Poemele de la ora 17:00

Un articol de STEFAN BAGHIU

Nicolae Avram, All Death Jazz, Bucuresti, Casa de Editura Max Blecher,  2013, 130 p. 

 

 

Nicolae Avram era, pâna acum câtiva ani, când a publicat volumul „Federeii“, un nume total necunoscut cititorilor de poezie. Desi nici astazi cotele sale de celebritate nu au crescut foarte mult, poetul este stiut în mediile literare ca având una din cele mai originale si autentice voci ale poeziei recente. Utilizând o tematica proprie (în poezia româna este unul din putinii exploratori ai lumii orfelinatului si ai repercusiunilor traumatice ale acestei institutii asupra indivizilor), un limbaj si o atitudine discursiva de o duritate rara (chiar si în contextul asa-zis „vulgar“ al liricii de dupa 2000), Nicolae Avram publica în 2013 volumul „All Death Jazz“.
Estetica Sade
Pentru cei care au citit primul volum al autorului, versurile noi nu vor fi o surpriza: poezia lui Avram continua aceeasi linie frusta, acelasi copy-paste al trivialitatii, aceleasi scene hard, care-l situeaza în descendenta reala a lui Arghezi si Bogza. Si spun „reala“ pentru ca deseori aceasta descendenta a fost atribuita pripit generatiei 2000 în general – fara o corespondenta tematica si discursiva directa (ci doar pentru ca a vorbi despre perversiuni sexuale si a devoala partea întunecata a societatii se traduce la noi nemediat prin mai singurul ascendent cunoscut – Bogza). Teribilismul este însa o nota inexistenta în volumele lui Avram. Mostenirea argheziana (orfelinatul, închisoarea) si adstratul avangardist (reducerea artificiilor stilistice pâna la autosustinerea efectului de poezie exclusiv prin realitatea referenta si accentuarea formulelor si evenimentelor crude) devin evidente tocmai prin aceasta renuntare la accidental si la socul de efect imediat si de lungime scurta. Mai mult, alternarea – înca din debutul volumului – scenelor dure cu micile descrieri de peisaj transforma totul într-o lume palpabila, sporind efectul actelor subumane, aproape de vocea unei Terry Wolverton (apropiata a tematicii abandonului): „Duminica dimineata dupa gustare/ suntem liberi/ daniel mandelu petrica bebe/ moartea coco gusteru chistoc/ urmarim un dric printre picaturile/ de ploaie// dricul se misca încet pe deal printre pruni // se rosteste ectenia ploaia înca nu s-a dus/ suntem uzi pâna la piele ne manânca râia“. Vor urma câteva povesti narate intercalat de câtiva protagonisti pe care mizeaza Avram pentru a-i îndeplini în volum functia martorului. Pentru a nu deveni patetic (cum în textele de pe coperta a patra este bine observat, anume ca Nicolae Avram reuseste sa fenteze aceasta maniera patetica pe care o impune motivul orfelinatului) si pentru ca povestea sa fie, mai mult decât credibila, veridica, „bucata de realitate“, autorul îsi pune personajele sa-si destainuie în analepsa (subtil, secvential) traiectoria comuna: „m-am întors pe treptele/ federeului si am plâns m-am suit/ în primul tren am coborât pe plaja marii// mi-a fost dor de aerul sarat/ m-am rugat sa primesc o bucata de viata// sa ma lase sa dorm si sa uit de mine/ dimineata am aruncat navodul:/ crima însasi zvârcolindu-se în ochiurile plasei“, „Dimineata îmi place/ sa vad soarele revarsându-se peste/ tomberoane (…) tarmul meu de mare e strada/ o spun deschis aici am prilejul sa ma/ închid/ în mine însumi ma regasesc/ în orice clipa/ în lumina reflectoarelor// mai bine ma duc înapoi/ la nebuni“.
Aceasta nostalgie care urmareste mereu estetica Sade (crime, violuri, prostitutie, pedofilie) face parte din proiectul – ciudat! – melancolic al tipului de personaj pe care îl propune Avram (si bine observa O. Nimigean pe coperta a patra): omul jaspersian, modelul existentialist dur al „omului aruncat în lume“. Dupa principiile de functionare a universului descentrat, pe care autorul le declara în poemele scurte notate diferit (în text, „mai bine ne bem vodca ce nu ne paraseste sub poduri“ si în motto-ul de la început, preluat de la Herta Müller, „Fiecare moarte e pentru mine un sac“.), „federeii“ traiesc fara a respecta vreo etica stricta. Personajele produc, de fapt, morala printr-o logica empirica a libertinismului si a deviantei. Spre exemplu, „federita“ povesteste simplu si naiv un act de lesbianism tocmai pentru a sugera lipsa aparatului moral coercitiv. De aici se naste calofilia în textele lui Avram: „dimineata ne trezim câte doua/ sub patura// sa ne încalzim spunem noi/ dar si pentru ca niciodata paturile/ suprapuse de fier nu sunt de ajuns/ încât sa ajungem sa ne batem pentru/ locurile de sus// într-o noapte argentina fata/ cu care dorm/ mi-a pus usor mâna pe sâni m-a sarutat/ fierbinte/ mi-a dat jos pantalonii de pijama/ mi-a lins-o“. Si, pentru ca firul narativ este la Avram elementul cel mai important (toata aceasta poveste si toate cadrele ei salveaza mereu deficitul stilistic), sfârsitul acestei povesti de dragoste (doar un exemplu în Babel-ul evenimential) se termina tragic, de aceasta data textul fiind modelat poetic: „când se trezeste/ argentina fata cu ochi aurii/ si cosite întunecate/ se suie pe acoperisul federeului/ sare în gol fara sa spuna nimic“. Încercarea de a sustine atmosfera tensionata si de a prezenta în toata duritatea lor secventele-soc desparte actele de importanta lor ontologica. Ramâne astfel mai mult o indexare a raului decât angajarea cititorului în tragedie. E ca si cum a vorbi atât de mult de moarte, dupa principiul en regardant la télé, goleste elementul de substanta sa. Aceasta depersonalizare a raului, patologicul care, privit din centrul sau este desubstantializat în tot spectacolul grotesc, transforma „All Death Jazz“ într-un jurnal macabru de televiziune în care „desi nu ne vine usor, sfârsim prin a ne recunoaste pe noi însine“ (O. Nimigean).
Un volum riscant
În continuarea „Federeilor“, „All Death Jazz“ este povestea „devenirii“ (cu toate ghilimelele de rigoare) copiilor institutionalizati. Fiecare, par sa spuna poemele, încercând sa functioneze în parametri normali, esueaza – într-un fel sau altul. Tragedia însa este complet neasimilata de personaje, iar raul pluteste ca element absurd si în acelasi timp definitoriu pentru o lume a disfunctionalitatilor: mama care a murit bând spirt, tatal care-si abuzeaza fiica, barbatul care se masturbeaza privind lenjeria unei adolescente etc. Totusi, de mentionat este faptul ca astfel de volume-proiect sunt alunecoase: în primul rând, aerul compact si functionarea ca întreg face ca, secvential, poemele sa nu aiba valoare în sine. Niciun poem aproape nu este antologabil. În al doilea rând, din proiectul poetic lipseste în linii mari – ca sa subliniez un paradox – poezia. Sigur, ar putea parea putin naiv un comentariu critic care mai cere în secolul XXI infuzii lirice unor anti-poeme prin însasi structura lor, însa aceasta problema îl va costa pe Nicolae Avram de acum înainte tot mai mult. Pentru ca, epuizând spectacolul scenografic, s-ar putea ca regia stilistica sa iasa în fata ca un deficit. Pe pasajele intens lirice ar trebui, cred, sa insiste autorul mai mult: „acum m-am retras în tinutul asta însorit/ îmi place sa aud oceanul/ pink floyd dark side of the moon/ sa aud/ cum ma ameninta linistea/ sa ma plimb descult prin nisipul/ fierbinte/ sa las dimineata valurile sa ma/ stropeasca/ sa beau un martini cu gheata si lamâie/ sa stau sa privesc barbatii goi/ asfintitul/ dintr-un ochi de calmar// din când în când îmi place sa iau/ cu mine o viata/ s-o duc cu mine departe“.
Proiectul lui Nicolae Avram este însa aparte în literatura româna de azi. Desi riscant, el va pune în dificultate critica de întâmpinare tocmai din cauza acestei asumari constiente a gros-planurilor interdependente. La fel ca în cazul recentului „Vântureasa de plastic“, volumul de debut al lui Marius Chivu, sau al „Epistolei din Filipeni“ a basarabeanului Anatol Grosu, povestea, prin cadrele bine decupate, are toate sansele sa acopere neajunsurile (sau, dimpotriva, exagerarile!) poetice, iar „All Death Jazz“ sa devina o carte definitorie pentru critica sociala facuta cu cutitul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper