De ce s-ar plânge la Peles? (I)

În urma cu doar câteva zile, pe 7 octombrie, se împlineau exact 130 de ani de când, la opt ani dupa asezarea pietrei de temelie, în 1875, Castelul Peles a fost inaugurat oficial ca resedinta regala de vara. Pentru Regele Carol I, inaugurarea oficiala nu a însemnat si sfârsitul lucrarilor. Castelul s-a tot extins, a fost modificat permanent, pâna la moartea întemeietorului. Nu vreau sa reiau aici istoria uneia dintre cele mai celebre cladiri din România (probabil, depasita în celebritate doar de cea a Palatului Parlamentului sau a Castelului Bran). Ma intereseaza destinul muzeal al castelului. Vizitabil, în conditii si cu aprobari speciale, înca de la începutul secolului trecut, castelul a devenit oficial muzeu, abia în 1953 si a fost închis publicului, din ordinul lui Ceausescu, în 1975. Reintrat în circuitul de vizitare, dupa restaurare, în 1990, a devenit, rapid, un punct de interes maxim pentru toti vizitatorii muzeelor din România, cu atât mai mult cu cât, dupa câtiva ani, în februarie 1993, Pelisorul a fost de asemenea deschis vizitarii. Acest din urma castel, finalizat în 1902, devenit un an mai târziu, la 24 mai 1903, resedinta oficiala a viitorilor regi Ferdinand si Maria (cea estivala a devenit, ulterior, Foisorul), a fermecat mai ales prin amprenta lasata în decorarea sa de catre personalitatea puternica a fascinantei Maria. Din pacate, Pelisorul nu a avut soarta castelului Peles, dupa instaurarea republicii. Cu alte cuvinte, nu a devenit muzeu, ci „casa de creatie?. Acolo au fost gazduiti mai toti artistii considerati importanti de regimul comunist, în perioada 1949–1975. Din pacate, nu toti artistii, mai ales, în anii proletcultismului, stiau ce înseamna valoare culturala, astfel încât resedinta celui de-al doilea rege al României a avut de suferit si, de asemenea, si o parte din bunurile mobile care se aflau acolo. Dupa entuziasta deschidere din 1993, era limpede ca se comisesera unele erori de muzeografie, în recompunerea interioarelor. A fost nevoie ca muzeul sa fie din nou închis pentru public, fiind redeschis în 2007. De aceasta data, documentarea minutioasa a facut ca muzeul sa respecte, în mult mai mare masura, felul în care arata castelul atunci când familia regala traia acolo.
Pelisorul a fost unul dintre locurile preferate ale Reginei Maria, asa cum au fost Branul si Balcicul. Poti sa nu fi de acord cu gusturile reginei, dar trebuie sa recunosti ca tot ceea ce a fost realizat sub îngrijirea ei a avut stil.
Poate si pentru ca, în continuare, Pelisorul are parte de mai putini vizitatori decât Pelesul, dar si pentru ca unul dintre cele mai spectaculoase curente artistice din ultimele doua secole este Art Nouveau-ul, muzeografii de la muzeul din Sinaia au decis organizarea unei expozitii temporare dedicate modului în care acesta este reprezentat în cele doua resedinte regale. Expozitia „Art Nouveau. 110 ani în România“, vernisata la 21 septembrie 2013, în micile sali pentru expozitii temporare de la Peles este, în pofida dimensiunilor sale – determinate de spatiul avut la dispozitie – cu adevarat un … regal pentru oricare iubitor de arta. Desigur, celebra Camera de Aur, creata de „ultima romantica“, Regina Maria, atunci când era înca principesa, nu putea fi translatata în Peles. Au fost aduse, în schimb, destule obiecte faimoase, între care actul inaugural al castelului, pictat de printesa pe un pergament, si manuscrisul realizat de Maria pentru sotul sau (50 de file de pergament, legate în ferecatura de argint, cu pietre pretioase), cu ocazia jubileului regal din 1906; manuscrisul – care, de regula, poate fi vazut în holul de onoare al Pelisorului – este, fara îndoiala, o piesa unica în peisajul cultural românesc de acum un secol, motiv pentru care a si stârnit o admiratie unanima în epoca, si chiar multi ani dupa ce a fost daruit Principelui Ferdinand, participând la expozitii internationale, unde a fost apreciata pe masura. Inspirat, muzeograful favorit al familie regale, Alexandru Tzigara–Samurcas, facând aluzie la poemul solomonic, a denumit-o „Cartea cântarilor“. Desigur, este recomandabil ca vizitarea expozitiei sa se faca având oarecum în minte spatiul de la Pelisor, creat, în principal, prin stradania arhitectului Karel Liman (în context, mentionez ca astept, cu mare interes, expozitia dedicata acestui arhitect ceh, devotat familiei regale din România, expozitie ce urmeaza a fi deschisa, înainte de sfârsitul acestei luni, la Muzeul National de Arta). Astfel, va fi mai bine înteleasa întreaga conceptie care a stat la baza utilizarii, într-o asemenea masura, a operelor de Art Nouveau în Pelisor – conceptie care trece însa de orice curent artistic, facând din regina creatoarea propriului sau stil (influentat, dupa razboi, desigur, de Art Déco). Expozitia temporara încearca sa prezinte în mod echilibrat operele din colectie, fie ca este vorba despre pictura, mobilier, sticla, metal sau ceramica. Nu lipsesc afisele – cele realizate de Alphonse Mucha („Anotimpurile“, mai ales) atragând, evident, atentia generala.
Ar fi greu de facut o selectie între operele de arta expuse. Farmeca, în egala masura, piesele de mobilier executate dupa proiectele Reginei chiar în atelierele Scolii de Arte si Meserii din Sinaia, dar si „Muza paradisiaca“ a lui Émile Gallé ori seraficele întruchipari ale lui Christian Désiré sau René Lalique. O litografie mai putin cunoscuta în România, poate, „Monstrul“, de Marcel Lenoir, realizata în 1897, aminteste în mod ciudat de „Îngerul rosu“ pictat de Karl Mediz în 1902. Pianina comandata de regina în 1900 la atelierul vienez Friedrich Ehrbar este de o frumusete inegalabila, datorita cerintelor pe care le-a facut regina cu privire la decorarea instrumentului. Evident, nu se poate trece peste operele reprezentantilor Societatii „Tinerimea Artistica“, încurajata fervent de regina: Kimon Loghi, Frederic Storck si Oscar Späthe sunt doar câtiva dintre autorii prezenti în expozitie. Cât despre „Daphné“, lucrarea lui Isidore de Rudder, datând de pe la 1900, nu se poate spune decât ca taie respiratia oricarui privitor sensibil, pentru acuratetea detaliilor si maiestria clasicizanta a executiei.
La catalogul expozitiei, realizat în conditii grafice foarte bune, au contribuit Rodica Rotarescu (pâna foarte de curând, directorul general al Muzeului National Peles), Mircea Hortopan, Liliana Manoliu, Cornelia Dumitrescu, Macrina Oproiu, Corina Dumitrache si Izabela Török. Am tinut sa îi mentionez pe toti autorii, tocmai pentru ca mi se pare ca expozitia este o opera colectiva de valoare, cu atât mai mult cu cât a fost realizata în conditii foarte dificile…
Veti spune, poate, dragi vizitatori ai Pelesului, ca nu sunt de imaginat conditii dificile în paradisul montan de la Sinaia. Ce si-ar putea dori mai mult un muzeograf, decât sa admire crestele muntilor, de la o fereastra de castel, timp în care banii curg în bugetul celui mai vizitat muzeu din România aflat în administrarea statului? Sa privim cu mai multa atentie acest peisaj mirific al muzeografiei nationale!

Un comentariu pentru “De ce s-ar plânge la Peles? (I)”

  1. octombrie 28, 2013 la 11:01 am

    Foarte interesant aricolul dvs. Am vizitat si eu expozitia si mi-a placut foarte mult.As dori sa stiu de unde se poate procura catalogul expozitiei, pentru ca la Muzeul Peles nu l-am gasit.
    Va multumesc,
    Camelia Popescu

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper