„Sunt o baba comunista“ – desi nu prea o arat

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

 

În ciuda faptului ca nu am apucat sa simt, pe propria piele, ceea ce a însemnat comunismul, timpul mi-a oferit posibilitatea de a discerne „bunul, raul si urâtul“ si de a observa, de la distanta, „chipurile“ – cu toate venele lor marite, petele, pistruii si trasaturile noduroase – unor fosti comunisti, sau, cel putin, ale unor fosti nostalgici ai partidului, care înca mai suspina dupa acel sistem si refuza cu vehementa tot ce tine de nou, de schimbare. E adevarat ca nu voi cunoaste niciodata cu adevarat „epoca de aur“ a României, si ca nu voi avea o imagine clara asupra sistemului, având în vedere multiplele fete pe care le adopta în diferite medii. Însa stiu, cel putin, cum reactioneaza un fost nostalgic si, mai mult decât atât, cum toate argumentele sale negative cu privire la situatia actuala a tarii se sprijina, ca pe un schelet în descompunere, pe amintirile frumoase ale comunismului, pe ceea ce spune si „baba comunista“ din pelicula, cum ca „era bine pentru ca eram noi tineri“.
Tocmai de aceea, cel mai recent lungmetraj al lui Stere Gulea, „Sunt o baba comunista“, e mai putin spumos si condensat ca „Occident“, pentru ca disperarea mizerabilista si, în acelasi timp, diafana e mai apropiata de perioada ’89, si mai putin tragico-simbolic ca „Visul lui Adalbert“, care si el, la rândul lui, se foloseste de cliseul cinemaului ca subiect înaltator pentru comunistii în cautare de arta si de utopie. Filmul lui Stere Gulea se situeaza undeva la mijloc, pe o linie de plutire unde singurele momente care atesta eticheta de „baba comunista“ sunt puse în evidenta printr-un conflict de generatii între mama Emilia (Luminita Gheorghiu) si fata ei, venita din America, Alice (Ana Ularu). Chiar si asa, conflictul fatis al filmului e quasi-minimalist, redat printr-o serie de replici care nu plaseaza cele doua personaje într-o relatie mama-fiica, ci, mai degraba, într-o relatie gazda-musafir necunoscut, dat fiind faptul ca abia peste câtiva ani buni si odata cu venirea ei din America Alice e în stare sa realizeze apartenenta solida a mamei sale la ceea ce era odata comunismul.
Adevaratul conflict, care ar fi trebuit sa se vânda mai bine ca seria de replici simpliste dintre mama si fiica, este cel al Emiliei, de factura interioara, si urmeaza doua directii, destul de comune în rândul fostilor comunisti, si anume nostalgia si problema banilor. Bineînteles, incipitul filmului contureaza portretul si destinul unei femei crescute la tara, care a reusit sa se si distreze, dupa cum afirma personajul, lucrând într-un combinat siderurgic, si venita la oras odata cu închiderea fabricii din care îsi câstigase existenta, pe când era tânara. Odata iesita la pensie, împreuna cu sotul ei, Tucu (Marian Râlea), traseul filmic al Emiliei se concentreaza, în mare parte, pe pendularile dintre realitate si amintire, foarte vag explorate. Sufletul Emiliei este bun, curat, în ciuda carnetului de partid ascuns în spatele icoanei. Apartamentul celor doi pensionari contureaza – voit sau nevoit – prin mizanscena, spatiu si ocupatii, perioada anilor ’90.
De abia când Emilia paseste într-un salon de coafura si fetele hairstyliste, cu tocuri de 15 cm, vorbesc despre Lady Gaga, îti dai seama ca actiunea filmului are loc în 2013. Spatiul delimitat de activitatile cuplului sau de ale celor care se afla în apropierea lor – familia, vecinii – e sufocant si impregnat cu texturi care mai de care mai comuniste. Doar aparitiile scurte ale plasticului – diferitele modele de aparate de masaj în forma de delfin – sau ale aerului conditionat în marimi ametitoare mai fac sa înainteze actiunea filmului cu câtiva ani. Nu lipseste nici scena fetis a Noului Cinema Românesc, cu nelipsita masa din bucatarie, unde se pun la cale planurile Emiliei de a-si ajuta copilul, sau imaginea parterului transformat în magazin alimentar – trend-setter înca din „Marfa si Banii“. Realismul e acolo, fara sprijinul camerei, mai putin lucrat cu migala, poate construit involuntar, ca un soi de dispozitiv care sa întareasca patriotismul Emiliei si, în general, ca un „motiv literar“ al tuturor celor parasiti de comunism.
Pentru mine, disperarea si nostalgia Emiliei – fara a pune la îndoiala figura iconica si calitatile exceptionale ale Luminitei Gheorghiu – nu este mai platonica decât strigatele batrânilor la vederea actualului presedinte al României, înjuraturile sau povestile parca scoase din „O mie si una de nopti“, coapte în tavi unse cu amintiri ale tineretilor comuniste. Acest lucru se datoreaza si faptului ca amintirile evocate de Emilia traseaza usor, cu creionul, fire importante a caror continuitate este întrerupta brusc. Flashbackurile arse si spalacite dau startul unor emotii pe care le vedem în mod desavârsit exprimate pe fata Emiliei, dar care nu au profunzime, având în vedere ca rolul lor e de a spune o poveste – este vorba despre venirea în vizita a lui Nicolae Ceausescu în fabrica femeii si despre posibila întâlnire a Emiliei cu acesta. Privirile în gol ale Emiliei, care îsi aminteste cu tristete de interdictia de a aparea cu mâinile transpirate fata în fata cu Ceausescu sau pregatirile si carantina de dinainte de festivitate, o conduc catre un plan copilaresc de a redeschide fabrica, la o întâlnire cu fosti partizani de suflet, mai încaruntiti, mai îmbatrâniti si care nu-i înteleg sau aproba pe deplin marele vis. Secventa cu asa-zisul camatar chinez care îi împrumuta sotilor cei 15 000 de dolari – banii de casa ai lui Alice – e fada, artificiala, în ciuda „sportului“ de anvergura. E ca si cum totul se întâmpla cu usurinta, fara prea multa emotie, fara un punct limita care sa închida traseul memorialistic al personajului feminin.
În ciuda apartenentei la genul comic, prin tertipurile care curg odata cu venirea lui Alice si al presupusului viitor ginere, american în toata regula – dar cu discutii care se învârt, mai degraba, în jurul Angliei –, filmul lui Gulea este unul trist. Poantele cu alcoolul pur românesc, fetele ascunse de farfuriile pline cu sarmale si toate cele separa, pe toata durata filmului, realitatea de micile bucurii ale familiei Emiliei, pentru ca, într-un final, sa iasa în evidenta un singur segment al nostalgiei femeii, nefinisat, si care este, în fond, dureros.
Ba, mai mult decât atât, nimic nu este mai insensibil decât scena fugarita în care emotia si personalitatea lui Alice se manifesta cu mai mult patos la respingerea casului oferit de tatal ei, decât la primirea celor 15 000 de dolari împachetati în hârtie. Un zâmbet, o îmbratisare rapida si o salutare de la geamul trenului învechit nu sunt suficiente. „Sunt o baba comunista“ nu e o comedie, si nici macar o drama „botezata“, si tocmai de aici provine toata tristetea.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper