Festivalul Enescu 2013. Sub semnul tetralogiei wagneriene

Un articol de COSTIN POPA

Mult a tinut directorul artistic Ioan Holender sa aduca în festival, în Anul Wagner, Tetralogia „Inelul Nibelungului“! A gândit demersul ca important act de cultura, l-a prezumat ca mare succes si a reusit. sansa a fost proiectul pe care reputatul dirijor Marek Janowski l-a realizat la Berlin, în compania Orchestrei Simfonice Radio din capitala Germaniei. Desi prezentate concertant la Sala Palatului, cele patru monumente ale dramelor lirice din toate timpurile, „Aurul Rinului“, „Walkiria“, „Siegfried“, „Amurgul zeilor“, au invadat si captivat sonor un public dornic de a se imersa în esente wagneriene, favorizate de o interpretare la nivel international de excelenta, în stil autentic. Dovada a venit înca de la finele primei seri, când dupa „Aurul Rinului“, aplauzele nu mai conteneau. Chemari si rechemari la rampa, în conditiile în care nu se punea problema vreunui bis. Toti cei prezenti în numar mare în sala nu mai plecau si doreau sa rasplateasca artistii, sa-si arate multumirea, satisfactia pentru starea de extaz în care fusesera adusi. Sunt convins ca organizatorii au exultat. si pe buna dreptate. A fost cea mai mare proba a succesului într-un repertoriu adesea calificat drept „greu“.
„Der Ring des Nibelungen“ a revenit dupa circa trei decenii în peisajul bucurestean. Atunci, sa ne amintim, performanta realizarii integrale, finalizate în Anul Wagner 1983 (100 de ani de la moarte),  a revenit la Sala Radio dirijorului Iosif Conta: „Aurul Rinului“ (17 decembrie 1981), „Walkiria“ (11 martie 1982), „Siegfried“ (13 mai 1982 si, din nou, 10 martie 1983), „Amurgul zeilor“ (actul I si câteva scene din cel de-al II-lea, 23 iunie 1983), „Amurgul zeilor“ (restul scenelor din actul secund si actul al III-lea, 25 iunie 1983). Am extras datele din volumul „Simfonicele Radiodifuziunii Române – 1928 – 1998“ de Octavian Lazar Cosma, aparut la Editura Casa Radio în 1999.
Maestrul simtului epic
Creatorul magistralei versiuni oferite în festival, creierul, sufletul, motorul realizarii a fost polonezul de origine, germanul prin educatie si formatie Marek Janowski, a carui cultura a spatiului wagnerian si-a pus amprenta, cu marcanta soliditate, asupra conceptiei, orchestrei, solistilor. Dirijorul poseda, stapâneste un incontestabil simt epic, construieste grandios, energic si sensibil totodata, restituie sonuri masive sau subtile, se dedica întru totul dramaturgiei muzicale, corelarii expresive cu textul scris de însusi compozitorul. Este foarte clar ca pregatirea muzicala s-a facut la  perfectiune, orchestra îi urmeaza cu preciziune indicatiile infinitezimale de nuante si evidentieri ale partidelor. Gestica lui Janowski este fara excese si agitatie, nespectaculoasa, dar de ce sa fie nevoie de altceva? Produsul seduce prin marea rigoare, prin tempii ideali naratiunii cursive si crearii atmosferei de legenda, prin starea de tensiune interioara. Totul patrunde în minti si inimi, fascineaza sonor.
Greu de notat, de evidentiat vârfurile performantelor orchestrale. Sunt presarate la tot pasul pe parcursul celor patru opusuri. Cu totul aleator, rememorez introducerea la „Aurul Rinului“ (meandrele apelor fluviului, în crescendo), formidabilul solo de tuba din scena gigantilor (aceeasi opera), preludiul la „Walkiria“ (vijelios, cu evidentieri de planuri precum puterile si turbioanele furtunii), sfâsietoarele tânguiri ale cornilor dupa fraza „… warum ich Friedmund nicht heisse!“ (Siegmund, „Walkiria“), învaluitoarele violoncele înainte de „Winterstürme wichen dem Wonnemond“ (Siegmund, „Walkiria“), forjele din pântecele Nibelheim-ului, vârtejurile Cavalcadei walkiriilor, finalul strivitor al „Walkiriei“.
În „Siegfried“, amintirile merg catre misterul negurilor padurii din preludiul la primul act (cu sonuri amenintator – prevestitoare de tuba), finalul aceleiasi sectiuni, impresionantul tutti din scena uciderii lui Fafner (actul secund), alamurile devastatoare (desi cornul lui Siegfried a derapat pentru un moment în acelasi act), efluviile sonore ale clipei apropierii lui Siegfried de stânca Brünhildei distilate pâna la fir de sunet la minunatele corzi, ca si cele din momentul trezirii din somn a eroinei (actul al III-lea).
Momentele din „Amurgul zeilor“ fixate în memorie dupa auditia bucuresteana nu se limiteaza la preludiul primului act (valurile Rinului inspirate de viori si violoncele, profetice parca, precum Nornele ce deruleaza firul Destinului), la explozia sonora ce urmeaza primei scene Siegfried – Brünnhilde (cornistul… vinovat si-a luat revansa cu brio) si, bineînteles, la Calatoria lui Siegfried pe Rin, în care însesi undele marelui fluviu par sa îl poarte pe erou. În actul secund, memorabile au fost chemarea la arme de catre Hagen, sosirea lui Gunther si a Brünnhildei (Corul Filarmonicii George Enescu, pregatit de Iosif Ion Prunner – la înaltime), dupa cum, de neuitat au fost, în actul al treilea, Marsul funebru la moartea lui Siegfried (grandios, zguduitor si de bulversanta tristete – gratie alamurilor, percutiei, corzilor grave si, practic, întregii orchestre), precum si finalul coplesitor, vizionar.
Prin subtilitatea si inteligenta baghetei lui Marek Janowski, celebrele laitmotive împletite în textura opusurilor au avut pregnanta.
Cultura stilistica a vocalistilor…
… a fost impecabila în restituirea unor partituri complexe, lungi, încarcate de dramatism si de reliefarea unor stari emotionale de mare diversitate. Am inclus aici, desigur, arta declamatiei wagneriene, rostirea cuvântului, colorizarea, expresivitatea. Sesizând, totusi, problemele unei auditii concertante, interpretii au gândit ca sugestiile atitudinilor si raporturilor dramaturgice dintre personaje, mai timide în „Aurul Rinului“, trebuie sa fie mai prezente în celelalte seri, suplinind în buna masura lipsa unei versiuni semi-scenice sau chiar a unei productii într-un teatru.
Ca si momentele de vârf ale Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin, dificil sunt de evidentiat culmile solistice. Ordonând cu totul întâmplator, ma declar profund impresionat de creatia bas-baritonului Martin Winkler în Alberich (penetrant declamatoriu, de rara diversitate compozitionala prin intentiile vocale din „Aurul Rinului“, „Siegfried“ si „Amurgul zeilor“ – blestemul rostit în primul opus a fost cutremurator), de vocea colosala, monolitica, majestuoasa a basului profund Günther Groissböck (Hunding în „Walkiria“ si Fasolt în „Aurul Rinului“ – poate ca plasarea lui în fundul scenei, desi relationarea cu Siegmund si Sieglinde era directa, a fost facuta special, ca sa nu… demoleze sonor spatiul), de mezzosoprana Elisabeth Kulman (în Fricka, voce patrunzatoare, focusata, fara sa fie masiva, dar cu larga paleta de expresii de la dominatie la ironie, de la mândrie la siretenie), de tenorul Christian Elsner (smecherul Loge, cu adresare adânc cultivata stilistic, usor nazal în emisia vocala), de Arnold Bezuyen (Mime cel caraghios, sarcastic, invidios si perfid, cu colorizari caracteriale în glas cu totul speciale) si de prestatia tenorului Torsten Kerl în Siegmund („Walkiria“), care a frizat perfectiunea. M-as opri putin.
Apartinator unui „Fach“ de tenor liric-spint si atuuri eroice, artistul – care se mai sprijina pe izolate nazalizari – a conturat un personaj complex, gradual dezvoltat de la povestirea din primul act, la inspiratiile poetice plutind pe adierile zefirului în „Winterstürme wichen dem Wonnemond“ (frazare exemplara, legato inspirator), catre pasajele eroice din actul secund. Atacuri incisive de voce alterneaza cu calde moliciuni. Fabuloasa a fost chemarea „Wälse! Wälse!“ (note de Sol bemol si Sol natural), sunete puternice, interminabile (cum a cerut Wagner), efect al unui suport tehnic de ideala respiratie si sustinere a vocii. Nu cred ca a fost nevoie sa simtim o usoara amplificare electronica, venita nitam-nisam înainte de exclamatia „Nothung! Nothung!“. Nici dl Kerl, nici alti colegi supusi manevrelor alandala la butoane nu aveau nevoie de asa ceva, mai ales ca acustica artificiala a Salii Mari a Palatului a fost în acest an bine reglata si proportionata, asa încât excesele nu au venit în sensul îmbunatatirii ei. Din contra.
Tot în linie tenorala, s-a distins prestatia lui Stefan Vinke, mai întâi în rolul titular din „Siegfried“. A sustinut o partitura infernala prin lungime si tesatura vocala solicitanta, dusa la bun sfârsit gratie tehnicii de cânt si rezistentei deosebite. Privind din unghiul esteticii vocale wagneriene, trebuie notat însa ca artistul nu are corpolenta si întunecimea de sunet proprii unui Heldentenor, care ar fi ajutat si în câteva confruntari cu masivitatea orchestrala. Cu toate acestea, bravura din paginile concluzive ale opusului a fost realmente senzationala. Ca Siegfried în „Amurgul zeilor“, dupa un început în care sonoritatea vocii a parut întrucâtva mata, si-a recapatat stralucirea în scena cu Hagen din actul al III-lea (extraordinar atacul „Hoiho!“ cu Do natural acut) si în povestirea dinaintea mortii.
Bas-baritonul Egils Silins a fost Wotan în „Aurul Rinului“ si „Walkiria“ si, sub numele Der Wanderer – Calatorul, în „Siegfried“, stapân al zeilor cu aleasa tinuta sonora, maiestuos si introspectiv, câteodata sovaielnic, constient însa de apropiata pieire a Valhallei, a ocupantilor ei. Poate ca vocea lui Silins nu a avut dimensiunea exacta de amploare a rolului, un usor vibrato s-a mai strecurat pe alocuri, dar constructia personajului a fost impecabila ca prestanta si abordare stilistica, cu declamatii care au dat sens marii mase de recitative. Finalul scenei cu Erda („Siegfried“, actul al III-lea) a fost un summun de forta punctata cu duiosie. Impresionant!
În rolul Hagen din „Amurgul zeilor“, basul Eric Halfvarson a fost coplesitor ca voce si constructie a veninosului si intrigantului personaj. Desi nu se mai afla la prima tinerete (faptul se detecteaza pe alocuri), artistul a expus un glas „negru“, cu duritate de roca în adresare, cu rezonante consistent îmbracate în armonice pe întreg ambitusul, un glas de amploare si covârsitoare rostire dramatica.
O forta a naturii s-a aratat mezzosoprana Petra Lang în Brünnhilde, cu voce puternica si stralucitoare, impetuoasa, dar si capabila de rafinate subtilitati. Parca, acel usor vibrato al registrului înalt nu exista acum doi ani, în magistrala ei creatie în Ortrud din „Lohengrin“ pe scena Operei Nationale Bucuresti, la anterioara editie a Festivalului Enescu…
Omologa sa din „Siegfried“, soprana Catherine Foster, a expus un glas amplu si stralucitor, incisiv, cu mare usurinta în registrul acut. Atacurile notelor înalte au avut taisul necesar, inclusiv optionalul Do final al operei, rapid stabilizat.
Petra Lang a revenit ca Brünnhilde în „Amurgul zeilor“. Ma întreb de ce nu a fost distribuita o singura interpreta pentru toate aparitiile fiicei preferate a lui Wotan… Catherine Foster realizase „tripla“ chiar în aceasta vara la Bayreuth. În fine, n-are importanta, asa s-a hotarât… Dupa un început în care glasul Petrei Lang nu a parut întotdeauna focusat si concentrat în registrul înalt, artista a avut cele mai bune momente în marea confruntare dintre eroi din actul secund si prin extraordinarul angajament dramatic din scena finala a operei.
Elisabeth Kulman a fost si Waltraute din „Amurgul zeilor“, în care s-a distins din nou prin acelasi glas proaspat, incisiv, metalic, omogen, cu treceri de nesesizat catre registrul grav, care a facut din povestirea din primul act un moment de referinta.
Soprana Melanie Diener, calda si generoasa sonor în rolul Sieglinde, si-a aratat puterile îndeosebi prin sunetele centrale ale vocii. În rolurile Freia („Aurul Rinului“) si Erda („Aurul Rinului“ si „Siegfried“) au cântat soprana Alexandra Reinprecht (glas frumos colorat) si mezzosoprana Daniela Denschlag, sobra si profetica, cu voce vibranta, fara profunzime abisala. Alexandra Reinprecht a fost si Gutrune în „Amurgul zeilor“, când stridente s-au mai insinuat pe alocuri în cântul sau, pe registrul acut. Tot în ultima opera a ciclului, cele trei Norne au fost interpretate de Daniela Denschlag, Elisabeth Kulman (un lux) si Aneliya Vidinova.
Românii în… „Ring“
Partea româna a distributiilor a fost consistenta. În „Aurul Rinului“ am remarcat scurta, dar valoroasa – calitativ si stilistic – prezenta a tenorului Marius Vlad Budoiu (Froh nuantat, la care nici cea mai mica rostire nu este liniara), rezonantele profunde ale basului Sorin Coliban (Fafner, personaj interpretat anul acesta si la marele festival bayreuthian), impetuozitatea (în special spre finalul interventiei în rolul Donner) baritonului Valentin Vasiliu, artist care s-a remarcat prin potrivitele declamatii în rolul Gunther din „Amurgul zeilor“.
Aparitii pitoresti în „Aurul Rinului“, Woglinde, Wellgunde si Flosshilde au primit glasurile Juliei Borchert, Alinei Bottez si Soranei Negrea, muzicale, dar diferentiate calitativ. Glasului de puritatea cristalului al sopranei Ileana Tonca, solista a Operei de Stat din Viena, i-a revenit rolul Woglinde pentru „Amurgul zeilor“, alaturi de Alina Bottez si Sorana Negrea, precum si cel al Pasarii padurii din „Siegfried“.
Walkiriile, opt la numar, mai mult sau mai putin omogenizate în spectaculoasa lor interventie din actul al III-lea al „Walkiriei“, au fost interpretate de Aneliya Vidinova, Egle Chisiu, Sidonia Nica, Andreea Iftimescu, Natalia Buciuman, Antonela Bârnat, Adina Secobeanu si Sorana Negrea. Poate n-ar fi fost rau ca grupul lor cel colorat sa fie plasat la rampa…
Fara doar si poate, Editia 2013 a Festivalului George Enescu a fost dominata de talmacirea concertanta a Tetralogiei wagneriene, marca Marek Janowski.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper