George Astalos – 80. Pluridimensionalitatea scriiturii

Un articol de RADU VOINESCU

E foarte dificil sa rezisti – intr-o imprejurare aniversara – tentatiei de a vorbi despre George Astalos, omul, si despre biografia lui ca un roman de aventuri, in loc sa te concentrezi doar asupra operei. Autor polivalent, personalitate complexa, contradictorie pe undeva, daca tinem cont de narcisismul sau special, temperat pâna la anulare de o generozitate mai putin comuna, ca si de un rar cult al prieteniei. Un narcisist pozitiv, intr-o formulare paradoxala, deloc intâmplatoare pentru un scriitor care adora sa cultive formularile paradoxale.
Drumul exilului
Nascut in 1933 (4 octombrie), dupa o scurta cariera militara ca ofiter topograf si dupa câtiva ani de boema bucuresteana, emigreaza in 1971 in Franta („Când am plecat la Paris, in 1971, stiam din 1946 ca nu ma mai intorc“, avea sa repete adesea, in numeroasele interviuri pe care le-a acordat). Se afirma ca poet, eseist si dramaturg, piesele sale fiind jucate pe numeroase scene din orase importante ale lumii, de la Paris la Washington  D.C., de la Londra la Viena, de la Copenhaga la Tel Aviv, de la Ankara la Karlsruhe.
L-am cunoscut când implinea saizeci de ani si se afla la apogeul carierei. Nu am intâlnit pe cineva mai debordant de vitalitate creatoare, mai efervescent, mai productiv in privinta ideilor literare si mai inventiv in promovarea propriei literaturi, mai fermecator in arta de a povesti intâmplari din perioada bucuresteana, ca si din cea a exilului. Era, este un tezaur de istorii de tot felul, cu personaje pe care unii nu le intâlnesc decât in reviste, in enciclopedii sau in manuale, istorii pe care le spune cu o nedisimulata placere si cu un har inimitabil. Dar, cum spuneam, trebuie sa evit cât pot un excurs prin biografia acestei adevarate legende care este George (Gheorghe, cum a mai semnat unele carti) Astalos. Sau Georges Astalos, pentru aparitiile internationale.
Editorii români l-au recuperat curând dupa schimbarea de regim din 1989, prima carte tiparita fiind „Poeme retorice“, pregatita de Petre Raileanu la Editura Militara. In tara, debutase cu volumul de versuri „Sodron“ (1970), in acelasi an aparându-i culegerile de teatru, „Vin soldatii si alte piese“ (Premiul Uniunii Scriitorilor) si „Trei piese intr-un act“. In 1996 publica volumul de interviuri „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i la Paris“. Titlul, in registrul ludic, i-a facut pe unii, care iau totul foarte in serios, sa socoteasca asta o impietate. De la acel moment, simpatia fabuloasa de care se bucura autorul in toate mediile culturale din tara – unde a revenit cu adevarat, de altfel, recapatându-si cetatenia –, a inceput sa scada, incet si implacabil. Nu a contat ca George Astalos inventase si pusese in circulatie in textele sale o formulare definind nefericita conditie de exilat: „Exilatul e cineva care a pierdut totul, in afara de accent“. Nici confesiunile legate de dificultatile primilor ani la Paris (dupa ce fusese gazduit initial intr-un palat care ii apartinuse lui Alfons al XIII-lea).
Cu un vizionarism amar, scriitorul anticipeaza cumva aceasta intorsatura defavorabila intr-un pasaj din „Mirosul banilor“: „Ce e scris, in frunte e pus – nu ne putem influenta destinul. s…t N-am inteles niciodata ce blestem ma urmareste sau datorita carui sacrilegiu nemântuit sunt sortit sa fiu incontinuu marginalizat! Si, credeti-ma, am trait toate aspectele marginalizarii, imaginabile si inimaginabile. s…t Nascut catolic intr-o tara ortodoxa! Tolerant intr-un mediu prin excelenta agresiv! Poet intr-o lume de prozatori s…t Daca m-as fi convertit, trecând la religia majoritara a natiunii, catolicii ar fi spus ca n-au pierdut nimic. Dar ca nici ortodocsii n-au câstigat mare lucru. Daca din tolerant as fi devenit violent, oamenii de bine ar fi spus ca mi-am dat arama pe fata, iar ticalosii m-ar fi suspectat de arivism…“
Intr-o epistola catre Lucian Giurchescu, aflat in Danemarca, la Copenhaga, ii marturisea acestuia, la 11 aprilie 1984, ca va participa la Congresul Mondial al Românilor din Exil, la Geneva, destainuindu-i-se, totodata, ca nu a luat parte pâna atunci la viata exilului pentru ca a vrut sa actioneze in spiritul propriei teorii despre functia poeziei si rolul poetului (este vorba de eseul „Vocatia poeziei in era tehnologica“, un titlul dat cumva in inspiratia lui Walter Benjamin): „Am evitat sa se vorbeasca de mine ca turist politic la adunarile de acest gen, tocmai pentru ca nu voiam sa le dau apa la moara celor ce sunt dispusi sa confunde creatia cu socialul si sa-mi atribuie o eticheta pe care nu as fi putut-o dezlipi decât cu greu din spinarea mea obosita de 14-18 ore de lucru, fara sâmbete si duminici, vacante si nazbâtii – si asta de 13 ani.“ O cariera de scriitor se forjeaza greu.
Aqua mater
Cu limba-i ascutita, Marian Popa afirma, in „Istoria“ sa, ca Astalos nu a scris chiar atât de mult precât pare, ca multe dintre texte au intrat in diverse editii, au trecut de la un volum la altul, in diverse edituri si in diferite tari. Asa incât e dificil (dar nu imposibil!) sa fie stabilit un inventar exact. Stilistic, literatura lui George Astalos apartine generatiei ’70. O poeticitate oarecum depersonalizata, mizând mult pe forma, asadar, legata de cultivarea cuvântului in contexte care sa-i puna in valoare sonoritatea mai mult decât sensul. In cazul lui aparte, desi nu stiu cât de deliberata, transpare si ralierea la idealurile anti-razboi ale miscarii Flower Power. In poezie (ca si in viata, de altfel), practica un marcat histrionism, iar in teatru se face simtit un timbru poetic extrem de profund, irigând tot ce inseamna semnificatie, replica si chiar mesaj.
Volumul de poezie cel mai tipic pentru Astalos este, probabil, „Aqua mater“. Un erotism manifest si artificii retorice invocând o iubita ideala, cu care poetul ar vrea sa impartaseasca miracolul existentei, dar si disperarea de a fi, nu fac decât sa disimuleze adevarata miza, mai profunda, una care atinge metafizicul, apa fiind aici pe post de substanta primordiala, materie aflata la baza fiintarii noastre. Apa este aproape deificata, ca in marile mituri ale omenirii. O mistica a apei, finalmente. La Astalos, universul insusi este acvatic. „Ne oglindeam/ in apele dulci ale tentatiei/ fascinati de narcisica lor stralucire// si nu vedeam altceva/ decât forme inselatoare/ de la frontiera mirajului// si nu vedeam nimic altceva// si nu auzeam nimic altceva//…// uimiti/ dar creati dupa asemanare/ si chip/ intârziam infricosati/ in fata/ nemarginitului imperiu// de apa promisa.“
Dramaturgul
Teatrul lui George Astalos este conceput intr-o maniera destul de putin complicata. Rare sunt piesele in care apar mai multe personaje. Doua, cel mai adesea, sustin intreaga partitura, nici ea stufoasa, accentuând pe vocabule sonore, percutante, sau pe replici cautat memorabile, in cunoscuta nota de paradoxism. „Ce ne facem fara Willi?“ este o piesa valabila in orice societate sprijinita pe un paternalism reliefat, nu doar pentru cele dictatoriale. Mesajul, bun pentru toate epocile, a fost, corect, atasat si perioadei disparitiei comunismului, când lipsa „sperietorii“ ii descumpaneste pe cei care i-au fost supusi (Intre timp, s-au nascocit noi „Willi“, asa incât omenirea nu are a se teme ca-i vor lipsi spaimele).
„Domnisoara Helsinka“ este redevabila, la rigoare, perioadei de dupa Conferinta de la Helsinki. Dar o conferinta nu rezolva lucrurile decât la suprafata. „Robespierre“ a fost scrisa pentru a aniversa Revolutia franceza. Robespierre predica un slogan paradoxal, „Adevarata libertate este dreptul la delatiune“, si il are ca oponent pe abatele Lepérec, fostul sau profesor. In final, celebrul revolutionar este trimis la esafod. Disperat, ii spune preotului, pe care il absolvise de moarte, la un moment dat, cu puterea pe care o avea: „V-am salvat viata, Lepérec!“ Raspunsul vine in maniera paradoxala, marca Astalos: „Ti-ai salvat moartea, Robespierre!“ Mult succes a facut o piesa bulevardiera pe tema exilului, „Caviar, vodka si bye-bye!“, unde este ironizata, cu o anumita intelegere, prin intermediul unei perechi din fosta aristocratie rusa, gama de clisee in care gândeau emigrantii din fostele tari comuniste la inceputul anilor ’90 lumea in care se vor intoarce.
Ca si proza, unde „Mirosul banilor“ vrea sa ilustreze un principiu potrivit caruia „romanul este o scrisoare mai lunga“, dramaturgia lui Astalos se supune unor reguli inventate de autorul ei, teoretizate in eseuri precum „Teatrul floral-spatial“ (1972) sau „Pluridimensionalitatea teatrului“ (1973). Una este aceea a „teatrul intruziunii“ (de fiecare data, intre cele doua-trei personaje, se insinueaza un al treilea sau al patrulea, prezenta ce modifica perceptia, gândirea, replicile, totul, chiar daca acest al treilea, in cazul lui „Robespierre“, este un papagal debitând lozinci revolutionare). Ideile „teatrului floral-spatial“ ori a „pulverizarii actiunii dramatice“ au legatura mai curând cu scenografia.
Argou si talmaciri
Preocuparea lui George Astalos pentru argou nu trebuie pierduta din vedere. A scris despre acest etaj al limbii doua eseuri, dar cel mai important lucru in aceasta arie ramâne volumul de versuri „Pe muchie de suriu“ (1999), balade scrise folosind copios limbajul argotic, o veritabila perla (chiar daca neagra) a literaturii române.
Nu in ultimul rând, activitatea de traducator in franceza a lui George Astalos este cu adevarat remarcabila, câteva volume consistente de talmaciri din poezia româneasca de dincoace („Éthique et esthétique“ – 1996, „Spectre lyrique“ – 1997, 1998) si de dincolo de Prut („Versant lyrique“ – 2000), din aceea a poetilor evrei din România („Héritage lyrique“ – 2001), a poetilor bucovineni („Racines lyriques“ – 2002), a poeziei românilor din Voivodina si din Valea Timocului („Écho lyrique“ – 2006), a poeziei inchisorilor politice („Derrière les bareaux“ – 2003), marcând dorinta de a face cunoscuti poetii români in spatiul francofon.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper