Socialism si comunism, democratie si dictatura

Un articol de EMANUEL COPILAS

Câteva comentarii la un articol al domnului Cristian Vasile

 

 

Am descoperit în dimineata zilei de 16 august în revista „LaPunkt“, pe care o citesc de altfel cu placere, un scurt articol semnat de domnul Cristian Vasile si intitulat „Numai un nebun poate contesta socialismul“. Parcurgerea respectivului text, din care reiese foarte clar la ce anume se refera domnul Vasile, mi-a indus totusi anumite nelamuriri a caror edificare o încerc în rândurile de mai jos.
Sintagma pe care domnul Vasile a ales-o ca titlu pentru articolul sau si care „a facut cariera“ înainte de 1989 îi apartine, aflam, lui Nicolae Ceausescu. Sursele îi plaseaza originea la sfârsitul anilor 1960, dupa invazia sovietica din Cehoslovacia, condamnata initial cu vehementa de catre liderul român. Realizând probabil ca nu era momentul „sa traga tigrul de coada“, asa cum plastic se exprima Alexandru Bârladeanu în memoriile sale îngrijite de doamna Lavinia Betea, Ceausescu îsi va atenua interventiile publice, fie ele si voalate, împotriva Uniunii Sovietice. Desi articolul domnului Vasile nu îsi propune sa explice aceasta schimbare de optica a conducerii de la Bucuresti, aceasta nefiind nici intentia mea – este utila mentionarea pe scurt a faptului ca, în 1968, România socialista nu s-a aflat realmente în pericolul de a fi invadata de catre celelalte state membre ale Tratatului de la Varsovia. Sanctiunile l-a care sovieticii l-au supus pe Ceausescu au fost de natura economica (preturi mai mari pentru hidrocarburi, de exemplu, decât cele pe care le achitau celelalte state membre ale „lagarului socialist“); spectrul unei amenintari militare pur si simplu nu a existat, desi a fost si continua sa fie invocat si astazi. Documente din arhiva Radio Europa Libera aflate la institutul „Open Society Archives“ din Budapesta demonstreaza fara echivoc îngrijorarile partii sovietice fata de inflamarea subiectului în presa occidentala; Moscova dorea, la fel ca Washington-ul, detensionarea raporturilor internationale. Ratiunile acestui deziderat, comerciale si geopolitice, s-au concretizat pâna la urma în celebrele acorduri semnate la Helsinki în 1975.
Dar nu situatia internationala a României în 1968 face obiectul articolului domnului Vasile, ci oportunitatile coercitive care au fost speculate conjunctural de Ceausescu pentru a fi aplicate în politica interna. Ajuns la conducerea partidului abia în urma cu trei ani, succesorul lui Gheorghiu-Dej cauta sa-si consolideze pozitia prin toate mijloacele posibile. Semnalele pe care Ceausescu le-a transmis la nivel politic în acest sens (marginalizarea sau pensionarea fortata a colaboratorilor apropiati ai lui Gheorghiu-Dej) rezoneaza perfect cu cele transmise la nivel social si pe care le voi reda utilizând un citat preluat din textul domnului Vasile: „Mai exista înca astazi cineva care se gândeste ca se pot gasi în România forte sociale capabile sa puna în primejdie sistemul nostru socialist? Cred ca nu. Fara îndoiala, tovarasi, nici un taran cooperator, nici un lucrator din statiunile de masini si tractoare sau din gospodariile agricole de stat, nici un intelectual din institutele noastre de cercetare si din scoli nu ar îngadui nimanui sa puna la îndoiala trainicia si forta socialismului în România. Fireste, pot sa mai fie nebuni si vor fi întotdeauna, dar pentru nebuni societatea noastra socialista dispune de mijloace necesare, inclusiv camasa de forta. Dar, dupa cum stiti, dezvoltam medicina pe o scara larga. Chiar si acesti nebuni pot fi tratati cu mijloace moderne pentru a nu trebui sa recurgem la camasa de forta (subl. m.)“.
Reies foarte clar din acest citat puseurile dictatoriale ale lui Ceausescu, poate mai putin vizibile în perioada „liberala“ a regimului sau (1965-1971), dar cu siguranta prezente. Numai ca – fapt pe care domnul Vasile omite sa îl mentioneze – Ceausescu întelegea prin „sistemul nostru socialist“ consolidarea propriei pozitii politice si înlocuirea camarilei lui Dej cu activisti fideli lui. Asta cel putin în prima faza. Urma apoi – Ceausescu si-a pastrat pâna la capat încrederea într-o forma rudimentara a ideologiei leniniste – îndoctrinarea permanenta si „multilaterala“ a populatiei pâna când scopurile si ambitiile acesteia ar fi coincis integral cu cele ale PCR. Aurel Braun a subliniat foarte bine eforturile lui Ceausescu de a îsi plasa proprii oameni în pozitii cheie în perioada în care s-a ocupat de politica de „cadre“ a partidului, la începutul anilor 1960. Astfel, acestia erau obligati „sa înoate sau sa se înece împreuna cu el“ (1). Nu degeaba politologii Juan Linz si Alfred Stepan numesc acest tip de regim politic „sultanism“, insistând asupra prezentei arbitrare a liderului la aproape toate nivele decizionale. O caracterizare inspirata daca luam în considerare ce obisnuia Ceausescu sa le transmita subalternilor: „când ma refer la indicatii, numai de la secretarul general al partidului le primiti. Nimeni nu poate sa se adreseze si sa dea vreo indicatie. Oricine ar încerca, sa nu luati în seama. Aceasta este disciplina de partid si este lege pentru toti comunistii, oriunde sunt pusi sa lucreze“ (2).
Socialism în acceptiunea lui Ceausescu si socialism sau social-democratie în gândirea politica europeana sunt doua notiuni totalmente incompatibile. Însa articolul domnului Vasile, important mai degraba prin ceea ce sugereaza subtil decât prin ceea ce exprima fara ambiguitate – nu opereaza aceasta cruciala distinctie. Represiunea, cenzura, disciplina stricta, intoleranta, xenofobia, nationalismul hipertrofiat si tusele fascizante ale ideologiei ceausiste nu au nimic în comun cu social-democratia. Regimul bolsevic ajuns la putere în 1917 si perfectionat cu brutalitate si cinism de catre Stalin pentru a fi implementat, dupa 1945, si în Europa de Est era caracterizat de birocratie, obedienta exacerbata, teroare si duplicitate. Radacinile sale ideologice se gasesc în forma degenerata a populismului rus din a doua jumatate a secolului XIX (populisti celebri din prima generatie ca Alexander Herzen sau Visarion Belinski aveau mult mai multe în comun din punct de vedere intelectual cu social-democratia europeana decât cu succesorii lor) – nihilismul, bazat pe teroare, sectarism, conspirativitate si utilizarea oricarui mijloc, foarte des crima, pentru distrugerea regimului autocrat tarist si instaurarea unei democratii rurale pentru care obstile mujicilor rusi ar fi constituit piatra unghiulara. Lipsa de succes a mesajului pe care îl transmiteau i-a radicalizat, determinându-i sa se considere avangarda intelectuala si politica a unei taranimi pasive si abrutizate, incapabile de a se elibera pe cont propriu de opresiunea tarista. Lenin, un mare admirator al nihilistilor, a preluat si utilizat tacticile acestora pentru propriile scopuri: crearea unui partid fanatizat care sa actioneze ca o „fortareata“ în raport cu lumea exterioara (termenul îi apartine lui Kenneth Jowitt), centralizare, control, industrializare, colectivizare, toate etape ale nebuloasei „construiri a socialismului“.
Acesta era tipul de socialism care, pe filiera stalinista, l-a inspirat, printre altii, si pe Ceausescu. Dar cum era perceput acest tip de socialism în Europa de Vest? Însusi Friedrich Engels îl criticase dur pe Petr Tkacev, un nihilist rus, pentru tacticile conspirative si masurile abuzive pe care le implementa, acestea neavând nimic în comun cu ceea ce colaboratorul lui Karl Marx întelegea prin socialism. Democratia sociala era un produs urban care ar fi antrenat lumea rurala înspre progres, nu invers; rascoalele dezordonate ale taranilor rusi vizau apararea propriilor sate si erau deci usor zdrobite; acestia nu posedau înca o „constiinta de clasa“ si trebuiau sa fie ghidati de catre proletariatul rus, aflat la rândul sau în faza de emergenta, pentru a înlatura despotismul tarist. Altfel, sublinia Engels, actele teroriste ale nihilistilor si revoltele izolate ale taranilor nu fac decât „sa împinga din nou clasele avute în bratele guvernului“ (3).
La fel, câteva decenii mai târziu, Lenin însusi a fost criticat dur de social-democratii europeni pentru represiunea si teroarea pe care o instaurase în Rusia revolutionara. Rosa Luxemburg i-a reprosat ca este inadmisibil ca partidul bolsevic sa se substituie proletariatului rus, pretinzând ca îl ghideaza (4); Karl Kautsky, considerat cel mai important marxist european la începutul secolului XX, afirma raspicat: „Socialismul fara democratie este de neimaginat. Întelegem prin socialismul modern nu doar organizarea sociala a productiei, ci organizarea democratica a societatii în sine. Pe cale de consecinta, socialismul este pentru noi inseparabil conectat cu democratia“ (5). Referindu-se la experimentul bolsevic, Kautsky este necrutator. Noii conducatori ai Rusiei s-au mentinut la putere deoarece „nu au ramas credinciosi programului lor. Ei nu s-au mentinut decât cedând punct cu punct, pentru a ajunge la urma urmei la contrariul a ceea ce-si pusesera în minte sa înfaptuiasca. Pentru a ajunge la putere si-au lepadat principiile democratice. Pentru a se mentine la putere au facut la fel cu principiile socialiste. S-au întarit ca indivizi, sacrificându-si principiile si vadindu-se astfel a fi adevarati oportunisti. Pâna acum (1919, n.m.), bolsevismul a triumfat în Rusia, dar socialismul a suferit o înfrângere“ (6). În sfârsit, Eduard Bernstein, alt social-democrat german, sugera ca dezvoltarea economico-sociala a Occidentului a înlaturat spectrul unei revolutii violente, asa cum o teoretizasera Marx si Engels cu aproape jumatate de secol în urma. Socialismul poate fi obtinut, chiar este preferabil sa fie obtinut pe cale parlamentara, aspect mentionat si de catre Engels în ultimii ani de viata. Pentru Bernstein, „miscarea este totul, scopul final nu înseamna nimic“ (7). Lista criticilor social-democrate la adresa comunismului continua pe tot parcursul secolului XX. Chiar multe dintre partidele occidentale care se intitulau comuniste pentru a se disocia de social-democratia „tradatoare“ care pactizase cu „burghezia“ s-au democratizat mai mult sau mai putin prin anii 1960-1970, articulând fenomenul eurocomunismului.
Nu am intentionat sa ma erijez, prin acest excurs de istorie intelectuala, în vreun fel de pedagog. Nu am spus nimic nou, am încercat doar sa subliniez capcanele si/ sau confuziile semantice la care sunt supusi anumiti termeni în cultura româna, printre care si cel de socialism sau de social-democratie. Mi-e teama însa ca, în acest caz, macularea socialismului european – democratic, emancipator, progresist, caruia i se datoreaza ziua de lucru de 8 ore, pe lânga alte numeroase beneficii sociale – prin asocierea lui cu despotismul de tip ceausist, este intentionata. Sa fie vorba despre vechiul reflex post-decembrist al majoritatii intelectualilor români de a se raporta trunchiat si malitios la stânga si la social-democratie prin prisma exclusiva a dictaturilor comuniste?
Putem da vina pe Albert Einstein pentru ce s-a întâmplat la Hiroshima si la Nagasaki? Sau pe continutul Noului Testament pentru faptele Inchizitiei spaniole? Nu, categoric nu. Atunci de ce ne uitam cu mefienta la social-democratia europeana care a reusit sa contribuie palpabil la ameliorarea conditiilor de trai ale categoriilor sociale celor mai defavorizate, extinzând pe cât posibil sfera democratiei de la nivelul elitelor la cel al populatiei – catalogând-o tacit drept o versiune cosmetizata a regimurilor leniniste est-europene si considerând ca ambele provin din acelasi trunchi ideologic? Nimic mai fals, iata ce am încercat sa afirm în rândurile de mai sus.
Ideile au consecinte, iar trecutul nu este niciodata trecut fara a fi în acelasi timp si politica, si prezent, si viitor. Tentativele de a inocula asocierea necritica a comunismului cu social-democratia, pe lânga imprecizia conceptual-istorica de care dau dovada, pot ascunde si un alt tip de pericol. Astfel, reformele sociale sau schimbarile politice, firesti de altfel într-o democratie, pot fi si sunt deseori echivalate cu aventurismul, cu teribilismul si cu lipsa de maturitate politica, atribute definitorii – nu-i asa? – ale stângii politice. Când încercarile de a schimba ceva în mai bine, asta însemnând în termeni abstracti o mai echitabila distribuire a resurselor la nivel social, nu concentrarea lor la nivelul unei elite care pretinde ca este unica depozitara a mecanismelor iesirii din criza economica; când cererile pentru salarii sau pensii mai mari sunt admonestate în baza unui pretins consum exagerat care a facut acest deznodamânt inevitabil; când însasi solidaritatea sociala este ridiculizata fiind pusa pe acelasi plan cu colectivizarile fortate aplicate de PCR în satele românesti si cu ruinele dezolante ale fostelor industrii socialiste, aflate pe terenuri scumpe detinute de antreprenori de succes care nu au nici cea mai mica intentie sa le vânda în cazul în care nu obtin pentru ele preturi colosale – când asistam la toate aceste fenomene în România contemporana, se întrevede pericolul unui alt tip de despotism. Unul al actorilor privati, de data aceasta, nu unul de stat, asa cum s-a întâmplat în cazul fostelor regimuri comuniste. O societate unde proprietatea publica ajunge sa fie considerata un atentat la proprietatea privata si la libertatea individuala si în care statul este considerat aprioric un prost administrator, o bariera în calea dezvoltarii economice si sociale – este, fara a intra în amanunte, o societate care va întâmpina mari probleme în viitor. Ceea ce a început sa se numeasca deja „fundamentalismul pietei libere“ este despotismul incipient la care am facut referire în rândurile de mai sus. Salarii mizere, contracte de munca a caror valabilitate nu depaseste o luna, nesiguranta cronicizata a locului de munca, somajul alarmant existent în rândul tinerilor, scaderea natalitatii, migratia fortei de munca (evolutie care, cu timpul, va face România tot mai putin atractiva pentru unicul si providentialul nostru salvator, acel deus ex machina care este investitorul privat, fie el strain sau nu, putin conteaza), destramarea familiilor ca urmare a plecarii la munca în afara tarii, gravele carente afective ale copiilor care fac parte din aceste familii si care pot dezvolta în viitor probleme de relationare si comportamente anti-sociale mergând pâna la infractiuni – acestea sunt consecintele mai sus amintitului (deocamdata) nou si insidios atentat la democratie. Si ne mai întristam, cu resemnare si nobila condescendenta, când peste 60% din români regreta fostul regim… Într-o astfel de conjunctura, sa ne miram doar daca numarul lor nu va creste. Sigur ca ei gresesc, dar cu ce drept vituperam împotriva lor când alternativa pe care le-o oferim este asa cum este? Comunismul a fost criminal si imoral, dar cât de moral si de eficient este „fundamentalismul pietei libere“? Si pentru cine? Si cât de adecvata este pâna la urma punerea problemei în termeni exclusiv morali? Moralitatea, educatia, rafinamentul nu tin de foame si nu platesc ratele la banca nimanui, nici chiar intelectualilor. Cu atât mai putin muncitorilor de la Oltchim, atât câti au mai ramas.
Intelectualii, daca tot am ajuns aici, ar trebui sa fie primii care sa sesizeze si sa critice tendentiozitatile care se ascund în spatele unor termeni, în niciun caz sa contribuie ei însisi la consolidarea lor. Stânga politica, ale carei contributii la extinderea si aprofundarea democratiei europene sunt incontestabile, este privita în cea mai mare parte a mediului cultural din România ca un frate mai mare si oarecum îndepartat al comunismului, mai politicos si mai cochet, dar alcatuit în definitiv din acelasi aluat. Iar cei care contribuie la aceasta nefasta tendinta nu fac altceva decât sa submineze democratia în sine, împingând-o în bratele unui alt tip de autoritarism. Asa cum au procedat de altfel si marii industriasi britanici acum aproximativ doua secole, când au pervertit deliberat întelesul atribuit de catre Adam Smith în celebra sa lucrare „Avutia natiunilor“ unor concepte ca piata libera, libertate sau chiar drepturile omului, care lor le-ar fi fost limitat, chipurile, de catre stat – concepte dragi (nu numai) dreptei politice si pe buna dreptate inseparabile de ceea ce înseamna democratie. Smith a afirmat fara echivoc faptul ca cea mai mare amenintare la adresa pietei libere o constituie masinatiunile si intrigile marilor industriasi ale caror interese sunt monopoliste, nicidecum concurentiale. Câteva generatii mai târziu, mai putinii si mai bogatii urmasi ai acelor industriasi utilizau tocmai „Avutia natiunilor“ – ale carei dimensiuni impresionante reprezentau aproape o garantie a parcurgerii superficiale a volumului – pentru a imprima sintagmei „piata libera“ o acceptiune cât mai conforma propriilor interese (8). Ceea ce au si reusit. Piata libera si legea junglei au ajuns sa însemne, practic, acelasi lucru. Forta dreptului a fost înlocuita cu dreptul fortei. Iata un atac la adresa democratiei cel putin la fel de grav ca distorsionarea leninista a principiilor social-democrate. Nici stânga, nici dreapta nu sunt ferite de tot felul de derapaje politice; istoria secolului XX a demonstrat-o din plin. Responsabilizarea stângii pentru tot ce nu înseamna democratie nu reprezinta altceva decât un astfel de derapaj. Un derapaj pe care intelectualii umanisti ar trebui sa îl denunte, nu sa îl încurajeze.

 

NOTE:
(1) Aurel Braun, „Romanian foreign policy since 1965. The political and military limits of autonomy“, Praeger, New York, 1978, p. 201.

(2) Alina Pavelescu, Dumitru Laura, „P.C.R. si intelectualii în primii ani ai regimului Ceausescu (1965-1972)“, Arhivele Nationale ale României, Bucuresti, 2007, p. 314.

(3) Karl Marx, Friedrich Engels, „Opere alese în doua volume“, Editura de Stat pentru Literatura Politica, Bucuresti, 1955, p. 58.

(4) Rosa Luxemburg, „Leninism or Marxism?“, în Helmut Gruber (ed.), „International communism in the era of Lenin. A documentary history“, AnchorBooks, 1972, pp. 31-33.

(5) Karl Kautsky, „The Dictatorship of the Proletariat“, The National Labour Press, Manchester, 1918, p. 6

(6) Karl Kautsky, „Terorism si Comunism. Contributie la Istoria Revolutiilor“, Cartea Româneasca, Bucuresti, 1921, pp. 147-148.

(7) Donald Sassoon, „One Hundred Years of Socialism. The West European Left in the Twentieth Century“, Tauris, London, New York, 2010, pp. 17-18.

(8) Ray Canterbery, „A Brief History of Economics. Artful Approaches to the Dismal Science“, World Scientific Publishing, London, 2001, pp. 39-60.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper