Privind inapoi, scriitorul

Un articol de GEORGE NEAGOE

Ioan Farmus, Privind inapoi, cititorul. Ipostaze ale lectorului in proza romaneasca, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2013, 296 p.

 

Debutul lui Ioan Farmus dezamageste din toate punctele de vedere. Pâna si titlul, limpede, serios si promitator, nu respecta continutul. Pentru ca una dintre analize, poate cea mai bine cumpanita, priveste „Levantul“ lui Mircea Cartarescu. Un poem, deci. Desigur, detalii, detalii… Desi marunte, defectiunile apar la fiecare capitol. Luate în parte, pot fi trecute cu vederea. Numai ca, la drum lung, socotite si tinute (în) minte, sunt ca niste tapligi. Nu apuci sa faci un pas, ca trebuie sa te asezi pe stanoaga, si sa cugeti, morometian aproape: „Domnule, încotro ne îndreptam?“. Ne întrebam fiindca, oricât de docta si de inovatoare ar parea, lucrarea este redundanta si plina de confuzii. Redactata din unghiul postmodern al pactului fictional, teza omite o chestiune fundamentala. Literatura, ca forma de comunicare dialogica, s-a întemeiat odata cu aparitia poeticilor greco-latine. Întrebarile de baza erau: „cine/ ce/ cum/ cui (îi) spune autorul?“.

Ma tem ca pe Ioan Farmus nu l-a avertizat nimeni asupra pericolelor recuperarii unor chestiuni vechi si mereu „noua“. Cititorul, virtual, implicit sau concret, a ramas totdeauna în text. Chiar si daca, sa presupunem, scriem doar pentru noi însine, ne îndeamna nevoia sa ne citim propriile mesaje. Prin urmare, nu ar trebui sa dam crezare premisei ca: „Alegând, asadar, ca domeniu de cercetare istoria literara, studiul pe care îl propunem are ca scop principal (re)aducerea cititorului în centrul unei problematici interpretative care contureaza urmele unui traseu pe care abia postmodernismul, cu deschiderea lui spre artificiu, spre constiinta de sine si, de ce nu, spre autonegare, îl împlineste“ (p. 9). Extensiv, receptarea înseamna lectura în sine (nu conteaza câte persoane realizeaza aceasta activitate), iar intensiv, traditia orala si textele scrise, de orice natura, despre literatura. Nu vorbim neaparat despre comentariu/ exegeza/ analiza. Un rezumat scolaresc întruneste conditiile.
Bibliografia si lectura
Doua sunt deficientele majore ale sintezei. Prima consta în absenta unor referinte fundamentale si, în contrapartida, supralicitarea altora. Blindata cu referinte straine indispensabile din ultima jumatate de secol, citate cu mare precizie si discutate cu suficienta pricepere, lucrarea sufera unde, aparent, ar fi trebuit sa zbârnâie. si anume, la dozarea optima a surselor românesti. Este inadmisibila raportarea la coordonatele literaturii noastre medievale fara a lua în calcul perspectiva lui Mircea Vasilescu din „Iubite cetitoriule…: lectura, public si comunicare în cultura româna veche“ (2001). Apoi, nu avem voie sa elucubram despre „analfabetismului“ din premodernitate. Existau biblioteci bine dotate. Sa credem ca rafturile si depozitele cuprindeau multe titluri puse la index, asa cum sugereaza Umberto Eco în „Numele trandafirului“? Se citea si atunci, pe masura pregatirii. Câti mai putem spune astazi ca stim latina si slavona?
Consideratiile pe marginea relatiei emitator-destinatar n-au temei decât în privinta distantei între scriere si publicare/ receptare. si aici însa nu întâlnim nicaieri mentionata referinta autoritara – cartea lui Eugen Negrici („Iluziile literaturii române“), în care figureaza comentarii ample despre „disgenezia“ capodoperelor lui Cantemir si Ioan Budai-Deleanu. Ar mai fi un amanunt. Nu totdeauna receptarea se produce numai dupa publicare. Din când în când, intervin decalaje. Razvan Voncu a demonstrat ca lucrurile stau asa în „Labirintul marturisirii: strategii autoreferentiale în literatura româna veche“, depistând paratexte ale monahilor care parcurgeau manuscrisele pastrate în manastiri: „Predoslovia cantemiriana sla „Istoria ieroglifica“, n.m.t reprezinta, în acest sens, nu atât o continuare a traditiei instituirii lectorului pe care o gaseam la Miron Costin, cât un act necesar care trimite la o grila de lectura ce pune fata în fata, pentru prima data în literatura româna, textul si cititorul. Ceea ce pare a se datora dificultatii instituirii anumitor competente lectorului vremii (dificultati care tin de limba sau de actul asumarii istoriei sub masca fictionala a alegoriei) devine prilej de actualizare a primei mostre de gândire tripartita a operei literare (autor-text-cititor), lucru generat într-adevar de dificultatea instituirii unui lector pe un tarâm cultural în care lipsea o piata a circulatiei bunurilor culturale, în care nu existau modele (literare) si în care limba (si limbajul fictional) puneau mereu o piedica în calea producerii si receptarii operei“ (p. 50). Tentat sa sustina întâietatea în diverse tendinte, Ioan Farmus inventeaza realitati nefactuale. „Predoslovia“ lui Cantemir se încadreaza în canonul speciei pe care o ilustreaza. Autorul, laic sau cleric, îsi punea scrisul în slujba cititorului, un cititor anistoric, dominat de prejudecati ecleziastice de asumare a semnelor. Iar imaginatia nu-si afla rostul, de vreme ce pâna si letopisetele respectau un tipar stilistic inspirat de Biblie.
Lectura si cultura
Din consideratiile precedente rezulta a doua problema de articulare a argumentatiei. Ma sperie faptul ca Ioan Farmus nu porneste de la premisa ca lectura reprezinta un îndemn la cultura. Daca ramânem hedonisti, nu trecem la receptare, întrucât – banal si etimologic – nu suntem receptivi. Trebuie sa ne lamurim ca, în ciuda atractivitatii conceptuale, „expresivitatea involuntara“ reprezinta exceptia, nu regula jocului: „De altfel, reprosurile aduse teoriilor raspunsului cititorului sunt cât se poate de întemeiate. Dependenta teoriilor receptarii în oricare formula – fenomenologica (Iser), psihanalitica (Holland), structuralista (Culler) sau semiotica (Eco) – de conceptul de «intentie auctoriala» este cât se poate de suspicioasa. Fie ca s-a vorbit despre text si despre strategiile sale, în cele din urma, în spatele acestei strategii se afla aceeasi intentie auctoriala“ (p. 26 ). Obiectiile aduse nu au acoperire, pentru ca nu autorul si, în consecinta, sensul univoc domina disputa, ci sistemul limbii. Cuvintele controleaza. Purtatoare de istorie si de clisee, ele anuleaza, în mare masura, subiectivitatea.
Exemplele selectate de Ioan Farmus (din scrierile lui I. Budai-Deleanu, Al. Odobescu, I. L. Caragiale, Camil Petrescu, Mircea Horia Simionescu si Mircea Cartarescu) se potrivesc în montaj, fara a primi explicatii multumitoare. Din pacate, cercetatorul a cazut într-o capcana. A luat în serios cochetariile scriitorilor. Citatele extrase si descusute nu dezvaluie preocuparea acestora pentru cititor si alteritate, ci nevoia de a asimila artificialul. Toti detin constiinta ca natura lor este pur culturala. Trucul, sarja, manipularea, iluzia, regia si mistificarea – instrumentele – surclaseaza dorinta de a realiza onest schimbul intelectual. Spatiile lor fictionale functioneaza ermetic si autarhic. Scriitorul îl absoarbe si pe cititor. Nu m-am dumerit de ce asistam la atâtea stradanii de a complica evidentele. Sa-l iei în serios pe Odobescu atunci când, în „Pseudokynegeticos“, afirma ca „Manualul vânatorului“ îi depaseste propria opera înseamna a nu detecta codul (vezi p. 70). Procedeul se numeste „preteritiune“ – a face tocmai ceea ce pretinzi ca nu faci. His rebus dictis, „Falsul tractat de vânatorie“ devine adevarata lucrare erudita, destinata deopotriva învatarii si desfatarii. Nicidecum, Odobescu nu se abate de la norma epocii. El pastreaza tipicul. Cornescu îl încalca, deoarece nici nu instruieste, nici nu delecteaza (vezi p. 91).
Nu stiu ce l-a îndemnat sa accepte propunerea Simonei Sora (din „Regasirea intimitatii“) legata de o asa-zisa inautenticitate a romanului „Patul lui Procust“. Ideea pica fara apel. Autenticitatea lui Camil Petrescu se opune aceleia de provenienta gidiana, practicata de Mircea Eliade. Termenul caruia i se opune este verosimilul. Cum verosimilul se revendica de la omniscienta, atunci autenticitatea se obtine din intersectarea subiectivitatilor. Totusi, daca îi dam dreptate Simonei Sora, nu ma pot edifica de ce Ioan Farmus considera ca astfel primim „modele de lectura pe care cititorul real, din pozitia cititorului model/ implicit, este invitat a le prelua“ (p. 157). Repet, si acum sunt de acord cu Simona Sora, scriitorul îl anexeaza si pe cititor. Fred Vasilescu nu citeste neaparat scrisorile lui Ladima catre Emilia, asa cum vrea sa ne convinga tânarul critic. Mai degraba, le scrie. Epistolele sunt singurele „documente“ care ne asigura ca poetul a trait. Foarte probabil, aviatorul le inventeaza dupa calapodul manuscrisului gasit. Luându-le de la „destinatara“, Fred le ascunde si le închide în buzunar, marcându-si dreptul de proprietatea asupra lor. El îsi „fura“ creatia. Investigatiile suplimentare sunt interzise. Murind, caietele lui ajung la dna. T., dar nu avem certitudinea ca aceasta le-a citit. Perspectivele amantilor ramân izolate una de cealalta .
„Privind înapoi, cititorul“ cuprinde premise neconvingatoare si analize prea pripite.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper