Pisica lui Montaigne

Un articol de DAVID ILINA

 

Dupa tragedia copilului sfâsiat de câini in marginea Parcului Tei din Bucuresti, televiziunile au inceput sa duduie, studiourile s-au umplut de indignati la paritate cu specialistii in drepturile animalelor, politicienii s-au frecat la ochi si au inceput sa latre ceva despre necesitatea unor referendumuri locale si nationale prin care sa transeze o data pentru totdeauna chestiunea stramoseasca a câinilor fara stapân. Problema – mai ales sub aspectul atât de controversat al eutanasierii numitelor patrupede – a reverberat cu repeziciune in toate celulele sanatoase ale societatii civile, spiritele s-au incins, chiar si acolo unde spiritul civic parea adormit sau absent. In afara de vajnicele ONG-uri, fundatii si asociatii, au prins glas bunicii, parintii si copiii, locatarii si gospodinele din scara blocurilor, grupurile de studii si de joaca. Cetatenii – patiti sau nu – au trecut de la discutii prolegomenice la proteste in strada…
In acest stil as fi putut sa incep daca intentionam sa scriu un pamflet. Dar subiectul de care vreau sa ma ocup merita mai mult decât atât. Am sa pornesc tot dintr-un studiou tv, unde „invitatii“ se grupasera deja in avocati si procurori ai câinilor vagabonzi, transformând intr-un vacarm ceea ce ar fi trebuit sa fie o discutie libera, dar civilizata. Evident, existau exagerari si de o parte, si de alta, dupa cum puteai accepta frânturi de adevar si de la unii, si de la altii. Exista insa si un punct de convergenta: asa nu se mai poate! In materie de responsabilitate – a autoritatilor, a diferitelor asociatii de protectie a animalelor, a cetatenilor – impresia generala era insa ca fiecare incerca sa arunce „pisica“ in curtea celorlalti. Dezamagit, tocmai ma pregateam sa schimb canalul, când am auzit din gura unei doamne indragostita de animale ceva ce suna a principiu demn de luat in seama: „orice fiinta vie, nu doar omul, isi are locul si indreptatirea in aceasta lume“. Ei, da, mi-am zis, iata ceva cu adevarat interesant, ceva care ne-ar da prilejul sa desfasuram argumentatii calme, fie ele pro sau contra. Indiferent de tipul de intemeiere – religioasa ori pur naturalista – ce i se da acestui principiu, el poate constitui un punct de plecare serios pentru o discutie mai ampla, ce ar putea servi ulterior drept cadru general sau referential pentru probleme ori controverse particulare precum cea la care asistam.
Impartasesc convingerea ca ne-ar fi mult mai usor sa iesim din padurea in care ne-am ratacit daca am dispune de o busola si de o harta care sa ne indice conturul si dimensiunile padurii, amplasamentul ei in teritoriu, vecinatatile etc., decât s-o apucam la intâmplare când intr-o directie, când intr-alta. Tot asa, inainte de a elabora o politica publica (ce urmeaza sa fie ulterior legiferata), ar trebui sa cadem de acord – evident, prin dezbatere larga, accesibila tuturor – asupra anumitor principii de ordin general, ce exprima valorile si atitudinile fundamentale ale publicului (ale societatii in ansamblu, daca se poate) conexe domeniului ce face obiectul respectivei politici publice. In chestiunea despre care discut e vorba de atitudinea noastra, a oamenilor, fata de animale. Problema e veche; in timp, ea a primit solutionari mitologice, religioase, filosofice dintre cele mai diferite. O problema veche, dar mereu actuala, in acelasi timp mai complicata decât ne inchipuim unii (poate cei mai multi) dintre noi. In prezent, antropologia, etologia, psihologia animala, etica aplicata conlucreaza la cautarea unui raspuns rational.
Sunt de parere ca in aceasta chestiune ar trebui sa recurgem la maestri. Eu, unul, il prefer pe Montaigne, cel care ne-a invatat sa ne chestionam certitudinile, sa ne indoim de adevarurile prea lesne acceptate. In epoca moderna, Montaigne este printre cei dintâi care au criticat europocentrismul, aratând ca pentru a judeca popoarele neeuropene nu trebuie sa ne restrângem la punctul de vedere european si crestin. Nu trebuie sa-i dispretuim ori sa-i consideram un fel de suboameni pe cei care au infatisarea, purtarea si hainele diferite de ale noastre. E o grosolana prostie, considera Montaigne, sa crezi ca cei din triburile braziliene nu sunt oameni ca si noi pentru motivul ca nu stiu sa vorbeasca franceza, nu au habar de „ale noastre sarutari de mâini si ale noastre serpuite temenele“. Umanitatea exista si se exprima printr-o infinita varietate de forme. „Felurimea“, adica ceea ce noi numim astazi diversitatea, reprezinta dupa parerea lui Montaigne trasatura fundamentala a umanitatii, a naturii in general. Din pacate, ne conducem dupa convingerea ca „tot ce nu este ca noi nimica este“, ceea ce arata o „parere prosteasca“ si o „trufie nebuna“ din partea omului.
Autorul „Eseurilor“ critica totodata principiul antropocentrismului, ideea ca in lume toate exista in vederea omului si trebuie judecate exclusiv dupa masura lui. In virtutea acestei credinte, omul are obiceiul de „a se cocota cu inchipuirea deasupra cearcanului Lunii“, socotind ca este pe treapta cea mai de sus a Firii: „Cu desertaciunea aceleasi inchipuiri el se socoate de o potriva cu Dumnezeu, isi harazeste stari dumnezeiesti, singur el se alege si se desparte de gloata celorlalte fapturi, taie partea celorlalte animale – semenii si tovarasii sai – si le face imparteala dupa al sau plac din frânturi de insusiri si invredniciri anume“. Montaigne insista asupra faptului ca omul nu are dreptul sa judece ceea ce nu cunoaste ori cunoaste atât de putin: „Au cum cunoaste el, cu puterea intelegerii sale, framântarile launtrice si ascunse ale animalelor? Prin care asemuire de la ele la noi ajunge a socoti dobitocia lor? Când ma joc cu pisica mea, cine stie daca nu petrece ea mai mult cu mine decât eu cu ea?“
In general, „ponegrim tot ce ne pare ciudat si ceea ce nu pricepem“, spunem ca animalele nu gândesc, nu vorbesc, n-au simtul umorului, nu-si pot reprezenta viitorul, n-au constiinta mortii etc., de aceea se intâmpla ca nu ne intelegem cu ele, dar, si mai rau, credem ca putem face cu ele orice dorim. Montaigne e de parere ca „ramâne de aflat a cui e vina ca nu ne intelegem: caci noi nu le intelegem, pe cât nici ele nu ne inteleg. Tot astfel judecând, ele pot sa ne gaseasca prosti precum le socotim si noi“. Am da dovada de intelepciune daca am lua aminte la ceea ce ne aseamana, fara a pierde din vedere ceea ce ne deosebeste, fie in favoarea lor, fie in favoarea noastra, si daca am putea invata de la „dobitoace“. Dupa convingerea lui Montaigne, in natura nimic nu este strain naturii, oricât de straniu si uimitor ni s-ar infatisa: „in fire, nimic nu este fara folos, nici macar cei nefolositori; nimic nu fost-a cuprins in atotcuprins care sa nu afle nimereala in vreun loc“.
Desigur, in chestiunea care ne intereseaza, Montaigne a formulat doar o pozitie de principiu. Scepticismul lui nedezmintit are si de aceasta data efectul unei treziri din adormire. Multe laturi ale problemei nu au fost abordate de el in mod explicit. Dar nimic nu ne impiedica s-o facem noi insine, pastrând insa spiritul lui. Acceptând de pilda ca, desi nu gândesc si nu vorbesc, animalele, ca si oamenii, pot suferi. Daca, in mod indreptatit, ne ingrijoreaza agresivitatea animalelor fata de oameni, n-ar trebui sa ne preocupe si agresivitatea oamenilor fata de animale? Am vazut multi copii ingrijind dupa puterile lor catelusii ori pisoii abandonati pe lânga blocuri sau prin parcari, dar am fost si martor fara voie al unei intâmplari nefericite, care m-a oripilat si m-a pus pe gânduri: mergeam in urma unor scolari de vreo 7-8 ani, care, cu ghiozdanul in spate, la ora prânzului, se indreptau probabil spre casa. Dintr-un boschet le-a iesit in cale un pisoi amarât, dornic de joaca. Unul dintre baieti l-a insfacat si i-a sucit dintr-odata gâtul, aruncându-l apoi peste un gard viu. La inceput am crezut ca e vorba de o gluma, dar, apropiindu-ma, printre crengi am vazut ultimele spasme ale nevinovatei victime. Când am apucat sa articulez „ce-ai avut cu el?“, faptasul a rupt-o la fuga, râzând cu pofta. De unde aceasta cruzime la un copil? Ce nu era in regula cu el si, in ultima instanta, cu toti cei din lumea lui?
Din textul lui Montaigne rezulta ca, de vreme ce viata omului se intrepatrunde atât de profund cu cea a animalelor, cade in sarcina omului sa rezolve eventualele „litigii“ aparute. Nu ne facem iluzii, nu putem si nu trebuie sa incercam sa stergem granita despartitoare dintre animalic si uman, dar nici nu trebuie sa abdicam de la intelepciunea care ne defineste ca fiinte umane când e vorba de a rezolva problemele aparute in relatia noastra cu animalele.
Numai omul, in limitele resurselor lui, poate gestiona aceste probleme, inclusiv de a preveni aparitia lor, cu conditia sa aiba o viziune clara despre raspunderile ce-i revin, sa accepte ca bunastarea animalelor este o latura a bunastarii proprii. Mi-e teama ca, tocmai din cauza lipsei unei viziuni clare si a iresponsabilitatii, am ajuns cu spatele la zidul rusinii: trebuie sa ucidem pentru a nu fi ucisi. Sa incepem de undeva. In „Eseuri“ exista zeci de pagini care vorbesc despre comportamentul diferitelor animale, interactiunea lor cu oamenii, rolul lor in viata oamenilor. Cu totii putem culege din aceste pagini informatii diverse si instructive, invataminte despre cine suntem in raport cu lumea din care facem parte si despre cum ar trebui sa ne raportam la ceea ce e diferit de noi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper