Un clişeu: „tinerii în politică“

Un articol de IONUT VULPESCU

 

Sfârsitul verii si începutul toamnei aduc, an de an, o serie întreaga de tabere si de reuniuni ale organizatiilor de tineret ale partidelor noastre. Fara mare impact la public, sa recunoastem, ele sunt, totusi, de bine, de rau, laboratoarele în care fortele noastre politice îsi testeaza solutiile de viitor: ideile, echipele, leadership-ul.
Chiar daca deocamdata randamentul politic al acestor tabere si seminarii de vara lasa de dorit pentru toate partidele, problema în sine a participarii tinerilor la viata publica ramâne. Avem sau nu avem suficienti tineri politicieni? Aduc acesti tineri o promisiune de îmbunatatire a clasei politice sau, dimpotriva, sunt dupa chipul si asemanarea predecesorilor lor? În fine, suntem pregatiti pentru a ajuta aceste eventuale promisiuni sa nu moara promisiuni, ci sa promoveze, indiferent de vârsta, în posturile pentru care îi recomanda valoarea si pregatirea?
As porni dintr-o alta directie decât cea a enumerarii oficialitatilor a caror vârsta din actul de identitate este mai mica de treizeci sau de treizeci si cinci de ani. As spune ca, asemeni tuturor celorlalte categorii de vârsta, si tinerii voteaza de predilectie cu tinerii. Si, prin urmare, daca tinerii politicieni sunt multi sau putini, buni sau necorespunzatori, acesta este în primul si în primul rând un rezultat pe care îl impune votul democratic al corpului electoral tânar.
Or, tinerii din România sunt destul de (daca nu exagerat de) putin implicati în viata politica si în viata publica în general. Sunt convins ca se vor gasi destui activisti de profesie, din noile ONG-uri, care vor sari sa ma contrazica si-mi vor enumera nu stiu câte „proiecte“, „actiuni“ si „campanii“. Care pe hârtie arata bine, dar în practica sociala nu exista, pentru ca rezonanta lor nu depaseste un anumit numar de afise instalate în statiile de metrou pentru o luna sau doua.
Exista alti indicatori, mult mai seriosi, care ne arata ca tineretul român este destul de putin interesat de viata publica si de formele asociative în care se manifesta, într-o democratie, interesul public legitim.
În primul rând, este cifra somajului în rândul tinerilor. Se stie ca România nu are o cifra a somajului la fel de ridicata ca tarile cu probleme din Uniunea Europeana (Grecia, Spania, Italia, Portugalia) si, în general, la acest capitol stam ceva mai bine decât media continentala. Nu ignor, desigur, amanuntul ca ajutorul de somaj în România e ridicol – nici salariile nu sunt mai breze, de altfel –, cum nu-l ignor nici pe acela ca este limitat în timp. Însa, dincolo de aceste detalii care definesc o situatie a locurilor de munca mai buna, pe ansamblu, la noi decât în jumatatea inferioara a UE, exista o cifra care pe mine ma îngrijoreaza din cale-afara. Este vorba de somajul în rândul tinerilor, care atinsese, înainte de încheierea anului scolar 2012-2013 – când un nou val de someri sub douazeci de ani a invadat piata muncii – cifra de 25%. Mai mica decât cifrele înspaimântatoare, de 50% sau 75%, din statele cu probleme ale Uniunii, citate anterior, dar suficient de mare pentru a provoca o reactie, în primul rând în rândul tinerilor însisi.
Ei bine, aceasta reactie nu exista. Nici catre partidele aflate la putere, nici catre cele aflate în opozitie nu soseste nici un semnal institutional, de la organizatii ale tinerilor, care sa puna presiune pe clasa politica, în aceasta problema extraordinar de sensibila pentru orice societate care-si doreste sa aiba un viitor. Daca guvernul cauta solutii la aceasta problema este pentru ca exista în rândul partidelor aflate la guvernare convingerea ca un somaj ridicat în rândul tinerilor e nesanatos. Daca opozitia critica guvernul pe acest subiect – fac doar o conjectura, opozitia critica deocamdata guvernul pe subiecte abracadabrante, nu pe realitati –, o face pentru ca si în rândul ei exista oameni care stiu ca aceasta problema e grava. Dinspre tinerii însisi nu vine nimic.
Absenta acestei reactii trebuie coroborata cu un alt semnal, care merge în aceeasi directie: procentul ridicat de tineri care pleaca din tara. Atât tineri foarte bine pregatiti, care pleaca catre universitati mai bune sau catre servicii mai bine platite, cât si tineri obisnuiti, fara o pregatire speciala, dar care nu mai reusesc sa-si proiecteze un viitor stabil în România.
În aceste conditii, ar trebui ca tinerii sa exercite o presiune permanenta, din ce în ce mai puternica, asupra guvernarii, oricare ar fi ea, mai ales ca situatia nu a început în 2012 si nici macar în 2009: ea dureaza de peste un deceniu – un deceniu si jumatate. Daca nu o fac, daca nu vedeti niciodata manifestatii ale tinerilor pentru locuri de munca, pentru salarii mai decente, pentru garantarea accesului pe piata muncii pentru cei bine pregatiti s.a.m.d., asa cum vedem în Occident, este o dovada greu de combatut ca tinerii români sunt, din pacate, dezangajati si dezinteresati politic. Un asemenea electorat nu putea selecta de la sine, prin jocul liber al mecanismelor democratice, un tineret politic prea stralucit.
Partidele au, însa, mijloace de a surmonta handicapul unei comenzi sociale vagi si nesistematice venite din partea unui tineret neangajat. Este vorba de cercurile de studii, care ar trebui sa reprezinte o pepiniera indispensabila si un filtru care sa îi evidentieze pe tinerii cei mai promitatori, înca înainte ca ei sa capete rutina si deprinderile (nu o data, nepotrivite) ale „uceniciei“ pe lânga cineva mai mult sau mai putin consacrat.
Personal, cred ca timpul marilor organizatii de tineret cu profil de masa, asa cum – prelungind inertial mentalitatea de dinainte – s-au constituit în toate marile partide în primii ani de dupa 1989, a trecut. Organizatiile de tineret ar trebui sa existe ca interfete ale cercurilor de studii, realizându-se în acest mod si acea necesara delimitare între politicienii de vârf si cei „de strada „ (cum se spune în Italia). Delimitare care la noi lipseste, ceea ce a permis unor lideri „de strada“ sa ajunga în cele mai înalte demnitati publice: ministri si chiar un presedinte…
Din pacate, situatia cercurilor de studii ale partidelor nu este stralucita. O lege ipocrita a finantarii partidelor politice a facut ca aceste cercuri, înfloritoare în primul deceniu de dupa Revolutie, sa traiasca astazi mai mult cu numele sau prin câteva initiative individuale, cu totul izolate. Ca sa nu se creada ca doresc sa arunc piatra în curtea vecinilor, aduc drept exemplu chiar cazul Institutului de Studii Social-Democrate „Ovidiu Sincai“ al Partidului Social Democrat. Un institut care a avut la înfiintare un program ambitios, cu participari academice eminente, dar care, dupa 2004, a intrat treptat în letargie, devenind mai degraba o functie onorifica în viata partidului, decât un suport real al activitatii politice a acestuia. Astazi, este clar ca institutul trebuie reinventat, ca o structura mai mica, dar mai dinamica, mai putin „teoretizanta“ si mai implicata în identificarea si promovarea tinerilor social-democrati. Totodata, institutul trebuie sa-si recapete cealalta functie eminenta a cercurilor de studii de partid: cea de interfata sociala, prin care partidul colaboreaza institutional cu acele structuri si personalitati în masura sa contribuie la bunul mers al vietii publice. Este un aspect la care politica româneasca este particularmente deficitara, ea functionând mai degraba pe principiul cercului închis, al castei, în care fidelitatea ierarhica este mai bine pretuita decât competenta profesionala propriu-zisa.
Cine urmareste permanent viata publica româneasca stie ca nu alta e situatia cercurilor de studii ale celorlalte partide. Exista peste tot câte un nucleu incipient, care nu reuseste însa sa se dezvolte si sa se integreze corespunzator în viata partidului si în viata intelectuala a tarii.
În aceste conditii, nu se poate astepta ca tinerii sa reprezinte cu adevarat o forta înnoitoare a vietii noastre politice si, mai ales, o forta care sa reprezinte în Parlament si în activitatea legislativa si executiva segmentul lor de vârsta, unul dintre segmentele defavorizate în România de azi. „Tinerii“ sunt reprezentati de Roberta Anastase (vajnica reprezentanta a noii aritmetici, în care 76=176), de Eugen Tomac (care, începându-si cariera printr-un gest de pur traseism, împroasca în stânga si-n dreapta cu noroi), de alde Papahagi, Eba si altii, ejusdae farinae… Numarul lor e legiune.
Pâna când partidele nu îsi vor reforma cercurile de studii si organizatiile de tineret, adaptându-le la particularitatile situatiei actuale (tineret dezangajat, procent mare al celor care emigreaza, tineret din zonele rurale complet decuplat de viata contemporana), nu e de asteptat ca tinerii politicieni, atâtia câti sunt, sa aduca o schimbare de proportii în rândul clasei noastre politice. Câtiva dintre ei, care sunt individual remarcabili, îsi vor croi, sper, drum printre obstacolele vietii noastre publice si se vor afirma ca lideri de viitor.
Ar fi de dorit ca macar ei sa evite greselile generatiei aflate acum la putere si în primul rând greseala de a nu proiecta în nici un fel viitorul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper