George Astalos, un subversiv tandru

Un articol de PETRE RAILEANU

Creatia lui George Astalos (poezie, proza, teatru) a urmat parcursul sinuos al biografiei sale. Primele scrieri în limba româna (poeziile din volumul „Sodron“, 1970, si textele pentru teatru din „Vin soldatii si alte piese“, pentru care este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor în 1970) constituie nucleul din care se va dezvolta, dupa 1971, când se stabileste la Paris, opera sa franceza. Trei decenii mai târziu, când adopta statutul de flotant la Bucuresti si la Paris, rescrie în româneste textele acumulate în anii exilului francez.
Volumul „Poeme Retorice“ urmeaza si el fracturile Istoriei si ale istoriei personale a autorului. Nu va fi editat în româna, limba în care a fost scris initial, decât în 1991, dupa un ocol în franceza, rescris si adaugit de poet (sub titlul „Bordel à merde“, Editions Grassin, Paris, 1975) si doua editii în italiana („La lingua del canarino“, traducere de Mimmo Morina, Edizioni Parallelo 38, Reggio Calabria, 1974 si 1984). Reproduc aici în parte prefata editiei din 1991. În semn de admiratie fata de autor si fata de aceste texte care nu au prins nici un rid.

Poeziile din ciclul „Interzise. 1958-1968“ ne pun în fata unui temperament polemic dotat cu o „sensibilitate ideologica“ si o acuitate a expresivitatii în raspar iesite din comun. Raportata la data scrierii respectivului ciclu, afirmatia este perfect valabila, având în vedere conventiile literare si limbajul dominante în epoca. Sensibilitatea autorului este remarcabila prin justete, cu atât mai mult cu cât în partea a doua a deceniului sapte au putut fi resimtite unele semne de dezghet si de „liberalizare“. Care, însa, s-au dovedit înselatoare. Dar, pentru cei mai multi, s-au dovedit astfel abia dupa 1971. Anii din care dateaza „Poemele Retorice“ coincid în mare masura cu perioada în care prozatorii „scolii de la Târgoviste“, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olareanu, si-au scris cartile, în deliberata opozitie fata de norma dominanta. Dupa 1969, când cartile lor au început sa apara, ele au constituit o forma sistematica de „evazionism“, preluat si adâncit de prozatorii generatiei ’80. Ceva asemanator s-a întâmplat în poezia aceleiasi generatii, prin actualizarea unora din procedeele avangardei istorice. Pe de alta parte, critica literara (partea ei autentica, viabila), apasând asupra principiului autonomiei esteticului si printr-un sistem mereu riscant de „aliante“ si omisiuni, a încurajat aceasta literatura, chiar împotriva gustului publicului si chiar daca, mai mult, aceasta literatura era „în afara legii“, cum observa cu patrundere Giancarlo Vigorelli, unul din exegetii cei mai avizati ai lui Astalos.
Omul alienat în societatea totalitara comunizanta este „tema“ poeziilor lui Astalos din ciclul „Interzise“. Alienarea începe cu limbajul si sfârseste prin a altera însasi interioritatea individului, desi e greu de spus daca acesta e sensul unic al alienarii programate. Intrarea în zodia colectivismului si sacrificarea individului este realitatea pe care poetul o resimte acut. Consecinta unei asemenea stari de lucruri este popularea vietii intime cu fantomele si fantasmele societatii totalitare: „pe vremea noastra/ pe vremea noastra/ iernilor li se dadea zapada/ femeilor prioritate/ barbatilor dreptul de a lua parte/ pe vremea noastra/ pe vremea noastra“; sau „sa ne încolonam iubito/ într-o dulce plimbare colectiva/ perioada individului s-a terminat/ sa ne adapostim ca pentru lupta/ si sa facem copii/ se simte o mare nevoie de carne/ si e nebanuit de mare încordarea// la revedere mama / la revedere tata// EU PLEC Sa ÎMI FAC DATORIA“ („Fara îndoiala“). Textele lui Astalos au o latura de colocvialitate cordiala, iar acidul ironiei – necrutatoare, dar întotdeauna subtila – este administrat în doze cu efect calculat: „ai sânii atât de pereche si tari/ încât ai putea apara societatea/  ca pacea comuna si prea cucerita de noi libertate“ („Ai parul atât“); „închide ochii si apropierea/ ne va îngemana fara efort//  egali/  universali/  secreti//  CA VOTUL“ („Echivalenta“).
Limba de lemn, ca instrument al unei propagande ideologice torentiale, care a facut atâtea ravagii în România, lasând printre noi o dâra vizibila, asemenea cozii de comete aflate deja la ani-lumina departare, a fost repede detectata de antenele limbajului cu care poetul este dotat si pusa sa pozeze în oglinzile strâmbe ale versurilor sale. Se poate spune ca poezia lui Astalos se caracterizeaza nu atât prin inventivitate, cât prin capacitatea de imitare a limbajelor si stilurilor, un mimetism superior, suport al unei originalitati de netagaduit, atunci când contine gestul de detasare ca semn al unei active constiinte poetice. Aceasta trasatura îl apropie pe Astalos de congenerii sai Nichita Stanescu, la care inventivitatea este o alta fateta, si Marin Sorescu si îl desparte de companionii „singaporeni“ Tudor George sau Teodor Pîca.
Retorismul programatic al poemelor din „Interzise“ este o varianta a discursului poetic direct, fara metafore, ceea ce ne face sa ne gândim la poetii generatiei ’80, fata de care Astalos poate fi considerat, în anumite privinte, un precursor ignorat. Absenta metaforelor, deliricizarea, aspectul prozaic al discursului sunt notele specifice poeziei lui George Astalos. Gesticulatia retorica potenteaza dramatismul continut care este acela, cum am mai spus, al individului confruntat cu tavalugul totalitar. Si, chiar daca tardiv, ecoul protestului precoce al poetului începe sa se faca auzit. Iata aceste versuri care, scrise la mijlocul anilor ’60, au astazi aerul unei premonitii confirmate: „cine nu stie/  sa nu vorbeasca// istoria e facuta/ sa o învatam pe dinafara/ si uneori chiar mai mult // foc/  au strigat militarii/  si li s-au aprins calcâiele// avem nevoie de ceara/ pentru familiile noastre/ rasuna corul/ gradelor inferioare// nevoie de ceara/ pentru lumânari de familie/  îndrazneste o voce razleata// de ceara pentru ce-re-monii/ insista o voce launtrica// sa plecam dupa stupi / harnicia este al câtelea simt// sa ne facem albine/ crescatorii sunt persoane amabile// sa devenim trântori/ se gândea cineva// si din vorba în vorba// A ÎNCEPUT REVOLUTIA.“ („Gravitatie“).
Exista poezii („Sa facem“, „Iubito astazi“, „Inutil, iubito“, „Zebre“, „Planeta“) în care, aparent, interesul se muta în alta zona decât aceea a contestatiei ideologice, oferind si o alta cheie de lectura textelor lui Astalos. Poetul pare sa spuna, pe urmele vechilor greci, ca omul este un cosmos. El face parte însa din categoria acelor creatori pe care luciditatea îi face sa vada mecanismele secrete care determina actele fiintei umane: „iubito/ cerceteaza stiintific/ relatiile chimice// sunt sigur// arderea noastra e un joc// SAVANT“ („Sa facem“). Desigur, nu e vorba aici de un determinism mecanicist si nici macar de ceea ce ar fi perfect justificat la un autor de factura lui Astalos, având în vedere mai ales teatrul sau, si anume preferinta – izvorâta dintr-un program estetic – pentru derizoriu, ci de cu totul altceva. Poetul vorbeste din interiorul unui sistem în care totul e controlat, chiar si functionarea celor mai discrete procese: „rolul produselor alimentare/ legume/ fainoase/ si de carne/ sa fie studiat cu detasare// nici transformarea/  constiintei clare/ iubito/ transferul de idei/ asimilarea/ sa nu ne fie prea indiferente// sa sesizam mutatiile sobru“ („Sa facem“). În aceasta lume pe dos, „cineva învata carabusul sa cada pe spate“, „cineva învata paianjenii sa înoate sub apa“, „cineva a introdus o bataie în plus în tehnica ciocanitului la usa“, „cineva pune întrebari indiscrete si altcineva încurajat raspunde“ („Planeta“). Cum se poate constata, discursul este peste tot afirmativ, mimând perfect aderarea la destramarea programata a fiintei umane. Uneori, aceasta adeziune ia chiar forma unor voioase îndemnuri: „sa contribuim si noi iubito/ la efortul bunavointei/ de a respira// ÎN COMUN“ („Zebre“); sau ca în aceste versuri emblematice: „sa ne descentralizam/ iubito/ pentru o mai buna repartitie// a angoasei“ (Echivalenta). Lucrurile nu stau altfel nici în poezia „Primul bordel“, pamflet burlesc la adresa „celui mai iubit fiu al poporului“, care curge rapid între premiza („daca bem la fel/ ne pipim la fel“) si concluzie („scriindu-va ma usurez un pic/ domnule presedinte// PIPIM SI NOI“), si nici în textul întitulat „Alba“, unde, într-un stil alb, neutru, sunt date instructiuni de folosire a funiei si sapunului. Tocmai în aceasta perfecta mimare a achiesarii rezida originalitatea poeziei lui Astalos si totodata vitalitatea negatiei sale. El reuseste sa discrediteze astfel nu numai realitatea vizata, dar si limbajul care o exprima: fiecare afirmatie este minata de o doza de ridicol egala cu elanul afirmativ continut.
Poeziile din ciclul „Interzise“ sunt un protest împotriva nivelarii constiintelor, împotriva transformarii individului într-o masina de spus Da. „Pierderea libertatii omului“ nu a fost la noi, în ultima jumatate de secol, o problema de filozofie, ci una existentiala. Protestul viguros al textelor din acest volum este dublat, s-ar putea spune, de un „îndreptar“ psihologic: necesitatea depasirii resemnarii si a fatalismului. Fatalismul este – o spune cu incontestabila autoritate în materie Cioran – „un amoralism al istoriei“. Autorul face acest pas, cu pretul chiar al marturisirii din ultimul text al volumului, „Elegie“: „cât vad cu ochii/ dar si mai departe// MI-E FRICA“.
George Astalos e dintre acei autori ale caror cautari se organizeaza în jurul unei metafizici mereu contrariate: absolutul fiintei umane rezulta, în mod paradoxal, din negatie si derizoriu. Subversiv si tandru, boem cu apucaturi de mare senior, voyou atasant si seducator, rebel impenitent reclamându-se de la codul disciplinei militare, tânarul octogenar Astalos traieste lumea cu uimire si încântare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper