Venetia 2013. Valurile unei istorii agitate

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

 

Trecutul Venetiei, al Mostrei cinematografice, vreau sa spun, nu a dat pace unora nici acum, la 70-a aniversare. De neinteles mi se pare, mai ales, rafuiala celor care nu au dus-o deloc rau cu festivalul. Otar Iosseliani, bunaoara, cunoscutul cineast de origine georgiana, traitor la Paris din 1982. A luat de trei ori Premiul special al juriului: 1984 – „Les Favoris de la lune“ („Favoritii lunii“); 1989 – „Et la lumière fut“ („Si s-a facut lumina“); 1996 – „Brigands, Chapitre VII“ („Briganzii, Capitolul VII“). Asta nu l-a impiedicat ca, nu mai departe de aceasta vara, la Locarno, unde a fost distins cu un Leopard de aur pentru intreaga cariera, sa declare: „Nu mai exista decât un singur festival dedicat filmului de autor si reflexivitatii intelectuale, cel de aici, de la Locarno. Numai el are vointa de a risca, pentru a apara filmele artistice. (…) sa ne amintim ca Festivalul de la Venetia a fost creat de Mussolini si ca astazi se indreapta catre aceeasi directie. Si mai adaug ca, in ciuda bunei credinte a lui Gilles Jacob, Cannes si-a vândut de mult sufletul marilor studiouri“. Sunt vorbe grele, nu sunt spuse chiar in dorul lelii. Acum, dupa atâta amar devreme, la 80 de ani de la infiintare (august 1932) si 70 de editii (vremurile agitate au dat peste cap cronologia) ele par si mai intristatoare. Este nedrept sa afirmi ca Mostra de astazi, Mostra condusa, de-a lungul vremii de mari cineasti, critici si teoreticieni, mai are ceva comun cu Mussolini. Ce-i drept, Il Duce a sustinut financiar festivalul, guvernul fascist a exercitat si presiuni, primele premii s-au numit chiar Cupa Mussolini, dar mi se pare mai onest sa ne amintim ca initiativa unei sectiuni cinematografice a Bienalei de la Venetia a avut-o contele Giuseppe Volpi di Misurata (premiul de interpretare, Cupa Volpi, ii poarta numele), sprijinit fiind si de alti câtiva apropiati, printre care sculptorul Antonio Maraini. Ca si la Cannes, inceputurile nu au fost insotite de o prea mare siguranta de sine. Fara un spatiu adecvat (intre noi, fie vorba, din acest punct de vedere, nici astazi Mostra nu o duce chiar pe roze), adapostit in luxosul hotel Excelsior, cu arhitectura sa in care recunoastem influenta stilului maur (gradinile interioare se numesc chiar Cordoba si Granada), festivalul va trebui sa astepte cinci ani pâna când, peste drum de hotel, se va ridica Palazzo del cinema, conceput de arhitectul Luigi Quagliata conform celor mai moderne tendinte. Cu câteva exceptii, a ramas constant sediul Mostrei, chiar si astazi, când a devenit de mult neincapator, drept care i s-au adaugat salile Casinoului si alte constructii mai mult sau mai putin improvizate. Venetia nu a avut noroc cu palatele. Proiectul monumentalului sediu imaginat ca o constructie paralela cu marea, la mijlocul anilor 2000, si care urma sa fie inaugurat in 2011, a trebuit abandonat, sapaturile dând la iveala un strat de azbest. Santierul sta si astazi, ca o gaura hidoasa, acoperita cu câteva rânduri de folii de plastic. Ghinionist, din câte am vazut si in plan istoric, Festivalul (botezat provizoriu Prima esposizione Internazionale d’arte cinematografica) nu a fost, insa, ezitant, in materie de cinema. Cea dintâi editie, necompetitiva, a fost inaugurata in seara zilei de 6 august, la ora 21.15, cu filmul lui Rouben Mamoulian „Doctor Jekyll si domnul Hyde“. Titlurile proiectate in zilele urmatoare, „It Happened One Night“ („S-a intâmplat intr-o noapte“) de Frank Capra, „Grand Hotel“ al lui Edmund Goulding, „The Champ“ („Piciul“) de King Vidor, „Gli uomini, che mascalzoni“ („Barbatii, ce derbedei“) de Mario Camerini, dar si altele, semnate Raoul Walsh, Ernst Lubitsch, Howard Hawks au prilejuit trecerea pe ecranul festivalului a starurilor momentului, Greta Garbo, Clark Gable, Wallace Berry, James Cagney, Joan Crawford, Boris Karloff. Nefiind competitiva, prima editie ramâne in anale doar cu un premiu al publicului, acordat printr-un referendum regizorului sovietic Nikolai Ekk pentru „Drumul vietii“, din pacate cam uitat, astazi, de Cinemateci. René Clair cu „A nous la liberté“ („A noastra e libertatea“) va fi, de asemenea, favoritul spectatorilor care l-au gasit „cel mai amuzant film“. Prea dependenta de Bienala, cea de a doua editie nu va avea loc decât peste doi ani, când se va institui un fel de juriu alcatuit din expertii institutii – mama, pentru a transforma festivalul intr-unul competitiv. Probabil ca nu putini au fost cei oripilati de numele recompenselor: Cupa Mussolini pentru cel mai bun film strain si italian, Medaliile de aur ale Asociatiei nationale fasciste a spectacolului. Din fericire, memoria colectiva nu va retine decât numele cineastilor premiati, Katherine Hepburn („Cele patru fiice ale doctorului March“), Robert Flaherty („Omul din Aran“). Dupa cum se poate observa, cinematograful american era la mare onoare. Excesele vor inceta incepând din 1935, de-a lungul anilor iubirea având sa fie impartita mai democratic, ca sa spun asa. Regizori si vedete din patru zari ale lumii vor intra in atentia juriilor, din momentul in care acestea isi vor merita cu adevarat numele, anul 1936. La actuala editie, cele mai aplaudate imagini, dintre miile care au alunecat pe ecranele festivalului, au fost evocarile unor episoade din trecut: sosirea marilor staruri, a personalitatilor politice, tânarul, pe atunci, Giulio Andreotti, Winston Churchill, asa cum le-a pastrat Arhiva istorica a institutului Luce. Eu una am tresarit in clipa in care am revazut actori pe care, recunosc, memoria mea, destul de harnica de altfel, ii daduse uitarii, in absenta unor reintâlniri. Parca a trecut un intreg secol de când, o vedeam pe voluptuoasa letona Dzidra Ritenbergs („Malva“), pe macedoneanul Ljiubisa Samardzic, amândoi detinatori ai Cupei Volpi, instituita din 1935, când festivalul va deveni anual. Razboiul, care a amânat nasterea festivalului de la Cannes, va da peste cap si viata manifestarii venetiene. Palatul este rechizitionat, festivalul se adaposteste pe unde poate (sala San Marco, Palatul dogilor), selectia este cenzurata pentru a corespunde intovarasirilor politice. Abia din 1946 Venetia isi recapata suflul, dar anul cu pricina ii arunca in coasta si rivalul sau de acum incolo permanent, Cannes-ul. In anii 40 se va inceta si cu bâjbâiala botezarii premiilor, se instituie Gran premio internazionale di Venezia (1947), devenit doi ai mai târziu Leone d’oro di San Marco si, peste alti doi ani, Leone d’oro, pur si simplu. Istoria fost dramatica, nu insa si creatia, anii imediat postbelici cunoscând una dintre etapele care au marcat definitiv cinematograful italian. Neorealismul impune si Venetiei nume si opere, Rossellini, Visconti, Giuseppe De Santis, respectiv „Paisa“, „Pamântul se cutremura“, „Vânatoare tragica“, dar nici unul dintre acestea nu se vor regasi in palmaresul epocii. Nemultumirile au fost surde, dar in 1960, când capodopera lui Visconti „Rocco si fratii sai“ nu a intrat in vederile juriului, a izbucnit scandalul. Se spune ca Palazzo del cinema nu a mai cunoscut niciodata asemenea fluieraturi si proteste. Carlo Lizani, venit la conducerea Mostrei (el a numit-o astfel) se va stradui sa spele rusinea, numind jurii care nu vor mai fi indiferente in fata filmelor lui Francesco Rosi, Gillo Pontecorvo. Visconti cu „Tremuratoarele stele ale Ursei“ este, in sfârsit, câstigator al Leului de aur, ca si Antonioni cu „Desertul rosu“. Pe atunci tineri cineasti, Pasolini, Bertolucci, fratii Taviani, Marco Bellocchio sunt aruncati in gura leului, pentru a deprinde gustul marilor confruntari. Din nou istoria va tulbura viata festivalurilor, valul contestatiilor din 1968 ajungând si la Lido, cu consecinte chiar mai dure decât pe Croazeta. Timp de zece ani, pâna in 1979, Mostra va fi din nou noncompetitiva, iar in 1973, 1977 si 1978 nici macar nu s-a mai tinut. Este, fara doar si poate, festivalul incercat de cele mai dureroase convulsii. Abia deceniile urmatoare vor aduce cu ele viteza de croaziera si, daca mi se da voie sa laud breasla careia apartin, trebuie sa spun ca, sub directoratul criticilor, festivalul va dobândi coerenta necesara. Gian Luigi Rondi, Felice Laudadio, Marco Muller, Alberto Barbera vor continua directia inceputa de cel socotit a fi omul providential al Mostrei, cineastul si teoreticianul Carlo Lizzani, de profesorul Luigi Chiarini, incercând sa adauge traditiei indrazneala inovarii. Dupa cum se poate remarca, seria directorilor festivalului numara este bogata, in comparatie cu cea a Cannes-ului, unde functiile sunt de viata lunga. Gilles Jacob a fost delegat general aproape un sfert de secol (intre 1977 si 2001), dupa care a preluat presedintia asumata si astazi. Dublu subordonata, Bienalei si Ministrului culturii, Mostra se primeneste cam des. Din câte se pare, nu este tocmai usor sa intri in gratiile amândurora. Actualul director, Alberto Barbera a mai trecut pe la cârma festivalului si intre 199-2004, dar mandatul sau a fost anulat din ordinul ministrului. A revenit anul trecut, numit de presedintele Bienalei, Paolo Baretta si, asa cum reitera si in declaratia de acum, gândurile sale se indreapta in directia intineririi Mostrei, fara a neglija traditia: „Festivalul este o batrâna si prestigioasa doamna“ – spunea el – „dar trebuie sa-si mai schimbe pielea (…) Prezenta valorilor confirmate trebuie dublata de incurajarea unor noi veniti“. Daca tinem seama ca, in actuala editie, alaturi de nume consacrate si obisnuite la Lido, precum Stephen Frears, Amos Gitai, Gianni Amelio s-au aflat si altele mai noi sau mai rar intâlnite, grecul Alexandros Avranas, algerianul Merzac Allouache, italianul Gianfranco Rosi, vom deduce ca Barbera se tine de cuvânt. Vom vedea cum.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper