dezgust: „Ce gust are mizeria asta si mai e si calda! Oamenii astia sunt smintiti, nu gluma…“
De vreme ce se calificase pe main draw, elevul lui Tony Palafox îsi putea permite un apartament mai de Doamne-ajuta, la hotelul Cunard International, unul dotat inclusiv cu masina de produs ghiata, un adevarat lux în epoca! E-adevarat, nici de aceasta data nu locuieste singur, ci alaturi de doi valorosi tineri tenismeni americani, Eliot Teltscher si Robert Van’t Hof, cunostinte mai vechi ale sale.
În primul tur, John are din nou noroc. Fara sa fie cap de serie (ce naiba, doar ocupa locul 233 mondial!), el da peste Jim Delaney, un american mai în vârsta cu vreo sapte-opt ani care gravita în jurul pozitiei 100 ATP de ceva vreme. Dar nu, nu e vorba despre faptul ca s-ar fi întâlnit în competitie, ci contactul lor se consumase în plan existential, cel vârstnic „adoptându-l“ pe mezin. De fapt, Jim, absolvent la Stanford, primise o „misiune“ secreta de la Dick Gould, antrenorul echipei universitare de tenis, astfel încât viitorul component al team-ului Stanford, McEnroe, sa beneficieze de un sfatuitor si protector la Wimbledon în persoana lui Delaney.
Jim îsi ia foarte în serios sarcina, îi prezinta lui John orasul, îi indica restaurantele unde se manânca ieftin paste si pizza de calitate, îl ajuta sa treaca peste momentele penibile, cum ar fi un tip care se asaza la masa ta într-un pub plin de parca te-ar cunoaste de când lumea (ceea ce Bad Boy nu putea întelege)! Mai mult, Jim Delaney, activând de vreo doi ani în circuit, îi cunoaste pe majoritatea jucatorilor, le stie punctele slabe si forte si poate oferi sfaturi extrem de utile junelui înca neinitiat.
În primul tur, cum aminteam, McEnroe este norocos si se întâlneste cu egipteanul Ismail El Shaffei, acum umbra marelui tenismen ce-i învingea în urma cu câtiva ani doar pe Laver, Borg si… Nastase. Apoi îl elimina usor pe australianul Colin Dowdeswell, pentru ca în turul al treilea sa dispuna de germanul Karl Meiler. Paradoxal, dupa cum îsi aminteste însusi John McEnroe, faptul de a juca pe tabloul principal chiar la turneul-turneelor, Wimbledon, nu coincide pentru roscovanul newyorkez cu revelatia asteptata a unor super-campioni. Nici primii trei adversari, nici americanul Sandy Mayer, eliminat în optimi, nu-l impresioneaza pe Bad Guy. Johnny chiar îsi spune în barba: „Ori tipii astia nu sunt chiar asa de buni cum am crezut eu, ori ma dovedesc eu mai valoros decât ei“. În schimb, în sferturi de finala, John da peste Phil Dent, cel care-l învinsese cu doua saptamîni mai devreme la Roland Garros, iar australianul, recent semifinalist la Paris, este facut din cu totul alt aluat…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper