„Augustin Buzura. Opere complete“

Un articol de ANGELA MARTIN

O voce mai curând retinuta, înflacarata adesea de mici entuziasme familiare, asemenea celor prin care adultii le insufla curaj copiilor. O privire rabdatoare, de dincolo de ochelari, usor distrata, de un calm aproape profesional, tipica pentru un psihoterapeut: te citeste imediat, oricât ai fi de circumspect. Faptul, însa, nu mai conteaza – ramâne un amanunt. Nu stii când si-a domolit agerimea ochilor ca sa-ti câstige încrederea. Si cum îti induce senzatia de confort. Nici privirea sa, nici vocea nu sunt învaluitoare. Impun, la fel ca zâmbetul, printr-o timida, dar staruitoare bunavointa. În tacerea dintre cuvinte nu face nici un gest în semn ca ar avea ceva de adaugat sau sugerat, de parca n-ar dori sa iste din senin vreo tulburare. Politicos, în  conversatie îti lasa întotdeauna libertatea de alegere. Si alegi, aproape involuntar, sa i te confesezi.

Aceeasi atitudine familiara, afectuoasa, dar sfios, as spune, dominatoare, o regasim la Augustin Buzura, romancierul, în relatia  cu personajele sale carora le creeaza toate conditiile sa se manifeste omeneste – în bine si în rau. Cu multe dintre ele se înrudeste în corpul social, iar în toate se transpune empatic, în ciuda complicatiilor, reale si imaginare, pe care i le aduce aceasta transpunere. De unde si impresia, uneori, de dublu joc pe care îl face autorul: de a fi si de a nu fi, în romanele sale, el însusi, personaj.
În 1964, când renunta la profesia de medic, decis sa practice ca liber profesionist si pe cu totul alte cai psihiatria, tânarul Buzura nu parea a fi nepregatit. Ce-i drept, însa, n-avea nici o garantie ca va reusi. Întâmplator sau nu, terminase Medicina cu lucrarea de diploma „Shakespeare în psihiatrie“, descoperind în dramaturgia shakespeariana, în personajele ei – în Ofelia, în Hamlet, în regele Lear – uriasul potential de artisticitate pe care i-l poate oferi unui creator manifestarea tulburarilor psihice; de pilda, comportamentul deviant. Revelatii la fel de stimulatoare în directia creatiei literare i-au adus si lectura altor mari clasici – scriitori si filosofi români si straini – pe care scriitorul îi va mentiona, nu o data, în publicistica sa. Captiv în lagarul socialist si fara speranta de a se elibera în viitorul previzibil, cedeaza ispitei de a-si deschide laborator de psihiatrie în literatura, stiind ca fictiunea îi va permite orice. Bunaoara, sa migreze între real si imaginar, sa provoace între ele interferente fertile, necesare, în egala masura, constructiei universurilor concentrationare si nemarginirilor abisale. Presupun ca  avea nevoie de aceasta ruta ocolitoare, în imaginar, si pentru ca, în comunism, psihiatria era departe de a fi un loc al performantei. Ori al refugiului. Era, asemenea altora, pastratoare de identitate si de umanitate, un domeniu oropsit – suspect si supravegheat. În care pâna si o simpla lista de bibliografie minimala de provenienta  occidentala risca sa fie considerata reactionara. Or, el ramânea interesat de psihoterapie. Si era nerabdator sa o practice, fie si piezis, prin interpusi,  exersându-si  abilitatile de comunicare asupra propriilor personaje. Cert este ca ajunsese destul de timpuriu la convingerea ca, pentru el, în împrejurarile date, cea mai convenabila – dar, neîndoielnic, si cea mai ademenitoare – modalitate de a face psihanaliza aplicata era literatura. Alte masuri de protectie nu-si putea lua. Mai mult, nu-l mai îngaduia nici pasiunea. Nu se stie însa cât de constient era pe atunci acest tânar, fascinat deopotriva de psihiatrie si de literatura, de aventura în care intra. Cât de prevenit era ca, într-un viitor apropiat, „conversatiile terapeutice“, convulsiile si reflectiile provocate în mintea bulversata a personajelor sale vor naste transferuri periculoase si consecinte damatice nu doar asupra sinelui „terapeutului“, ci si asupra destinului sau.
Sa nu uitam ca Buzura îsi publica romanele si dobândeste notorietate în plin regim ceausist, începând din 1971, dupa lansarea odioaselor Teze din iulie. Or, a-ti propune sa trezesti constiinte prin deblocarea si mobilizarea impulsurilor de vointa, iar, în acelasi timp, sa-ti traiesti în acelasi fel viata de lagar, sub aceeasi teroare ideologica îndreptata împotriva propriei libertati de constiinta si de exprimare, parea mai curând o proba de inconstienta decât o frumoasa ambitie. La Buzura a fost, se va vedea cu timpul, un pariu cu el însusi, care abia într-un târziu avea sa-si limpezeasca sensul profund – de misiune; o misiune generoasa, dar exasperanta, aproape imposibila, fie si pentru un tânar scriitor ca el, înzestrat cu o buna rezistenta psihica la stres. În fond, ce avea sa însemne ea? Un proces  extins, complex si îndelungat; o munca la vedere, desfasurata de scriitor cu obstinatie ; un roman dupa altul, pe teme adesea explozive, carti vehement contestatare pe care le scrie si le publica hartuit de cenzori, de activisti si securisti, sub amenintarea unor grave interdictii. Putem banui ca va fi avut destule momente de cumpana Augustin Buzura – asemenea lui  Matei Popa, vajnicul gazetar din „Recviem pentru nebuni si bestii“ –, momente  în care  a scris, „în ultima instanta“, „ca sa-si faca curaj“. Pentru ca, privind lucrurile retrospectiv, în succesiunea lor, nu el a luat cu asalt ceausismul, ci ceausismul l-a luat pe el. De altfel, ca pe noi toti. Cu deosebirea, însa, ca, sub scutul propriilor romane, el s-a facut auzit. Si s-a auzit convingator printre putinii nostri revoltati, rezistenti, disidenti.
Între 1970 si 1988, o perioada scurta, judecând dupa numarul si amploarea acestor romane,  aveau sa-i apara într-o strânsa ritmicitate  „Absentii“, „Orgolii“, „Fetele tacerii“, „Vocile noptii“, „Refugii“, „Drumul cenusii“. Iar pe masura ce apareau, publicul era tot mai avid sa le citeasca, prindea, la rândul sau, curaj si îl îmbarbata pe autor sa fie si mai contondent. Aceasta complicitate între scriitor si cititorii sai, care functiona parca în baza unui acord secret de lansare a unor mesaje anticomuniste si   antidictatoriale enorm potentate emotional de forta literara care le emitea, i-au adus lui Buzura o neasteptata popularitate. E adevarat, îi confirma puterea de convingere si de seductie. Era magulitoare. Dar nu si protectoare. Dimpotriva, îl expunea si mai mult persecutiei „organelor“. Pentru ca o carte buna, si cu atât mai mult opera, sunt, oricum, o masca foarte transparenta în expresia lor. Cu alte cuvinte, pe cât îl învaluie, pe-atât îl si dezvaluie pe un scriitor. Asa stând lucrurile, omul nu mai avea decât o sansa – sa nu cedeze, sa atace, iar la nevoie, sa fie atent si la eschiva, contând numai pe tact, pe instinctul sau de autoaparare, si pe carti ; sa lupte pentru libertatea sa atât cu interiorul – de asta-data cu propria-i constiinta –, cât si cu exteriorul care îl ameninta tot mai apriat. Toate aceste tactici de ofensiva si contraofensiva îi cereau capacitate intuitiva, cunoastere si autocontrol. Din fericire, Augustin Buzura avea aceste calitati. Si nu numai ca le avea, dar întelegea sa si le foloseasca din plin. În viata, ca si în literatura.
Dar putea, oare, scriitorul sa ignore realitatea ostila, sa se abstraga pentru a-si proteja intimitatea si dispozitia necesare scrisului? Probabil ca tocmai încordarile îl vor urgenta si îl vor motiva ajutându-l sa se autoregleze si sa-si proiecteze în roman impulsurile si energia vitala. Am putea spune despre Buzura ca, desi  îi controleaza – în chip excesiv, uneori – vointa, rationalitatea îl rascoleste si îl inspira totodata înfocându-i în profunzimi luciditatea perceptiei si sensibilitatea. Curiozitatea îl incita, îl obliga la o priza atât de intensa si de spectaculoasa cu realitatea, încât foloasele pe care aceasta le aduce experientei sale de viata se descarca parca direct în actul artistic, mentinându-i scrisul la temperatura ridicata. Documentarea  despre care adeseori a vorbit în „Tentatia risipirii“ si în interviuri Buzura, ajutându-l sa cunoasca îndeaproape oamenii si, cunoscându-i, sa se cunoasca pe sine, a fost pentru el o nesfârsita umplere. Acea umplere pe care  Pessoa o numeste „eruditia întelegerii“ si fara de care un scriitor n-ar putea sa scrie vreodata – asa cum si Buzura dorea –, întru adevar.  El se identifica în orice împrejurare cu semenii sai, încât suferintele, adesea devastatoare, disperarile fara margini si tragismul destinului lor îl cutremura, nedreptatea, abuzul, violenta îl îmbolnavesc, îi dau stari de repulsie, de greata, de voma, îi provoaca obsesii, îl împing la rezistenta si razvratire împotriva atrocitatii realului; pâna-ntr-atât încât, adesea, în timpul lecturii, avem senzatia ca, subit, autorul chiar intra în roman ca sa fie înca mai solidar cu vreunul dintre personajele sale.
Dar important este ca nu abdica. Nimic nu îi este strain din ceea ce este omenesc, nimic nu-l dezgusta si nu-l îndeparteaza, tot asa cum este de neconceput, bunaoara, ca doctorul sa nu împartaseasca dureros intimitatea în care se consuma suferinta fiecarui pacient. „Mai mult decât propria-mi suferinta ma doare suferinta altora“, îmi marturisea în 2008, într-un interviu în „Cultura“. În propria-i literatura, Buzura lucreaza si se simte ca un adevarat clinician, oricând pregatit sa asculte, sa cerceteze, sa curete rani sufletesti, sa vindece. Are însa suficienta tarie, dar si staruinta pentru  a se reîntoarce la sine, ca si cum cu fiecare întoarcere s-ar aseza înlauntrul sau mai adânc si ar cumpani mai bine. Ca si cum, abia asa, adunându-si fortele si cântarindu-si potentialitatile, si-ar întelege vocatia, misiunea, utilitatea. „A fi util – ne spune autorul în «Tentatia risipirii» – a fost si a ramas pentru mine o calitate structurala. Uneori mi-a facut mult rau, alteori mult bine, totdeauna m-a determinat launtric.“ Mai presus de toate, însa, a scrie este pentru el nu doar ratiunea, ci modul însusi de a exista. Deloc întâmplator, îsi va intitula unul dintre volumele de memorii si interviuri „A trai, a scrie“.
Augustin Buzura, dupa cum stim, avea sa atraga asupra-si vigilenta culturnicilor chiar în primul an de la debutul sau ca romancier – în 1970, cu „Absentii“. Si pe buna dreptate: nimanui nu îi era permis sa sfideze regimul, cu atât mai putin unui scriitor clujean, care nu numai ca gândea si se purta ca un om liber, ci îi învata si pe altii sa faca la fel… Dar inconformismul, atitudinea de fronda, curajul, angajarea, obstinatia de a ajunge la adevar, fortarea limitelor nu ramân simple întâmplari sau rabufniri juvenile, nici ipostaze adoptate în desfasurarea vreunei strategii. Nu dispar si nu se tempereaza la maturitate: îl definesc, ca om si ca artist. Cu cât trece timpul, se vede tot mai bine ca Buzura a fost si va fi întotdeauna si cel din „Absentii“. Înca de pe atunci era deja destul de evident ca  scriitorul e pe cale de a construi  o viziune, o  credinta, o morala, o pedagogie a libertatii de gândire si de exprimare. Dar si o tehnica de autoaparare si de opozitie fata de înversunatii opresori. Toate urmau sa se transmita prin cartile sale, întocmai, cu adresa si cu destinatari. Si s-au transmis: sub presiunea cenzurii, dar, împotriva ei, cu atât mai eficient, fiind îmbratisate ulterior de generatii de  cititori. Spun „cu atât mai eficient“ pentru ca aceasta presiune, în chip fericit, avea sa se întoarca în folosul romanelor sale ca o nemaipomenita forta de propulsie. Numai ca, pâna atunci, trebuia, totusi, sa nu uite un lucru: ca îsi punea în joc viitorul literar, statutul social, linistea. Dar Buzura si-a asumat si acest risc. Si-a continuat cu constiinciozitate sedintele de terapie fara sa-si invite însa „pacientii“ pe canapea.  A lucrat cu ei oriunde si în orice conditii – la oras sau la tara, în natura, în camere închiriate, în spitale de provincie, pe front, în linistea amfiteatrelor, pe malurile Dunarii, la militie, în paduri, în sali de ancheta, în mine, în fabrici sau în închisori, în cârciumi sordide,  în saloane luxoase la sindrofii. Pretutindeni unde se aflau oameni în suferinta. Important, pentru el era sa-i elibereze de durere, frica, spaima –  simptome combinate ale insuportabilei agresiuni  si ale mortii psihice – cu mijloacele care îi stateau la îndemâna. Sa-i conviga mai întâi, în buna traditie a logoterapiei lui Viktor Frankl, ca pot cu de la sine putere „sa-si ia libertatea de a nu suferi“. Si apoi, libertatea de a (re)actiona.
Trebuie sa spunem însa ca Buzura nu s-a cantonat în politic pe cât se crede sau spune. Si nu a combatut exclusiv comunismul, ci orice ideologie generatoare de totalitarism. Pentru ca orice fel de totalitarism este, dupa el,  la fel de nociv, de toxic, de letal; sufoca adevarul, provoaca alienarea individului, distruge în om umanitatea. Scriitorul coreleaza problema libertatii  cu problema normalitatii, cu ascendenta psihicului asupra nevrozelor, boli ale modernitatii, pe care politicul, ideologicul le provoaca în om si în societate prin tiranie, prin abuz. Buzura nu vorbeste de boli neaparat comuniste, ci de regimul dictatorial comunist ca factor agravant în generalizarea suferintei psihice. În comunism sau dincolo de el, la noi sau aiurea, fie ca vorbim de indivizi, de o comunitate, de o etnie, de un  popor, sta în puterea psihicului, când este sanatos, sa îngroape animalul politic din om, cu tot cu ororile si cu crimele lui; sa ne pastreze fiinta curata, în toata demnitatea ei – fizica, morala, spirituala. Dupa cum, în comunism sau dincolo de comunism, fie ca vorbim de un autor de la noi ori de aiurea, „o carte buna este, ne spune tot el, si un act politic“.
Covârsitoare, în opera lui Buzura, este, cred, miza morala. Raportata la ea, politicul îsi reduce portanta. Ocazional, îi ramâne, totusi, valabila clamoarea si, gratie ei – daca vrem –, pregnanta.
Dar problema morala ne trimite, inevitabil, înapoi la psihanaliza. Caci daca nu exista libertate de constiinta în afara adevarului moral, cautarea lui este cel dintâi pas pe care individul alienat va fi ajutat sa-l faca spre regasirea de sine. Drept pentru care impulsionarea lui în aceasta directie va fi procedura initiala în terapia pe care scriitorul o va aplica personajelor suferinde. Ca sa o aplice, are la dispozitia sa un singur instrument – cuvântul. Si cu el le patrunde, le sondeaza si le „palpeaza“ inconstientul.  Acesta din urma fiind, asa cum stim de la Freud, „lacasul“ fara fund al traumei, al bolii, lacas obscur în care viermuiesc refularile, mocnesc în confuzie afectele, rabufnesc pulsiunile distructive, pâlpâie si încoltesc cosmarul si visele. Din tenebrele lui încearca Buzura sa smulga angoasele, spaimele existentiale, obsesiile care îi macina personajele. Si asta, pentru a le reechilibra judecata despre lume si  despre sine, despre încredere si neîncredere, pentru a le întari în fata întrebarilor fundamentale – despre viata si moarte, iubire si ura, fericire si nefericire, despre adevar si minciuna, iluzie si deziluzie, vinovatie si nevinovatie, pedeapsa si iertare, despre victorie si înfrângere, despre esec, despre ratare,  despre prieteni si dusmani, despre tradare si loialitate, despre umilinta si demnitate, despre compromis, despre revolta sau resemnare. Toate îl framânta si pe Mihai Bogdan din „Absentii“ sau pe Ion Cristian din „Orgolii“, pe Carol Magureanu din „Fetele Tacerii“, continuând cu Ioana Olaru si Iustin Olaru sau Victoria Oprea din „Refugii“ etc., etc., nemaivorbind de Cassian Robert din  „Raport asupra singuratatii“. Iar fisele de observatie si tratament sunt lungi, si felurite, si mult mai numeroase. Scriitorul îsi dezmeticeste personajele pe rând si anevoie, mai întâi, printr-un fel de pipaiala a golului în bezna, apoi le dibuie conturul, consistenta precara si trairea tulbure, pentru ca,  la capatul unui travaliu dureros prin care trece cu fiecare în parte, sa le trezeasca, în fine, la constiinta de sine. Ancheta, proces, gardian, frica, spaima, militie, greata, ofiter, interogatoriu, închisoare, comandant, condamnat, celula, pedeapsa, puscarie, colonel, durere, umilinta, vina, vinovat, nevinovat, înfrângere, minciuna, esec sunt cuvinte cu care multe dintre personajele lui Buzura vor trece examenul ideilor spontane la care sunt supuse de terapeut. Iar din aceste ochiuri negre, din aceste vârtejuri dezradacinate, asemenea unor cuiburi plutitoare, se va despleti molcom, si în diferite directii,  naratiunea. Pentru ca tot din ea sa se iveasca apoi, schimbându-i adesea imprevizibil cursul, ritmul – epistola, eseul, monologul. Anume, parca, pentru a ilustra credinta lui Augustin  Buzura – ca „romanul este personaj si constructie“.
Este si multa autobiografie aici, pe care, de altfel, scriitorul nu o lasa deoparte nici în publicistica sa. Dar în roman se tine de ea ca de drumul drept care îl coboara odata cu amintirile în maruntaiele sinelui ca într-o mina. Acolo, unde se va simti, în fine, liber, dar si suficient de  protejat pentru a se preda tentatiei autoanalizei. Nu încape îndoiala ca Buzura îsi transcrie în romane  si  propriile traume psihologice, sadite adânc în el înca din  copilarie. Dârele de groaza cu care l-au brazdat nesfârsitele drumuri pâna la scoala din satul vecin, la o departare de câtiva kilometri de casa. Le descrie – din nou în memorii si în  interviuri – aproape minunându-se el însusi:  cat erau de înfricosatoare, îngropate în nameti, iar el, copilul, silindu-se sa le strabata în miezul iernii, dis-de-dimineata, împreuna cu tatal sau prin padurea sticlita de ger si bântuita de salbaticiuni ca s-ajunga la scoala. Mereu aceeasi padure lugubra, ostila, populata de strigoi, de duhuri necurate si de alte asemenea întruchipari  cu care îl îngrozisera, mai înainte, povestile si  superstitiile locului. Cosmarele – multe dintre ele comparabile ca forta cu cele închipuite de Sábato –, în care dramatismul, cruzimea imaginilor si oroarea se calmeaza si se resorb în candoarea lirismului celui mai înduiosator si pur, dau pagini cu adevarat antologice în toate romanele lui Buzura. Dupa cum si visele. Si, nu mai putin, rugaciunile catre Dumnezeu. Prin ele, scriitorul împlineste si  un ritual de exorcizare a fantasticulului, umanizându-l.
Buzura a avut inteligenta, talentul si forta sa faca dintr-o pasiune – psihanaliza –  un instrument de persuasiune în serviciul literaturii. Cu aproape jumatate de veac în urma, în 1970, avea, la debutul sau ca romancier, cu „Absentii“,  doar 31 de ani, dar stapânea înca de pe atunci, mai bine, poate, decât o fac, astazi, unii confrati prozatori,  tehnica romanului postmodern. Macar prin cele câteva procedee pe care le practica degajat: rupturile narative, ambiguitatea si discontinuitatea discursului, fracturarea realului, implantarea elementelor de fantastic si oniric, colajul, naratia cinematografica, dilatarea sau comprimarea spatiului si a timpului, accelerarea sau frânarea ritmurilor prozei, transgresarea genurilor literare, amestecul stilurilor, al limbajelor si chiar al graiurilor. A facut toate acestea cu flexibilitate, cu o ironie extraordinara, dar si cu autoironie, scuturându-se parca anticipat de  etichetele si stereotipurile cu care aveau sa-l regaleze, peste ani, lecturile de mântuiala ale unor critici. Dar, sigur, receptarea lui este o cu totul alta poveste si merita o discutie aparte.  Deocamdata, Augustin Buzura ne spune ceea ce ne-a spus mereu: ca îi place sa fie cum este – singur, „mereu împotriva curentului“, încrezator în „teroarea iluziei“ personale.
*
Textul de fata contine câteva dintre notele de lectura pe care le-am facut îngrijind în ultimii ani mai multe editii ale cartilor lui Augustin Buzura. Ma refer inclusiv la editiile definitive care vor întregi treptat colectia de „Opere complete“, lansata de curând de editura RAO.
El este, întâi de toate, un pretext: acela de a semnala aparitia  primelor doua volume (si romane)  ale colectiei – „Recviem pentru nebuni si bestii“ si „Absentii“.

Profit de acest pretext pentru a-mi exprima speranta ca aceasta lucrare editoriala, aflata acum abia la începuturi, va da prilej unor lecturi înnoitoare, va inspira interpretari, în fine, libere de orice  interes politic si propagandistic, vor naste alte (sau altfel de) atasamente, pe cât de meritate, pe-atât de întemeiate, fata de opera acestui scriitor.
Vreau sa sper, de asemenea, ca scriitorul  însusi va fi placut surprins de amploarea ei si stimulat  sa îsi îmbogateasca seria de opere asa-zis „complete“ cu multe si frumoase inedite.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper