Calatori, povestitori, cititori

Un articol de RODICA GRIGORE

Italo Calvino, Orasele invizibile, traducere si postfata de Oana Bosca-Malin, Bucuresti, Editura Allfa, 2011

 

„Calatorul recunoaste putinul care-i apartine,
descoperind multul pe care
nu l-a avut si nu-l va avea.“
(Italo Calvino)

Înca de la începutul secolului al XIV-lea, cartea lui Marco Polo (cca. 1254 – 1324), elaborata dupa ce acesta, capturat de genovezi, a ajuns în închisoare, si dictata tovarasului sau de celula, Rustichello din Pisa, cunoscuta sub mai multe titluri („Milionul“, „Diversitatea lumii“, „Cartea minunilor“) s-a bucurat de un imens succes, devenind rapid una dintre cele mai populare si mai influente relatari de calatorie ale Evului Mediu, fiind, deopotriva, si un îndreptar pentru navigatorii si negustorii perioadei prerenascentiste. Se pare ca însusi Cristofor Columb ar fi avut un exemplar din editia latina aparuta în 1485, pe care l-a adnotat cu mare grija, înaintea expeditiilor sale peste Atlantic.
Fascinatia povestirii
„Milionul“ lui Marco Polo reprezinta o inedita reconstituire a experientelor de calator ale venetianului în Orientul Îndepartat, unde a ramas peste doua decenii, el ajungând, împreuna cu tatal si unchiul sau, pâna la Peking, unde cei trei au câstigat încrederea lui Kubilai Han, hanul mongolilor. Tânarul Marco, mai ales, s-a bucurat de simpatia marelui conducator, devenind trimis special al acestuia în diferite regiuni ale imensului imperiu asiatic si reusind sa învete în scurt timp limba – si limbajul! – necesare pentru a se apropia de atotputernicul urmas al lui Ginghis Han. Acesta este pretextul de la care porneste scriitorul italian Italo Calvino în excelenta sa carte, „Orasele invizibile“ (1972).  Pretext de care, de altfel, Calvino avea neaparata nevoie, tocmai pentru a crea atmosfera atât de necesara unei scrieri elegiace si melancolice, lucide si extrem de elaborate, greu de încadrat într-o specie literara, apropiata deopotriva de structura unui jurnal, a unui dialog filosofic, a unei fictiuni borgesiene si a unei relatari de calatorii mai mult sau mai putin utopice – si, desigur, mai mult sau mai putin imaginare.
„Kubilai Han nu crede neaparat tot ce spune Marco Polo când îi descrie cetatile vizitate în misiunile sale diplomatice, sigur e însa ca împaratul tatarilor continua sa-l asculte pe tânarul venetian cu mai multa curiozitate si atentie decât pe oricare dintre solii sau exploratorii sai.“ Astfel începe cartea lui Calvino, autorul sugerând de pe acum ceea ce va deveni evident pe parcursul textului: si anume ca Marele Han îl asculta mai degraba pe Polo, nu atât relatarea propriu-zisa a acestuia; caci farmecul întâlnirilor si dialogurilor celor doi e de gasit, în primul rând, în placerea întâlnirii si în confruntarea lor mentala, fiecare punând, implicit – si tacit – fata în fata realitatea (fie ea rememorata, traita sau visata) cu fascinanta lume a imaginatiei celei mai vii. Dovada ca „mai ales în viata împaratilor exista un moment care urmeaza trufiei date de vastitatea nemarginita a teritoriilor cucerite, ca o senzatie de gol ce vine dimpreuna cu mirosul elefantilor dupa ploaie si al cenusii de santal care se raceste pe tipsii.“ În contextul acesta, discursul lui Marco Polo îndeplineste, cel putin aparent, o veritabila functie terapeutica, ajutându-l pe tot mai obositul Han „sa discearna, printre zidurile si turlele menite sa se prabuseasca, filigranul unui desen într-atât de fin, încât sa poata scapa muscaturii termitelor.“ Si a timpului, desigur. Caci cuvintele lui Polo despre orase îndepartate cuprind în ele un soi de leac magic, care îl ajuta pe marele si stralucitul – dar vârstnicul – conducator de imperiu sa viseze si sa spere, iar pe  tânarul venetian, sa-si aline dorul de Venetia sa mult iubita. Fiindca, asa cum se va vedea la un moment dat, toate orasele descrise sunt, simbolic, metafora unui singur oras, cel de acasa: „Kubilai Han îsi daduse seama ca orasele lui Marco Polo seamana între ele, ca si cum trecerea de la unul la altul nu ar mai fi presupus o calatorie, ci un schimb de elemente. Iar Polo: – De fiecare data când descriu un oras, spun ceva despre Venetia. Poate ca mi-e teama sa nu pierd Venetia dintr-odata, cu totul, daca vorbesc despre ea. Sau poate ca, vorbind despre alte orase, am si pierdut-o, putin câte putin.“
Dialoguri, harti, fictiuni
Cartea e împartita în noua sectiuni ce descriu orase îndepartate, despartite – sau, mai precis, legate! – prin dialogurile pe care le poarta Kubilai si Polo. Fiecare dintre aceste sectiuni e compusa, la rândul ei, din mai multe secvente, numerotate dupa o ordine anume, si purtând titluri precum „Orasele si memoria“, „Orasele si dorinta“, „Orasele si semnele“, „Orasele zvelte“ si asa mai departe. Interesanta ramâne organizarea acestora, care poate sa-l zapaceasca de-a dreptul pe un cititor neobisnuit cu maniera de a scrie a lui Italo Calvino, astfel încât cuprinsul „Oraselor invizibile“ devine o inedita (dar foarte necesarã!) harta cu ajutorul careia sa te poti orienta prin labirintul textelor, de fiecare data scurte, de o pagina sau doua, care compun cartea aceasta atât de aparte. Texte care adopta, aparent, structura de suprafata a povestirii, însa „în sensul ei borgesian, nu cehovian“, dupa cum a subliniat Harold Bloom: „Plecând de-acolo si mergând trei zile catre rasarit, omul ajunge la Diomira, cea cu saizeci de cupole de argint, statui de bronz ale tuturor zeitatilor, strazi pavate cu staniu, un teatru de cristal, un cocos de aur care cânta în fiecare dimineata într-un turn.“ Sau: „Celui care calatoreste îndelung prin tinuturi salbatice i se face dor de un oras. În sfârsit, ajunge la Isidora, oras unde palatele au scari în spirala, încrustate cu cochilii marine, unde se fabrica ocheane si viori mestesugite, unde, atunci când strainul sovaie între doua femei, întâlneste întotdeauna o a treia.“
Orasele lui Marco Polo (ale lui Calvino?) nu prea au tangenta cu materialele obisnuite de constructie, rareori e pomenit lemnul, la fel caramida sau piatra, totul fiind dominat, în schimb, de metale pretioase, de pietre scumpe, de straluciri uluitoare (poate si de aceea mai toate aceste „orase invizibile“ au nume melodioase, asemenea unor femei frumoase). Cunoscând el însusi foarte bine „Milionul“ venetianului, cel care amesteca, în relatarea calatoriilor sale (a caror veridicitate a fost pusa, în paranteza fie spus, de unii cercetatori sub semnul întrebarii!) elemente reale si verificabile (durata drumului spre Asia, întâlniri cu triburi sau luptatori singuratici) cu altele, desprinse din domeniul fantasticului pur (pasari uriase în stare a ridica în gheare un elefant, fapturi miraculoase), Italo Calvino pune alaturi de detaliile si elementele pseudo-geografice jocul intelectual al metaforelor si al alegoriilor elaborate. Deloc întâmplator, la un moment dat, hanul decide sa povesteasca el însusi, lui Marco Polo revenindu-i rolul de a spune daca orasele descrise exista cu adevarat: „De-acum înainte, o sã descriu eu orasele, iar tu, în calatoriile tale, ai sa verifici daca ele exista. Dar orasele vizitate de Marco Polo erau întotdeauna diferite de cele gândite de împarat.“ Mai mult decât atât, comunicarea dintre cei doi evolueaza, caci, daca la început venetianul nu cunostea limba tatarilor, iar pentru a comunica se folosea de semne, de gesturi sau de obiecte aduse din calatoriile sale, cu timpul deprinde graiul, însa, cu toate acestea, în conversatiile cu Kubilai Han, amândoi ajung sa aiba nostalgia tacerii initiale si a entuziasmului de început al gesturilor ce suplineau vorbele. De aceea, ei vor tacea adesea, fiind suficient ca fiecare sa-si imagineze replica celuilalt.
Jocul de sah si lectia de lectura
În plus, hanul va recurge, la un anumit moment, la jocul de sah (folosit, sa nu uitam, de însusi Saussure pentru a descrie functionarea regulilor la nivelul sistemului lingvistic), menit a aduce si a impune un principiu de ordine nu doar în convorbirile acestea, ci a descoperi un model structural care sa poata fi impus asupra haosului din imensul imperiu. Impasul în care ajung cei doi, mutând piesele pe tabla de joc, e rezolvat de Polo, cel care, practic, nu face altceva decât sa aplice regulile functionarii sinecdocii la nivelul sahului: „Venetianul nu s-a pierdut cu firea. sahul Marelui Han era cu piese mari, de fildes slefuit: asezând pe tabla ture amenintatoare si cai speriosi, alipind siruri întregi de pioni, trasând cai drepte si oblice asemenea mersului solemn al reginei, Marco recrea perspectivele si spatiile oraselor albe si negre în noptile cu luna.“
De altfel, sinecdoca si punerea în abis reprezinta principalele unelte de care se serveste Calvino pentru a impune ordinea în universul sau fictional. Trucul hermeneutic al scriitorului consta însa într-o solutie doar aparent paradoxala, si anume refuzul estetic de a transa controversa dintre modelul metaforic al lui Kubilai si cataloagele metonimice ale lui Polo. În loc de a face asa ceva, Calvino sugereaza ca, practic, cheia întelegerii mesajului cartii si, implicit, a controversei consta tocmai în raportul, mereu fluctuant si instabil, ce se stabileste între interlocutori. Pe de alta parte, refuzând aparent modelul discursului utopic asa cum a fost el impus în perioada Renasterii, dar subliniind importanta acestuia ca proiectie si experienta imaginara ori a imaginarului, Italo Calvino nu se apropie nicidecum de semnificatiile distopiei secolului XX în sensul orwellian, de pilda. În schimb, textul de fata dobândeste tocmai acea profunzime absenta din utopiile clasice, îndreptatind, din acest punct de vedere, opinia unor exegeti care au considerat „Orasele invizibile“ drept „adevarata capodopera a unei structuri utopice contemporane“. Cu noi accente, fara îndoiala, daca tinem seama si de amanuntul ca ultimele cuvinte ale lui Marco Polo ne duc imediat cu gândul la eseurile lui Sartre: „Infernul celor în viata nu e ceva care va sa vina. Daca infernul exista, este cel care se afla deja aici, infernul pe care îl locuim în toate zilele, pe care îl cream stând împreuna.“
În fond, în felul acesta, cartea lui Calvino înceteaza a fi o relatare (fie ea si filosofica!) a unor calatorii, si se transforma în profunda meditatie asupra destinului omenesc si a trecerii iremediabile a timpului, dar, deopotriva, în veritabila lectie despre problema cititului: „Orasele invizibile“ sugereaza noi strategii de receptare, valabile exact în masura în care scriitorul jongleaza cu strategiile narative, punând, implicit, în discutie, rolul limbajului în comunicarea interumana. Cartea devine, asadar, nu o simpla imagine mimetica a marelui model al universului, ci si un mic, dar consistent manual de lectura si studiu profund dedicat semnificatiilor calatoriei. Aceasta nu mai e o simpla deplasare între doua puncte definite geografic, ci unica modalitate de a-i face pe oameni sa se cunoasca cu adevarat – nu doar unii pe ceilalti, ci în primul rând pe ei însisi. De aceea, e mai putin important daca locurile descrise de cei doi exista pe vreo harta – e suficient ca ele, povestite fiind, ajung sa fie impuse pe harta limbajului si pe aceea a sufletului. Caci orasele, ca si visele, sunt facute din dorinte si spaime omenesti, si orice amanunt vizibil ascunde un altul, întotdeauna mai important. Chiar ochiul omenesc nu va mai distinge, privind astfel, simplele obiecte, ci va începe sa descifreze imaginea unor lucruri care semnifica, la rândul lor, mereu altele si altele; iar universul citadin al lui Calvino va semana, asadar, tot mai mult cu biblioteca borgesiana, unde toate cartile sunt o singura carte ce se poate multiplica la infinit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper