Spaima de a nu face nimic

Un articol de CATALIN STURZA

De ce timpul liber ni se pare asa de inspaimântator? De ce obsesia pentru munca, indiferent cât de tare ne erodeaza, psihic, si cât de lipsita de sens e acea munca, e considerata o virtute? – se intreaba romancierul Jenny Diski in „New Statesman“.
Faptul ca ne identificam cu munca pe care o facem, cu meseria pe care o practicam ne permite sa ne trezim la timp in fiecare dimineata si sa mergem, seara, cu constiinta impacata la culcare. E greu sa ne imaginam ca am putea sa ne traim vietile fara convingerea ca noi suntem, intr-adevar, ceea ce facem: scriitori, profesori, soferi de taxi sau parinti – arata Jenny Diski. Insa aceasta ambitie ar putea sa fie, intr-o mare masura, doar o incercare de a acoperi vidul, si doar intr-o mica masura o dovada a lacomiei de a avea tot mai mult, când ceea ce avem e deja suficient. O pasiune fara limite pentru munca ar putea sa fie, in realitate, o reactie de panica, ce ne ascunde teama unei pasiuni reale pentru viata insasi.
Daca suntem ceea ce facem, ce suntem când ne oprim din muncit, si continuam sa fim? – se intreaba Jenny Diski. Exista oameni care nu vad aici o problema, care nu isi identifica deloc sau aproape deloc existenta cu ceea ce fac si cu felul in care isi câstiga pâinea. Dar majoritatea occidentalilor nu se numara printre ei.
Cum ar fi daca, la intrebarea „Tu ce faci toata ziua?“, am raspunde: nimic? Asa ceva nici nu ar putea, de fapt, sa fie adevarat. Daca stai toata ziua in pat si te uiti la TV sau daca visezi cu ochii deschisi, nu e ca si cum nu ai face nimic. Copiilor li se spune, mereu, sa se apuce sa faca „ceva“ când sunt prinsi citind sau visând cu ochii deschisi. Suntem invatati, de-a lungul intregii vieti, ca a face „ceva“ e esential pentru a ne pastra sanatatea mentala – fie ca acel ceva are sau nu un sens. In spatele nimicului se ascunde, partial, frica de plictiseala, ca si cum cea mai mare parte a muncii pe care o fac cei mai multi dintre noi nu ar fi plictisitoare.
Exista, totusi, anumite argumente impotriva cliseului ca viata noastra n-ar capata sens fara o munca grea si sustinuta, care sa ne ocupe tot timpul. In 1974, antropologul american Marschall Sahlins a publicat o lucrare intitulata „Stone Age Economics“ (in traducere aproximativa, „Economia din Epoca de piatra“). El propunea teoria potrivit cãreia cei mai multi dintre indivizi, in multe dintre societatile „simple“, in loc sa se speteasca muncind pentru a-si câstiga existenta, erau, de fapt, membri ai paturii prospere a societatii primitive. In acele parti ale lumii unde cooperarea si schimburile economice erau predominante, odata ce oamenii terminau cele câteva sarcini zilnice – doboara un copac, ciopleste o barca –, se bucurau de ore bune de timp liber, in care visau cu ochii deschisi, explorau ori spuneau povesti. Pescuiai in barca pe care o ciopleai si, apoi, impartind pestii cu alti oameni, care isi imparteau si ei roadele muncii cu tine, puteai sa-ti iei niste zile libere, pâna când aveai, din nou, nevoie sa mergi la pescuit. Membrii respectabili ai acestor comunitati faceau ce aveau de facut si apoi, când nu mai era nevoie sa faca acel lucru, luau, pur si simplu, o pauza.
Doar când incepi sa venerezi ideea acumularii si a statutului bazat pe acumulare ajungi sa muncesti, pe rupte, neintrerupt. Acumularea, crede Jenny Diski, i-a cocosat pe oameni: trebuie sa cari in spate ceea ce acumulezi când te muti dintr-un loc intr-altul sau sa gasesti modalitati de a o depozita si de a iti pazi bogatia, daca esti sedentar. Inainte de ideea surplusului ca valoare adaugata, când aveai nevoie de ceva obtineai acel lucru, si, când il aveai, te bucurai de el pâna când venea vremea sa mergi, din nou, la treaba.
In ziua de azi, insa, chiar si acei oameni care se pot lauda cu realizari remarcabile, dupa o viata intreaga de munca asidua, par a fi, la sfârsit, dezamagiti – crede Jenny Diski. Si cum ar putea sa fie altfel? Desi oamenii isi imagineaza, necontenit, ce satisfactii imense le vor aduce anumite realizari, cel mai probabil, dupa ce reusesti sa spui: da, am realizat asta!, când se apropie sfârsitul acel lucru nu mai pare suficient, sau potrivit, sau nu mai seamana cu ce ai vrut, de fapt, sa realizezi.
Iar daca satisfactia lipseste, la final, din vietile celor care au realizat foarte mult – cum ar fi Margareth Thatcher, ai carei ultimi ani au fost marcati, se pare, de un declin lent si chinuitor –, ea lipseste, cu atât mai mult, din vietile celor care s-au spetit muncind, pentru ca au fost invatati, inca de mici, ca „asta e ceea ce trebuie sa faca“. In ciuda faptului ca stramosii lor din Paleolitic stiau, cu mult inainte, ca viata inseamna mai mult decât sa muncesti ca sa poti ramâne in viata si ca a face un lucru nu e acelasi lucru cu a fi ceva/cineva.
A avea timp liber, a nu face nimic ni se pare atât de ingrozitor, in cultura noastra contemporana – arata Jenny Diski –, incât fragmentam acest timp liber in bucatele foarte mici, in perioada noastra productiva, pentru ca, nu cumva, prea mult timp liber, Doamne pazeste, sa ne innebuneasca. Iar cea mai mare parte a timpului liber o lasam pentru pensie, sperând, in secret, ca o moarte timpurie ne-ar putea salva din fata unei perspective asa de ingrozitoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper