Globalizarea si „noul localism“

Un articol de ADRIAN DINU RACHIERU

„Nu exista nicio iesire
din capcana globalizarii“
(Ulrich Beck)

Devine tot mai apasator-anxioasa constatarea ca globalizarea nu este doar o provocare conceptuala. Retorica ei dezinvolta nu se poate dezinteresa de gestiunea si securitatea globala, noi fiind departe de a le oferi generatiilor care vin o lume „mai sigura“, unificata sub spectrul spaimelor comune. Dar – ne intrebam – poate fi controlata globalizarea sau este o ideologie fara stapân? Incercând un raspuns, Achim Mihu propunea o distinctie intre globalizare (ca proces multidimensional), globalism (ca mesaj ideologic) si globalitate, inventariind faptele petrecute, constatabile. De regula, preopinentii comit o dubla eroare: reduc globalizarea la dimensiunea economica si, replicând celor care considera cultura globala ca omogenizata si omniprezenta, considera ca fenomenul cultural este imun la tavalugul globalizarii.
Globalizarea ramâne, insa, o tema tulbure, culpabila, iscând adversitati si reactii alarmiste, perceputa de unii drept o extindere a pietei (internationalizare), fluturata ca sperietoare, asadar. Pentru altii, ea pare un proces natural si, negresit, o ispititoare moda intelectuala, trezind emotivitate si generând partizanate acerbe. Chiar inteleasa ca un „vulcan conceptual“ (cum „circula“ in folclorul universitar), ea ramâne o grava tema de reflectie, fie in ipostaza de rau iminent, fie ca sursa de beneficii; oricum, „o realitate functionala a postcapitalismului“, implacabila, anulând putinta de a ne sustrage unui proces „in mars“.
Sa fie globalizarea un proces deja „confiscat“? Sau, mai degraba, o tranzitie spre ceva nedefinit, propunând un nou experiment (planetar, de asta data), nestrain de utopism câta vreme societatea globala ar trebui definita, in numele eco-eficientei, pe masura maturizarii proiectului, ca model functional? Presupunând, fireste, si un control global. Aceasta „inginerie globala“ ar trebui sa evite, spun vocile lucide, deviationismul anti-social (economicizarea), dar si „mondializarea intereselor unei tari“, in speta americanizarea (dolarizarea), in ofensiva dupa prabusirea lumii bipolare.
Poate capitalismul edenizat, transnational acum, sa atenueze conflictul dintre piata planetara si interesele generale? Firmele globale, prin delocalizare, sunt actorii jocului economic (piete offshore), insensibile (deocamdata) la scenariile catastrofice. Nu e vorba de resuscitarea unei „mode medievale“, ci, realmente, de acumularea unui pachet problematic (mediu, resurse, bomba demografica, arsenalul nuclear etc.), primejduind viata pe Terra. Pericolul e real si biliardul politic pare, dimpotriva, a agita paradigma conflictualista, intretinând vechea dorinta de a imparti „tortul“ global. Or, „americanismul imanent“ (in sensul monitorizarii lumii) exercita o teribila presiune, globalizarea fiind inteleasa, astfel, ca un concept ideologic, manevrat politic-instrumental. Complexitatea lumii de azi (o lume din ce in ce mai mica), paienjenisul interconexiunilor si interdependentelor, internationalizarea schimburilor, metisajul cultural conduc la o proximitate globala. Sau la globalizarea satului (cum s-a spus), pornind de la celebra sintagma lansata cândva de McLuhan, când profetea aparitia satului global.
Totusi, globalizarea ramâne un subiect nebulos, nedefinit, ambiguu, difuz; tratat unidimensional, de regula (economiceste vorbind), fara a beneficia de o definitie satisfacatoare din unghi sociologic. Mai ales ca, reamintim, globalul nu poate exista fara local. Iar viata lumilor locale (local life-worlds) pare primejduita de tavalugul globalizarii, pierzând stabilitatea si siguranta de altadata. Indreptatit, se invoca glocalismul (sub deviza „a gândi global / a actiona local“), dar si nivelul de globalizare al diferitelor zone din asimetrica noastra lume. Incât, pornind de la aceste premise, efortul sociologilor de a regândi conceptele in discutie se anunta nu doar anevoios, ci si vital-necesar.

*
Nu sunt putini cei care inteleg globalizarea ca stricta occidentalizare. Dar teza occidentalizarii lumii, enuntata de un S. Latouche (vezi „The Westernization of the World“, 1996) inseamna si un triumf al Occidentului? „Familiarizarea“ cu anumite stiluri de viata / nivel de consum, dezvoltând febril un „cosmopolitism practic“ (Dick Hebdege, 1990) intretine dominatia culturala, dar estompeaza senzatia de proprietate (vezi, de pilda, „McDonaldizarea culturii“, instaurând transconsumerismul). Daca institutiile modernitatii, cu pretentii universalizatoare sunt omniprezente (ceea ce este indiscutabil), expansiunea Occidentului, stimulând avântul omogenizant nu poate fi tagaduita. Sa nu uitam, insa, ca hibriditatea la care obliga epoca a stârnit reactii culturale, ca expansionismul vestic a trezit miscari de rezistenta, ca, in fine, chiar „tiparele geografice de dominatie“ au fost zdruncinate, declansând criza ordinii occidentale. Iar angoasele postmodernitatii, prin descentralizare, infidelitate fata de institutiile-mama si nesiguranta relatiilor de putere au potentat experienta incertitudinii si au incurajat „declinul increderii“ (Giddens). Ceea ce inseamna subminarea dialogului.
Globalizarea isi vede de drum, fiind, deopotriva, o realitate si un proiect. Asculta ea de logica manageriala (global marketplace) sau a scapat de sub (orice) control? Initial, mondializarea (Théodore Lewitt, 1983) privea convergenta pietelor, asigurând intr-o lume concurentiala omogenizarea stilurilor de viata. Treptat, transnationalizarea, departe de a se limita la sfera financiara, a impus reconstructia institutiilor internationale sub semnul unei pax americana si a provocat alerta identitara. Este indubitabil ca ipoteza egalitarismului cultural (a relatiilor interculturale egalitare) nu sta in picioare dupa cum tentativele de asimilare si reductionism, de subminare a culturilor majoritare prin devalorizare nu pot ramâne fara replica. Câmpul cultural este tensionat. Ideologia globalitara crede intr-un numitor comun transnational. Sub ofensiva Netwar-ului se perpetueaza o lume asimetrica si asincrona, cu responsabilitati dizolvate. Pe de alta parte, rezistenta la tavalugul globalizarii se manifesta, uneori, virulent, afisând credinta in standardele culturii proprii (norme, valori), sfârsind intr-un etnocentrism inevitabil. Sau impunând, ca proces invers, fragmentarizarea / parcelarea lumii printr-un interes excesiv, autonomizant, acordat comunitatilor religioase, ocupationale, regionale; deci contraculturilor sau subculturilor ancorate in local.
Dar globalizarea se anunta ca „destin implacabil“. Invazia electronica la care asistam a configurat o „era de masa“ (mass-age), o lume media in miscare, nescutita de ceea ce s-a numit „eroziune electronica“. Sa fie, in acest context, suprematia Vestului inatacabila, asigurata pe termen lung? Ni se pare indoielnic. Mai ales ca actualul raport de forte este in necurmata prefacere (iscând aliante imprevizibile) iar ponderea demografica a Occidentului a scazut vertiginos (reprezentând aproximativ 14% din populatia lumii). Rolul de gardian al civilizatiei („serif planetar“), dincolo de costuri, ascunde pericolul maleficitatii, daca, in numele voluntariatului, isi propune sa conserve prin forta ordinea actuala, aflata – se vede bine – intr-un echilibru precar. Cândva cercetarile etnologice se centrau pe sublinierea diferentelor culturale in societatile exotice; azi, interesul pare a se fi deplasat spre evidentierea fondului comun al omului global vs. omul local, in contextul unor confuzii care fac cariera, neignorând neputintele cadrului statal (devenit, brusc, „prea strâmt“) pentru solutionarea pachetului problematic. Occidentalizarea vine sa sprijine zelul imitativ al unora, prompti in a se alinia, inclusiv prin atentatul la „specific“, supunându-se „controlului cultural“. Neajunsurile existentei locale sunt vizibile prin racord planetar; dar, pe de alta parte, „eliberarea“ de constrângerile locale nu ne poate impiedica sa observam ca viata noastra e, de fapt, localizata in pofida nomadismului planetar. Globalizarea, spun expertii, divide si uneste in egala masura. A pune in discutie radacinile fenomenului si efectele lui sociale, departe de a fi unitare (cum explica Z. Bauman) inseamna a descifra pâna la urma noii parametri ai conditiei umane. Adica, segregarea spatiala, dar si comprimarea spatio-temporala, decodarea sensului in absenta controlului si, mai ales, a disparitiei centrului. Fiindca tensiunea global / local indica o extrateritorializare a „centrelor de productie a semnificatiei“, diluând forta decizionala. Iar proiectul societatii mondiale, construit pe ipoteza hegemoniei americane (având la indemâna piata mondiala) pleaca de la supozitia ca am intrat in epoca postrevolutionara. Sau, in termenii lui Zinoviev, intr-o „epoca postdemocratica“, in care, acceptând o noua structura imperiala, toate procesele principale se vor desfasura in lumea occidentala si sub controlul „occidentaloizilor“. „Westernizarea“, anuntata inca de Toynbee, nu pare a se crampona de morala.
Bineinteles, constientizarea globalitatii, inevitabila, tot mai acuta intr-o societate reflexiva, nu trebuie sa vada in global doar o exterioritate amenintatoare; in fond, localul si globalul nu se exclud. Mai mult, globalul patrunde in spatiul propriei noastre existente, devine parte a culturilor locale. Incât voci lucide vad in localism o strategie antreprenoriala (asa-numita „localizare globala“), pledând pentru o re-localizare in context global. Iar Roland Robertson (v. „Globalization“, 1992) propunea chiar o inspirata sinteza lexicala, de mare circulatie, impunând glocalizarea, recunoscând fatala intrepatrundere a celor doua tendinte „in conflict“. „Transnationalizarea locului“ (Maarten Hajer) inseamna un mediu cotidian modificat prin hibridare, biotopul national fiind penetrat si amenintat de numeroase fluxuri migratoare (produse, tehnologii, modele).
Inevitabil, asistam la „o re-teritorializare a mizelor mondializarii“ intr-o lume-arhipelag. Conflictele cu teritoriul-gazda nu pot fi evitate, metisajul poate insemna si o reciprocitate largita, scotând relatiile sociale din contexte strict localiste (furnizoare de identitate) pâna la acea deincapsulare (difembedding) despre care vorbea A. Giddens. Oricum, natura inerent globalizatoare a modernitatii nu poate decât agrava intâlnirea conflictuala dintre trendul omogenizarii culturale (simboluri, stiluri de viata etc.) si eterogenizare, diversitatea oferind, potrivit unor voci autorizate, stabilitate. Viata insa, mai ales in domeniul consumului, este „tot mai globalizata“. Daca M. Albrow (1997) vorbea de o „era globala“ („The Global Age“), daca Manuel Castells considera ca am intrat in plin „capitalism informational“, George Ritzer (celebru pentru „The McDonaldization of Society“, 1993), pornind de la premisa ca s-a edificat o constiinta globala comuna, inclusiv prin organizarea vietii sociale la scara globala, cerea imperativ o reconceptualizare a temei, desfasurând evantaiul teoriilor consacrate (politice, economice, culturale). Si impunând un nou concept-pandant: „grobalizarea“ (de la to grow = a creste, a spori). Fie ca vorbim de convergenta culturala (având ca efect implacabil uniformizarea), fie ca invocam diferentialismul cultural (prin rezistenta nucleului cultural, acceptând doar o globalizare la suprafata), fie ca, in fine, acceptam hibridarea (amalgamare), constatarea care se impune este cea a capitalismului globalizat. Azi, observa G. Ritzer, nu exista o alternativa viabila la capitalism, disparând ingradirile din perioada Razboiului Rece. In lumea de azi („McWorld“, dupa Benjamin Barber), ambitiile globale / grobale ale capitalismului nu pot fi stopate. Incât, preconizeaza sociologul american, sporirea puterii, influentei si, desigur, a profitului vor conduce, reactiv, la resuscitarea teoriei marxiste. Iar grobalizarea, pe suportul mcdonalizarii (ca set de principii agresiv exportate, in numele rationalizarii, impunând un model formal, de reprodus oriunde) functioneaza ca proces unificator, insemnând o expansiune transnationala. Sa observam imediat ca acest termen conex, aplicat pe linie organizationala / institutionala nu convine postmodernitatii; interesul pentru diversitate, hibridare, independenta – proprii noii paradigme – presupune tocmai valorizarea localului. Incât G. Ritzer are dreptate sa observe ca lumea e „tot mai saracita pe masura ce localul isi pierde importanta sau chiar dispare“. Or, globalizarea, prin forta economica, marketing, publicitate etc. intervine aplatizant, omogenizant. Incât, pe piata libera, grobalul si glocalul, actionând conjugat, distrug rapid localul.
Aici se impune o observatie esentiala. Localul a fost afectat de global (modelat, penetrat, alterat etc.); incât ceea ce numim, de regula, local (idealizând perceptia) este, de fapt, in mare parte, glocal, existând sub presiunea influentelor grobale. Deci adevaratul conflict, conchide G. Ritzer, nu este cel dintre global si local, ultimul termen fiind investit (eronat) cu rolul unui actor-cheie. Localul incearca doar sa subziste si reactiile de aparare tintesc refuzul grobalizarii. Cum procesul globalizarii contine „polii conflictului“ si, astfel, nu poate reprezenta una din taberele implicate in conflict, rezulta ca adevaratul conflict este cel dintre grobalizare si glocalizare. Cultura consumului a promovat consumerismul drept valoare in sine, centrala si din moment ce sensul vietii, proliferând nimicul, e de aflat in / prin consum (shopping, turism, sexism), vom sfârsi – scrie G. Ritzer – sufocati de „nimic“. Astfel, vizitând „catedralele consumului“ (mall-urile, indeosebi) consfintim triumful (omogenizant) al grobalizarii, mereu in ofensiva.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper