Printre picaturi. Notite estivale (III)

 

Nici vorba sa fi banuit ca însemnarea mea despre „Miorita. Dosarul mitologic al unei capodopere“, din „Cultura“ nr. 29 (433), 15 august 2013, p. 28, nu va mai ajunge sub ochii profesorului Petru Ursache, autorul cartii, trecut în lumea celor drepti, cu o saptamâna mai înainte, pe 7 august crt. Sa speram ca a murit frumos, ca va fi desprins, din viata si din carti, o „stiinta a mortii“, „adica modalitatea de a muri «frumos» ca în arta si «mândru» ca în Carpati. s…t Se spune: cine se teme moare urât; cine a înteles puterea de neclintit a lui Thanatos si adevarul ca nu exista alta solutie decât sa fie întâmpinat cu calm si barbatie, acela moare «frumos»“. Este aici un fragment din ultima prelegere (scrisa) a profesorului iesan, preluat din cartea amintita, capitolul V, „Ars moriendi“. Dumnezeu sa-l odihneasca în pace!
* * *
Dupa cum, la fel, nu puteam sa anticipez ca fix în acele zile caniculare aveam sa primesc de la un scriitor-editor binevoitor un volum dedicat aceluiasi monument al literaturii orale (si scrise) românesti intitulat „Cultul Miorita“, semnat de Viorel Mirea. Cu o prefata de Gelu Negrea (Editura Tracus Arte, 2012). „Nu stiu altii cum sunt, dar eu“, când ma aflu în fata unei carti cu „autor necunoscut“ (pentru ca, mea culpa, nu stiam mai nimic despre Viorel Mirea si nici nepretuitul Google nu e prea generos în informatii în legatura cu acesta), purced la lectura, ma rog, la citirea, la parcurgerea textului, cu opriri pe un pasaj sau altul, cu unele reveniri, scurte note, impresii… Ei bine, impresia dominanta a fost una de amatorism cu panas, de lectura „inocenta“, cum teoretizeaza autorii de manuale scolare reformiste, cu, uneori, bune intuitii, alteori cu grave naivitati, poate trucate, încercari de a-l pune pe cititor, cu buna stiinta, pe piste false, ceea ce face, nu-i asa, parte din jocul autor-cititor, la care se preteaza mai bine scrierile de fictiune decât cele sa le zicem exegetice. Dar poate ca nici nu e vorba de o exegeza ci doar de un eseu, în sensul etimologic al termenului, o încercare temerara de a se lua la trânta cu „marele text“ si de a-i spori „taina“. Gelu Negrea, care semneaza „Un fel de prefata“ binevoitoare, scrisa, probabil, în vremea când îsi definitiva eseurile despre Caragiale (vezi stilul zeflemitor din prima parte a introducerii – ciobanul e „un neispravit, fara moral si fara printip“, calambururile – „mortua est“ vs „mortua vest“, libertatile de limbaj – „va fi nasol rau“ etc.) cauta cu înversunare calitatile eseului prefatat si încheie ca într-un referat favorabil de editura cu convingerea ca „Viorel Mirea a câstigat – cu sine însusi, în primul rând – un pariu cu miza decisiva pentru destinul sau scriitoricesc“. Aferim!
Nu mi se pare potrivit ca în cazul unor notite estival-autumnale sa starui mai mult asupra scrierii amintite. Este bine, în fond, sa întretinem „nesomnul capodoperei“, sa nu o lasam sa lâncezeasca, sa îi cautam mereu pulsul, sa o resuscitam, daca ar fi cazut în letargie, ceea ce nu e cazul cu „Miorita eterna“. „Cântecului mioarei“, în miile de variante (balade, cântece epico-lirice, colinde, bocete, povesti spuse sau cântate etc.) înregistrate si publicate pâna acum, nu i se poate întâmpla nimic grav. Ceea ce i s-a putut întâmpla, cât timp a fost în circulatie vie, pe buzele lautarilor, ciobanilor, colindatorilor, cântaretilor itineranti (vezi extraordinara evocare a unuia dintre acestia la Mihail Sadoveanu, „Orb sarac“, în „Hanu-Ancutei“:
„Cimpoierul umfla mai tare foiul, apoi, calcând cu degete repezi pe gaurile surlei, chema un viers de mâhnire din departarea anilor de demult. Înaltând ochii morti spre stele, lasa pliscul cimpoiului si cânta cu glas. Spunea ceva despre trei ciobani care coborau cu turmele din munte. Si doi din ei aveau gânduri rele asupra celui mai tânar… S-aude, s-aude/Departe la munte,/ Goman gomanas /De trei ciobanasi…“.
Orice exegeza a „Mioritei“ ar trebui sa aiba în vedere si aceasta superba punere în scena, contextualizare, am zice noi, a marelui cânt mioritic).
Ca exegetul nostru s-a oprit exclusiv la versiunea „canonica“ a lui Vasile Alecsandri, nici o obiectie; e optiunea sa si multi altii au avut-o mai înainte. Cuminte, textul lui Vasile Alecsandri – caci pare din ce în ce mai clar ca „acel rege al poeziei“ a introdus nu numai „dulcegarii sentimentale“ în poemul popular, cum zicea Duiliu Zamfirescu, dar si sintagme geniale, care definesc, în mare, mioritismul (cf. Lucian Blaga, „Spatiul mioritic“), sau mioritismul, cui derivatul „mioritologie“ (cf. Constantin Brailoiu, Sur une ballade roumaine snu „romaine“, cum apare în Brailoiu, „Opere V“, 1981, p. 221t : la Mioritza, 1946, în care etnomuzicologul face trimitere la „profesori savanti“ care, pornind de la varianta Alecsandri (subl. mea – N. C.) au creat „une véritable Mioritza-forschung, une mioritzologie“) se lasa interpretat, tratat si mal-tratat, tradus, tradat, de peste 160 de ani. Si o sa se mai lase înca ….
Cartea lui Viorel Mirea îl readuce în amintire pe Alexandru I. Amzulescu (n. 4 dec.1921 – d. 9 august 2011), erudit „mioritolog“ care, cu 20 de ani în urma, supunea unei „executii“ nemiloase studiul lui N. Brânda, „Mituri ale antropocentrismului românesc I. Miorita“, 1991, respingând „neomitologismul“ agresiv din acei ani si aparând „pozitivismul“ colegului sau de generatie si de Institut, Adrian Fochi, autorul inegalabilului si de neignorat volum „Miorita. Tipologie, circulatie, geneza, texte“, Editura Academiei, 1964, 1106 pagini, „caramida lui Fochi“, cum zicea un critic cu limba ascutita („Alexandru cel bun“, totusi) care pusese în circulatie si vocabula „miorlaita“. Unele (multe) aprecieri si puneri la punct din pamfletul lui Amzulescu cu privire la eseul lui Nicolae Brânda se pot aplica si însailarii lui Viorel Mirea, dar ma îndoiesc ca regretatul folclorist si-ar fi cheltuit timpul citind comentarii ca acestea:
„Piciorul de munte, sau mai blând, piciorul de plai, calmeaza venirea spre câmpie, altfel oile ar trebui sa coboare chiar din vârful abruptului munte, cum ar coborî din Olimp! Deci, cu un picior de plai, care ne trimite obligatoriu la o ordine, dar si cu o gura de rai, ne aflam într-un loc patriarhal cu o protectie divina unde nu se poate întâmpla nimic rau, dimpotriva, suntem plasati exact unde fericirea este maxima! s…t De ce picior si nu altceva? Pentru ca ridicarea pe picioare separa omul de animal. Omul urca din animal spre om, si apoi spre zei, la începutul ridicarii lui prin doua cai, cu ajutorul picioarelor, si apoi cu ajutorul vocii, al strigatului, al chemarii“ Suficient, nu !?!
* * *
Mai aproape i-ar fi fost folcloristului Al. I. Amzulescu încercarile profesorului salajean Augustin Mocanu, „transferat“ de câtiva ani buni la Slobozia (Ialomita), unde a si publicat editia a doua a cartii sale „Fata de maior“ (Editura Dacoromâna TDC, 2007; editia I, Editura Caiete Silvane, Zalau, 2006), despre care scrie cu întelegere prozatorul cu origini buzoiene, coborât si el în Baragan, Titi Damian, autor al unei remarcabile trilogii romanesti – „Fagul, Umbra, Norul“.
Însemnarile profesorului de la Urziceni, seful sectiei de critica din redactia revistei „Helis“. Revista de cultura, Slobozia, sunt gazduite de publicatia „Memoria ethnologica“. Revista de patrimoniu ethnologic si memorie culturala editata de Centrul Judetean pentru Conservarea si promovarea Culturii Traditionale Maramures, An XIII, nr. 46-47, ianuarie-iunie 2013, p. 194-196. Publicatia baimareana (redactor sef Stefan Maris), una dintre putinele cu acest profil ramase în viata în întreaga tara, aduna, numar de numar, în paginile sale, contributii teoretice si culegeri de folclor semnate de oameni ai locului (Pamfil Biltiu – un veteran, un „clasic“ al cercetarilor din Maramures, Carmen Darabus, Stefan Maris, Corina Isabella Csiszár, Maria si Grigore Croitoru, Maria Mirela Podut) si din afara (neobositul Iordan Datcu, din Bucuresti, Sandro Piermattei, Università degli Studi di Perugia, Italia).
Micromonografia profesorului Augustin Mocanu are în centrul ei un subtip al „Mioritei“, versiunea colind, „Fata de maior“, identificata, ca atare, de Adrian Fochi (1964) si inventariata de Monica Bratulescu în Indexul sau (1981) sub nr. 36 C:
„Ciobanul este ucis de catre însotitorii sai pentru ca vrea sa plece dupa o fata (pentru ca aceasta) îl prefera. Ciobanul îsi exprima ultimele dorinte printre care include uneori si versiunea ce va fi comunicata mamei“.
Este un text straniu, criptic, la a carui interpretare cele 194 de variante + alte 3 din Basarabia (2) si Timoc adunate de prof. Augustin Mocanu pot aduce o importanta contributie. Duc mai departe fraza întrerupta din finalul recenziei lui Titi Damian (servitutile culegerii electronice!):
„Daca am aduna laolalta (sic! – N. C.) toate firele demersului nostru – scrie Augustin Mocanu – si am reusi sa le trecem printr-un inel magic capabil sa le purifice, sa le topeasca si ssa let combine în unul singur, scuturat de toate poticnirile dinauntru si din afara, de toate îndoielile si ezitarile noastre, atunci, în loc de orice concluzii, am însira spre vedere acele fire, care unindu-se, si-au pierdut individualitatea si arata limpede ce si cum am gândit, în ce masura, cum si cât am reusit sa ne dezvaluim si sustinem parerile …“.
Dar „inelul magic“ functioneaza, zic eu, în basme, mai putin în scrierile exegetice în care „îndoielile“ si „ezitarile“ pot fi mai productive …

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper