Calare pe interdisciplinaritate

Un articol de ALEX GOLDIS

Ioan Pop-Curseu, Magie si vrajitorie in cultura romana, Editura Cartea Româneasca-Polirom, Iasi, 2013, 512 p.

 

Un motto extrem de riscant sta pe prima pagina a celei mai recente carti semnate de Ioan Pop-Curseu, „Magie si vrajitorie in cultura româna. Istorie, literatura, mentalitati“: „Etnografii, psihologii, filologii ar trebui sa scrie o carte despre magismul poporului nostru. Un studiu amanuntit se impune. Câte obiceiuri, câte cuvinte, câte expresii, câte povesti, câte jocuri mai pastreaza, inca, in ele, urme de conceptii magice despre rosturile lumii si ale omului? (…) Problema isi are ispitele ei. Poate se gaseste vreun tânar indraznet sa ia aceasta lupta cu zmeii subterani“ (Lucian Blaga, „Arta si magie“). Nu-i tocmai clar daca e vorba aici de un joc autoironic sau tânarul cercetator chiar nu-si vede lungul nasului, insa e adevarat ca pentru proiectul de a scrie o carte despre magie in cultura româna, populara si livresca, de la originile ei pâna azi, e nevoie de un gest initial de autosuperbie. Sau, ma rog, care necesita, de nu un pact cu fortele subterane, macar o incredere vizionara in propriile capacitati. Caci, infinit mai periculoasa decât lupta cu zmeii, strigoii, moroii sau vârcolacii inventariati pedant de Ioan Pop-Curseu e confruntarea cu pericolele, mult mai concrete, ale unui studiu atât de vast. Nici etnologia, nici istoria literara, nici comparatismul si – as indrazni sa spun – nici macar antropologia culturala, luate separat, nu ofera un instrumentar adecvat unei astfel de abordari. Apoi, un cercetator rational ar trebui sa-si delimiteze cât de cât obiectul studiului, fixându-se asupra surselor scrise, orale, picturale, filmice s.a.m.d., fiecare dintre ele clar delimitate istoric.
Hasdeu & bovarismul
Ei bine, Ioan Pop-Curseu ocoleste calea rationala, desi nu s-ar putea spune nici ca e chiar un vânator de fantome metodologice, sursologice sau de alt soi. El prefera, in schimb, sa le mixeze pe toate intr-o naratiune integratoare (era sa zic epopeica) de aproape 500 de pagini, scrise marunt. Increderea tânarului autor in capacitatea de a cuprinde totul isi are originea, oricât de ciudata ar putea parea afirmatia, in suflul vizionar al cercetatorului de secol XIX. De aici, simpatia extraordinara pentru personalitatile românesti romantice – un Hasdeu e, pentru Pop-Curseu, cea mai semnificativa personalitate româneasca a secolului – si reticenta fata de modernii „specializati“ intr-un domeniu sau altul. Daca, in cele mai pure momente de bovarism, Ioan Pop-Curseu se viseaza un Hasdeu contemporan, e pentru ca tânarul cercetator nu sufera de nicio boala a criticului modern: nu-l sperie nici anvergura proiectelor, nici incompatibilitatile rezultate din amestecul criteriilor si al instrumentelor, nici acumularea fara fund a informatiilor si cu atât mai putin angoasa precedentelor.
„Magie si vrajitorie in cultura româna“, acest melting-pot de metode si de surse, e o reusita din orice unghi l-ai privi, datorita capacitatii sintetice a autorului. Fosta teza de doctorat, incheiata acum câtiva ani la Cluj, cartea e rodul unei documentari de peste un deceniu. Ioan Pop-Curseu a citit si a vazut, intr-adevar, totul cu privire la subiectul sau. Bibliografia de specialitate, adusa la zi, e depasita doar de curiozitatea (cu totul neobisnuita la un cercetator de azi) pentru documentele vechi, de interes literar-cultural sau istoric-politic, cu privire la „institutia“ vrajitoriei in Evul Mediu românesc. Pe lânga scotocirea prin arhive, volumul atesta impresionanta munca de teren a unui intelectual tânar care nu se teme (de) si nu dispretuieste factologicul: Ioan Pop-Curseu a cules informatii din mediul rural (câteva anecdote foarte pitoresti isi au originea chiar in localitatea natala a cercetatorului, Ocolis) si a strâns material iconografic din peste 500 de biserici. Toate aceste surse se topesc firesc intr-o naratiune dotata cu ritm, nerv si expresivitate.
„Economia supranaturalului“
Cercetatorul are la degetul mic distinctii de reglaj fin cu privire la tema si le distribuie convingator contextului românesc: daca vrajitoria e negativa, complet irationala si, asa-zicând, concreta (fara o fundamentare teoretica), in schimb magia e o „institutie supranaturala“ superioara, ce supravietuieste din multe puncte de vedere pozitivismului modern. Dupa revolutia iluminista a Scolii Ardelene, la noi „vrajitoria“ e inghitita de sensurile mult mai largi – si mai nobile! – ale magiei. In general, degustatorii de „superstitii“ românesti vor gasi in cartea lui Ioan Pop-Curseu un excelent manual, ce asaza definitiv fenomenul din unghi istoric (de la 1463 pâna la revistele douamiiste „de magie“) si tipologic. Autorul se amuza sa refaca cu acribie intregul bestiar al fantasmelor românesti, cercetate deopotriva etimologic si fizionomic. Cine citeste cartea lui Ioan Pop-Curseu nu va mai face niciodata confuzia intre fantoma, strigoi, moroi, vârcolac, vampir s.a.m.d. Spuneam „se amuza“, pentru ca de cele mai multe ori eruditia se consuma intr-un spectacol de ostentatie – inscenat si jucat stilistic – perfect consonant cu tema in cauza. Ioan Pop-Curseu retine, de pilda, cam toate denumirile eufemistice aplicate diavolului in imaginarul românesc… ordonate alfabetic (dintre care le transcriu, desigur, pe cele mai expresive): Aghiuta, Antihrist, Bala, Bata-l Sfântul, Balosul, Baltatul, Beda, Benghisul, Boieru-lumii, Carcandila, Cel de pe comoara, Cel din balta, Cel din scorbura, Chioru, Chirila, Codica, Cornea, Dodielnicu, Duca-se pe pustii, Eosfor, Faraon, Facaduta, Frânga, Gavozditul, Iaca-cui, Impiedicatorul, Moflea, Mutul, Napustul, Nefartatul, Neprietenul, Pârlea, Piedicasul, Pârdalnicul, Sarsaila, Sacretul, Slutul, Spurc, Tartarau, Triscatarat, Vataful, Vicleanu, Zgâmbea etc.
Deficitara ramâne, deocamdata, doar incercarea lui Ioan Pop-Curseu de a extinde discutia despre magie si vrajitorie la nivelul expresivitatii literare. Nu sunt in cauza aici autorii de secol XIX – lui Hasdeu si lui Eminescu li se dedica fragmente consistente –, ci scriitorii modernisti si postmoderni, tratati expeditiv. E de acceptat (desi nu neaparat de inteles) „lipsa acuta de afinitate cu discursul“ lui Tudor Arghezi, insa a nega substratul magic – probabil cel mai consistent din toata poezia interbelica – al inspiratiei sale e o eroare de critic/istoric literar. In schimb, Bacovia e numai printr-un efort de suprainterpretare un poet alchimic. Dincolo de evolutia poeziei sale spre tranzitiv, cotidian si imanent, surprinzator si original e la autorul „Plumbului“ tocmai refuzul metamorfozelor imaginare si al corespondentelor simbolice. Totul exista ca atare, grav si ponderabil, nimic nu se transforma in poezia lui Bacovia.
Dincolo de aceste interpretari si judecati de valoare discutabile (ii lipseste autorului perspectiva de critic literar), cartea lui Ioan Pop-Curseu se constituie, pe masura ce avansezi in lectura, intr-o excelenta meditatie asupra „economiei supranaturalului“ in spatiul românesc… si nu numai. Discursul despre magie si vrajitorie face loc unei reflectii mai largi cu privire la sistemul mentalitar-cultural din ultimele patru-cinci secole: cum evolueaza acest discurs despre supranatural in contextul modernizarii si ce spune el despre capacitatea românilor de a accepta alteritatea in comparatie cu alte societati europene. Autorul nu oboseste sa insiste asupra observatiei ca la noi n-a existat o adevarata „demonizare“ sociala a magiei si, deci, nici o adevarata vânatoare de vrajitoare. Mai exact spus, „diabolismul care apare la noi sin Munteni si in Moldovat in cadrul proceselor de vrajitorie e mult mai moderat decât in Transilvania, acesta fiind la rândul sau mai moderat decât in Occident si nu atinge deloc proportiile unei veritabile psihoze demoniace“. Daca studiul permite astfel de observatii, e pentru ca Ioan Pop-Curseu opteaza pentru o viziune teoretica indeajuns de incapatoare – chiar ecumenica – incât sa inglobeze toate „fantasmele“ cercetarii sale. Urmarind sa aplice teoria riscului (elaborate in special in sfera economiei) in stiintele umaniste, tânarul priveste fenomenul magiei si vrajitoriei in societatea româneasca printr-un filtru foarte larg: pentru institutiile rationalitatii, tot mai influente incepând cu secolul al XVIII-lea, admiterea explicatiilor supranaturale reprezinta un „factor de risc“ considerabil. Invers, adeptii ritualurilor vechi – practicate sau doar marturisite public – risca sa fie exclusi social.
Ceea ce face, asadar, ca „Magie si vrajitorie in cultura româna“ sa depaseasca contributiile etnologice de pâna acum e tocmai proiectarea pe un ecran mentalitar si politic complex, capabil sa transforme fenomenul intr-un unghi privilegiat de intelegere a unui segment important din istoria ideilor românesti. Dintre studiile culturale, interdisciplinare, din ultimii ani, doar „Narcoticele in literatura româna“ a lui Andrei Oisteanu are anvergura, mobilitatea si claritatea ideatica a cartii lui Ioan Pop-Curseu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper