„Dosariada“ si „Noua istorie literara“

Un articol de ADRIAN DINU RACHIERU

Orice epoca este, inevitabil, politica. Cum societatea româneasca a cunoscut repetate „rupturi de sistem“, segmentul postbelic învedereaza o feroce politizare a literaturii si o falsificare a Istoriei, prin implant ideologic (sovietizare). Recitirea acestei literaturi printr-un dublu examen (estetic si sociologic) presupune a cerceta contextul (institutional si ideologic), evidentiind, de pilda, „sorbul“ realismului socialist si decesul paradigmei, „mica liberalizare“, asaltul protocronist, grefa postmodernista, rezistenta canonului, imperativul revizuirilor etc. Daca revizuirile tin, cu o anume periodicitate, de un metabolism cultural normal, fractura istorica din decembrie ’89 a iscat, odata cu explozia memorialisticii si fireasca tentativa a recuperarii exilului literar, un adevarat frison revalorizator-demolator, impus ca un un exercitiu de salubrizare, „satanizând“, sub pecetea colaborationismului, nume mari ale literaturii noastre. Bineînteles, o istorie literara nu poate fi conceputa în absenta unei perceptii contextuale. O literatura nu se dezvolta într-un laborator aseptic. Încât, ceea ce ne propunem, deschizând un vast santier, într-o proiectata „Istorie politica“, priveste soarta unor scriitori, aparent definitiv clasati si apoi retrogradati, taxati drept „expirati“, suspectati de „integrare ideologica“, producând o literatura infectata de virusul comunist. O discutie calma devine, credem, posibila, având ca premisa (obligatorie!) recitirea cartilor, tinând, uneori, de o literatura propagandistica, alteori de o scriitura „acrobatica“, esopica, pe „dedesupt“, îndatorata „cultului sopârlei“. O astfel de investigatie, discutând acribios cazuri, va evidentia bruiajul ideologic al epocii, constrângerile si umilintele, eforturile de a proteja autonomia esteticului, jocurile duplicitare, compromisurile morale, angajamentul, negocierile cu cenzura si, negresit, rezistenta axiologica, demonstrând ca segmentul postbelic, în pofida conditiilor vitrege, impunând servilismul ideologic si alinierea, nu a fost un desert cultural! „socul adevarului integral“ (formula lansata de Eugen Simion) presupune, fara a trece sub tacere pacatele ideologice si morale ale omului, cercetarea prioritara a operei, înregistrarea onesta a tribulatiilor (optiuni, ezitari, caderi, retractari), refuzând, însa, o noua valorizare politica, pe tipar maniheic (ca proletcultism întors pe dos). Cei revizitati, unii trecuti în nefiinta, cazuti în uitare, provocând – în timp – o bogata flora exegetica, reprezinta nume care, nicidecum, nu pot fi excomunicate din patrimoniul nostru cultural. si care probeaza, indubitabil, o continuitate literara, omologabila valoric, dincolo de diferentele de regim politic si falii generationiste, anulând si pretentia hilara a unor voci (din noile generatii) ca literatura româna ar începe la 1990! Inventariind simptomele de patologie literara ale intervalului comunizant, respingem si ipoteza „rezervatiei estetice“, subliniind ca argumentul, des invocat, al rezistentei prin cultura ramâne, în multe cazuri, un fragil alibi.
„Fractura“ decembrista si faliile generationiste, întretinând apetitul belicos si darwinismul cultural, pe suportul unei reale, totusi, continuitati (oricât de contestata ar fi), obliga la o permanenta revalorizare. Chiar intervalul comunizant poate fi (si trebuie) etapizat; dupa o prima faza, a realismului socialist, a dogmatismului feroce, a urmat „mica liberalizare“ si, apoi, o esuata autarhie triumfalista. Poate fi literatura acestei perioade refuzata „în bloc“, integral detestata, suportând un blam generalizat? Poate fi scrisa istoria ei fara o perceptie contextuala? Putem prelua, inertial, ierarhii osificate sau, acceptând fireasca declasare a valorilor, sinuozitatile receptiei, cota fluctuanta, înghesuim în tomberoanele literare, fara necesara „revizitare“, fara putinta unor analize totalizatoare, nume grele altadata, autori culpabilizati, defaimati, retrogradati, „expirati“ etc., unii „plecati“ dintre noi si uitati? Sunt valori definitiv scufundate? Sa nu uitam ca, în epoca, meritele unor scriitori importanti, înfruntând vitregia circumstantelor, n-au fost doar literare. Ca, în comunismul „dinastic“, au „functionat“ doua ierarhii, iar „mitul situatiei ireversibile“ parea a bloca orice sansa de primenire / radicalizare în conditiile unui regim consolidat pentru „eternitate“ (vai, provizorie). În fine, daca literatura retine textul, nu contextul, opera poate izbavi omul (credinta lui G. Calinescu), facându-i uitate pacatele ideologice si morale? Sau masluind adevarul biografic? Dintr-o literatura infectata, alterata ideologic, supusa dirijismului, cu tematici obsesive, de raza localista, nu putem alege nimic? Doar „un munte de deseuri“, doar o gaura neagra ar fi „recolta“? Iar epoca postdecembrista, atomizând viata culturala, ar fi „momentul zero“, startul unei noi literaturi, aruncând în neant zestrea, adica scriitori si carti, prilejuind, altadata, o risipa adjectivala? O „Istorie critica“, fatalmente, investigând contextul politic, va radiografia fluctuatia receptiei, anuntam înca în 1983 (v. „Orizontul lecturii“). Regretabil, însa, îndemnul la o „abordare sloboda“, departe de fumigatia encomiastica, se rezuma, pentru unii, doar la o rabufnire de ura. Ce sa însemne ca acum ne e deschisa „calea tuturor reevaluarilor“? Condamnând influenta „factorului politic asupritor“, viciind atâtea decenii atmosfera culturala, multi autori minori se rafuiesc cu valorile, politizându-si resentimentele, s-a observat. Se urmareste chiar, concentrat, „satanizarea“ marilor nostri scriitori si criticii sunt certati pentru lentoarea dovedita în operatiunile de revizuire. Dar, din pacate, noii si inclementii directori de constiinta, bolnavi de spirit iacobin, se manifesta ca inchizitia proletcultista, instaurând, cu patima neagra, o valorizare politica întoarsa pe dos. Chiar daca furiile iconoclaste s-au mai stins în vremea din urma.
În fond, dincolo de canibalismul literar, scriitorii merituosi „trec“ prin interpretari succesive; aceleasi carti, alte lecturi, îmbratisând alte piste interpretative, îmbogatesc necurmat flora exegetica. O istorie politica, respectând esteticitatea, va readuce în atentie, prin revizitare, nume mari si mici, cunoscând, inevitabil, pe piata postuma, „marirea si decaderea“, în conexiune cu „rupturile“ socio-politice, îndatorate conjuncturilor în prefacere: a gustului epocii, dar si a meteorologiei politice, influentând nu doar receptarea, ci si creatia.

*

Asadar, o istorie literara, neparasind exigentele unui demers estetic, nu e de conceput în absenta unei perceptii contextuale (culturala, istorica, politica); ceea ce nu înseamna captivitatea conjuncturalului. Noua orientare în istoria literara nu se limiteaza la o critica strict estetica, acum, pare-se, neîncapatoare. Totusi, nu poate fi vorba de o tendinta anti-estetica, frecventata de noii veniti, insinuata fara „program explicit“, cum explica cineva. Dar variatiile de interpretare, trena interogatiilor, controverselor si reconsiderarilor developeaza vârstele si exigentele receptarii, pe fundament estetic, negresit.
Cum bine se stie, imediat dupa razboi s-a practicat „teoria înregimentarii“; ea a dat roade si în anii posttotalitari, chiar în absenta chingilor ideologice, gratie „reciclarii“ unor intelectuali, doritori a-si spala biografiile. S-a instalat deruta culturala si confuzia valorilor. Vacarmul postdecembrist, folosind cu aplomb etichetologia, a indus fie „sindromul tacerii“, fie o ciudata intoleranta, clasând si „satanizând“ pe cei care nu s-au aliniat. „Iacobinii“ epocii noastre împart verdicte si deplâng absenta „rezistentei albe“ (a grevei scriitoricesti, altfel spus), propunând revalorizari tot pe criterii politice, afisând (câteodata) un proletcultism întors pe dos si o bolnavicioasa inclementa.
Asadar, climatul cultural postcomunist, presupus pluralist, tolerant, deschis diversitatii, întretine, sub flamura revizuirilor, cu vehemente justitiare, o ciudata polarizare: fie încurajând radicalizarea discursului (cultivând dosariada si cazând, deseori, în revizionism), fie impunând blocajul conservator, natural pâna la un punct, sa recunoastem. Încât învolburatul front critic isca „turbulente în canon“ (vorba lui Ion Simut) si obliga, spuneam, la o perceptie contextuala, atenta la tangajul estetica / politica. Într-o vreme grabita, a fragmentarismului si a relativismului, avem, iata, sub semnatura lui Nicolae Manolescu o „Istorie critica“, o alta „de azi pe mâine“ a lui Marian Popa, cea „deschisa“ a lui Mihai Cimpoi si cea „concentrata“ (H. Zalis), una „exacta“ (cum, initial, îsi dorea Alex stefanescu) sau una posibila (ca proiect a lui Ion Cristoiu). La care putem adauga volumele cuprinzator-sintetice ale lui Eugen Simion, Eugen Negrici, „Scurta istorie“ (alternativa) a lui Mihai Zamfir ori salba de „Portrete contemporane“ ale lui Ioan Holban. si lista ramâne deschisa.
Oricum, câteva „sarcini“, de neocolit, stau în fata unor astfel de tentative. Refuzând, în primul rând, valorizarea politica si folclorul critic, „Istoria“ va fi si o geografie; va recupera exilul si va respinge teza „golului cultural“, a „desertificarii“. Va denunta, cu probele la vedere, dogmatismul sufocant si maculatura realismului socialist, rebuturile glorificate si pontifii vietii literare, literatura sablonarda; desigur, strategia encomionului, cohorta de osanalisti, dar si tacerea conformista, resemnarea complice, slaba aderenta la disidenta. Ca si fructificarea conjuncturilor (precum „mica liberalizare“) ori negocierile cu cenzura (capricioasa, cu incredibile fluctuatii de tratament). Nu mai putin, cosmetizarea unor biografii, valul de amnezii, rastalmaciri, „napârliri“ dupa borna 1989, încercând gestionarea posteritatii; altfel spus, manipularea Istoriei. Recunoscând, unde e cazul (si, slava Domnului, avem de unde alege) culpele morale, regretabila „asimetrie“ în aplicarea standardelor, frenezia militantista, isterizarea „deconspirarilor“ ori „pacatul“ apolitismului etc., fara iluzia verdictului definitiv.

*

S-ar parea ca prin accesul la dosarele CNSAS, odata cu documentele extrase din hatisurile Arhivei, istoria literara primeste un nesperat ajutor. Din pacate, folosirea lor abuziva si deconspirarile selective, plus prezumtia infailibilitatii, infirmata deseori, risca sa compromita procesul. Instrumentalizarea dosarelor Securitatii, prin distorsiunile si manipularile care au intoxicat „piata deconspirarilor“, transforma fenomenul într-un „linsaj pervers“, sublinia avertizator Nicoleta Salcudeanu. Iar precaritatea legislativa contribuie si ea, din plin, deformator, asupra „eticii si politicii memoriei“, adauga Gabriel Andreescu, un cercetator avizat, poposind în arhive si controlând informatia primara. Ca dovada, neputinta unei „încadrari definitionale“ în conceptualizarea colaborationismului, observa acelasi, în pofida unor eforturi care urmau a pune în evidenta si „dimensiunea propagandistica“, de asistenta.
Totusi, devenind vizibil, folosit onest, necazând în mâinile neexperimentatilor sau rauvoitorilor, vectorul biografist si politic, constata Ion Simut, „face mari servicii noii istorii literare“. Iar istoria deconspirarilor se dovedeste instructiva, nota Paul Cernat, semnalând bizare coincidente, asortate rocadelor politice, exploatate de oportunistii vremurilor noi. Libertatea pluralista nu împiedica, din pacate, politizarea actului critic, dincolo de sinceritatea unor adversitati si rivalitati. Miza este uriasa, se stie: controlul spatiului simbolic. Din fericire, critica tânara a sesizat si divulgat mecanismele manipularii, dezvaluirile selective, contextele electorale, jocurile resentimentare. Fie ca vorbim despre o lapidare „în trepte“, cum scria Daniel Cristea-Enache, fie ca ne lepadam de iluziile revizionismului est-etic, cum recomanda Paul Cernat. Cu adevarat grav este „excesul de militanta“, „critica de front“ (aplicata retrospectiv) „reîncalzind“ razboiul rece. Taberele în conflict produc vacarm si nasc confuzii; iar nucleul revizionist al intelighentiei se vrea „instanta ierarhica“, atragea atentia tot Nicoleta Salcudeanu. Epoca totalitara a apus, „tentatii totalitare“, vorba lui Virgil Tanase, rasar, exista, se manifesta, întretinând campanii furibunde, de distorsiune controlata. Cum ar fi, de pilda, flagrantul de colaborare înscenat lui Adrian Marino (taxat „delator“), linsajul simbolic caruia i-au cazut victime Mihai Botez sau Mircea Iorgulescu, „asimetria standardelor“ (vezi paralela N. Balota / Alexandru Paleologu) si, nu în ultimul rând, acel „procès de sorcellerie“ (cf. Virgil Tanase), cel vizat fiind Nicolae Breban. Piata deconspirarilor, isterizata, avida de spectacol, „înghite“ cu nesat acest vacarm publicistic. si care, inevitabil, conduce la „esecul institutional“ al deconspirarilor, nota prudentul Gabriel Andreescu, daca lipsesc investigatiile probe, expertizele profesionistilor, analiza calma, scutita de ispite manipulatorii. Or, „neintimidata“ de analiza documentelor, deseori chiar neconsultate, ignorând „logica organelor“ avide de „eficientizare“, refuzând o lectura în cheie hermeneutica, necunoscând „cerintele birocratice din interiorul institutiei“, astfel de probe, preluate ad litteram, vânturând dezinvolt „frânturi de adevar“, livrând decupaje colportate, neinteresate de conexiuni si contextualizari etc., asigura, regretabil, o vioaie dosariada (ca noua politie politica) si pun în circulatie etichete infamante, greu de dislocat. Stigmatizarea mediatica, purtata cu frenezie, ascunde un razboi fratricid; vacarmul prilejuieste „demascari“ dupa reteta bolsevica, maculând prestigii, nicidecum o cercetare „pluridimensionala“ (cf. George Neagoe).
Noua generatie, din fericire, a descifrat astfel de scenarii, denuntând „felierea“ informatiei si machierea unor documente. Aruncând pe piata false dosare de retea, „inventând“ colaborationisti, vechea Securitatea (si ea cu alta imagine, ceva mai discreta, decât cea a anilor ’50, brutal-vizibila), „ar fi câstigat partida“, s-a spus. S-ar fi instaurat, în mentalul colectiv, „imaginea generica a scriitorului patat“, sesiza Daniel Cristea-Enache. Iar stefan Borbély descoperea un „proiect ocult de maculare colectiva“, lovindu-se „la vârf“. Colaborationismul este, negresit, o obsesie etica si o maladie endemica, punând în relief slabiciunile rezistentei interne si implicarea multor nume, sub presiune sau ca „volintiri“, semnând pactul cu vechiul regim. Contextualizarea culpei devine, însa, o obligatie. Graba unor intelectuali publici de a deveni propagandisti zelosi, lansând verdicte, profitând de „iradierea prestigiului“, înseamna o trista „preluare de rol“; implicit, o demisie morala, încurajând, prin rolul lor mediatic, de mare impact, ideologizarea culturii. „Demantelarea“ dosarelor sub auspiciile partizanatului, indignarea selectiva, umorala, trezind si pasiuni retrospective ori mistificari eroice, anticomunismul visceral (nu doar la moda, ci chiar „oficializat“) etc., întretin un dezmat al dosariadei, marasmul axiologic înfloritor si pun în primejdie adevarul Arhivelor, ocultat. Speram ca „epoca procurorilor“ (cf. Milan Kundera) s-a încheiat. Doar asa fenomenul revizuirilor, firesc pentru orice cultura matura, se înscrie standardelor normalitatii. Din pacate, la noi, tema, în alterata acceptie postcomunista, s-a „de-lovinescianizat“, constata, cu mâhnire, Nicoleta Salcudeanu. Chiar daca, si azi, o istorie literara creste pe fundament estetic, ea este mai mult decât atât. Folosirea altor surse (conexe) cere competenta, prudenta si instrumentar hermeneutic, descifrând o epoca complicata, jocurile ei încâlcite, sub rabufnirile „meteorologiei“ politice.
În consecinta, critica estetica („pura“, daca o fi), singura legitima, îndreptatita – dupa unele voci, nu putine -, trecuta prin filtre succesive (testul reevaluarilor, în primul rând), accepta, pentru a fi verosimila, si ingrediente extraestetice, credem. Interogarea operei (în rama epocii, însa) refuza, desigur, avalansa revizuirilor de tip ideologic, cu fixatia eliminarilor, în numele „salubrizarilor“ cu iz politic, „vacantând“ (cf. Nicoleta Salcudeanu) ierarhia încetatenita.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper