O carte „anacronica“

Un articol de ANDREI TERIAN

 

Când, in urma cu opt ani, am scris postfata la editia precedenta a „Intoarcerii autorului“, Eugen Simion mi-a raspuns printr-un articol intitulat „Limitele compromisului“ (v. „Fragmente critice“, vol. VI, p. 300-308), pe care, dincolo de orice conotatii pro domo, il consider un text-cheie in ceea ce priveste atitudinea sa fata de problema revizuirilor „morale“. Daca nu din alte motive, cel putin pentru faptul ca el spulbera doua dintre cliseele care i-au fost atribuite autorului „Diminetii poetilor“ in dezbaterile postrevolutionare. Primul dintre acestea vizeaza ipotetica sa ostilitate fata de discutarea compromisurilor pe care scriitorii le-au facut cu fostul regim. Insa cine va citi articolul cu aceasta imagine preconceputa in minte va fi, fara indoiala, surprins sa constate regretul lui Eugen Simion ca in 1990 nu am avut „un Tribunal Nürnberg românesc“, pentru ca intre timp „tema morala a intrat pe mâna oportunistilor si frustratilor de toate felurile“. Tot aici se gasesc si propunerea de a organiza o dezbatere serioasa asupra colaborarii scriitorilor cu fosta Securitate, precum si o serie de observatii neechivoce cu privire la compromisurile lui Calinescu, Sadoveanu, Camil Petrescu, Marin Preda, Nichita Stanescu si Ana Blandiana – toate acestea infirmând cu asupra de masura suspiciunea ca criticul ar fi intentionat vreodata sa blocheze dialogul pe aceasta tema.
Celalalt cliseu se refera la pretinsa contradictie dintre reflectiile morale din „Intoarcerea autorului“ si „apolitismul“ postdecembrist al lui Eugen Simion. Intr-adevar, criticul declara transant in articolul citat mai sus: „Opera primeaza intotdeauna si, daca are forta artistica necesara, nu trebuie sacrificata pentru ca, intr-o imprejurare oarecare, omul ce a creat-o a facut compromisuri majore.“ Dar, oare, cu trei decenii in urma el sustinuse altceva? In niciun caz. Iata un pasaj caracteristic in aceasta privinta, extras chiar din prima editie a „Intoarcerii autorului“: „Opera, daca mai este cazul sa repetam, are prioritate. Prioritate si autonomie. Nu trebuie sa cautam, când ne place, o explicatie in afara ei. Nici chiar când nu ne place. Putem gasi o justificare a valorii sau non-valorii ei in ea insasi.“ Nici vorba de vreo contradictie, asadar. Nicaieri Eugen Simion nu a sustinut ca opera ar trebui penalizata pentru caderile si cedarile autorului. Cum ar trebui sa intelegem, atunci, „intoarcerea“ acestuia din urma? Au sau nu compromisurile autorului vreun efect asupra operei sale? Raspunsul criticului pare sa fie aici de o simplitate deconcertanta: au, desigur, desi nu ar trebui sa aiba. Au, pentru ca e greu ca publicul larg sa opereze intotdeauna o disociere neta intre viata si opera – mai ales in cazul marilor scriitori, al celor care au devenit de-a lungul vremii adevarate mituri. Nu ar trebui sa aiba (decât, poate, in cazul exceptional al „genurilor biograficului“), pentru ca, in definitiv, existenta insasi a literaturii se bazeaza pe posibilitatea de a-i atribui operei statutul de artefact verbal a carui valoare nu deriva in mod necesar din „caracterul“ celui care a produs-o. E adevarat ca publicul nu reuseste sa faca intotdeauna aceasta diferenta. Dar criticul ar trebui sa fie capabil sa o faca si, totodata, sa-i convinga si pe ceilalti de utilitatea ei; altfel, chiar practica sa ar fi una lipsita de noima. Prin urmare, pentru Eugen Simion „intoarcerea“ autorului (adica prezenta lui in opera) nu reprezinta un imperativ moral, ci o fatalitate. Ea inseamna pur si simplu ca autorul nu poate fi eliminat din opera (chiar daca se intâmpla uneori ca opera sa iasa in paguba din asocierea ei cu un anume autor), si nu – asa cum s-au grabit sa distorsioneze ideile cartii din 1981 unii „revizionisti“ de dupa ’90 – ca opera trebuie judecata in functie de calitatea morala a autorului ei. Dimpotriva, daca critica postdecembrista ar fi trebuit sa extraga o „morala“ din „Intoarcerea autorului“, atunci aceasta ar fi ca e cu totul nerecomandabil ca, din dorinta nobila de a evita excesele „noii critici“, sa ne intoarcem la biografismul revolut de secol XIX. Nu e, poate, o descoperire a pietrei filosofale, dar e, fara indoiala, cea mai serioasa si mai detaliata contributie pe care un autor român a adus-o pâna acum in domeniul deontologiei criticii literare.
Totusi, nu as vrea sa reduc semnificatia cartii lui Eugen Simion la rolul de paleativ pentru maladiile criticii noastre postdecembriste. Cu mult mai important mi se pare un alt dialog, pe care „Intoarcerea autorului“ il poarta, chiar daca inca nu la fel de intens pe cât ar fi meritat-o, cu orientarile internationale din critica momentului. E, aici, o situatie aparent paradoxala, intrucât mai multi comentatori, printre care Livius Ciocârlie si James W. Newcomb (prefatatorul editiei americane, aparute in 1996) au semnalat caracterul „anacronic“ al cartii lui Eugen Simion, care nu cadra sub nicio forma cu directiile dominante in mediile academice vest-europene si nord-americane din anii ’80. Numai ca „Intoarcerea autorului“ s-a dovedit a fi un volum „anacronic“ doar in sens etimologic, dat fiind ca prefixul grecesc „ana-“ inseamna nu doar „inapoi“, ci si „impotriva“ sau „in sus“. Cu alte cuvinte, dupa cum specula ingenios Livius Ciocârlie, „in plan teoretic Eugen Simion este „anacronic“ in sensul ca anunta ce inca nu s-a petrecut“ („Intoarcerea autorului“, in „România literara“, nr. 33, 12 august 1982). Si, intr-adevar, evolutia teoriei literare occidentale din ultimele doua decenii s-a produs in sensul preconizat de criticul român, iar formula „intoarcerea autorului“ a devenit intre timp o moneda curenta in mediile academice apusene. De pilda, la peste un deceniu de la aparitia cartii lui Eugen Simion, Seán Burke publica „The Death and Return of the Author: Criticism and Subjectivity in Barthes, Foucault and Derrida“ (Edinburgh University Press, 1992), o carte care a avut parte de un succes remarcabil, ajungând de curând la a treia editie, in conditiile in care atât subiectul, cât si argumentele ei coincideau in mare masura cu acelea folosite de criticul român. Tot astfel, intr-un volum incitant („The Deaths of the Author: Reading and Writing in Time“, Duke University Press, 2011), Jane Gallop vorbeste despre o „friendly return of the author“, in timp ce Antoine Compagnon si-a deschis si in acest an cursul dedicat la Paris IV – Sorbonne problemei autorului cu o lectie despre „la mort et résurrection de l’auteur“. Partea trista este, insa, ca asemenea lucrari nu recunosc (sau nu o fac decât in mica masura) meritul fundamental pe care cartea lui Eugen Simion l-a avut macar in formularea conceptului, daca nu neaparat si in explorarea cailor privind „intoarcerea autorului“.
Dar poate ca timpul nu e inca pierdut. Mai ales ca declinul poststructuralismului si intrarea criticii din ultimele doua decenii in epoca „post-teoriei“ ar favoriza o noua receptare a cartii lui Eugen Simion. De altfel, ceea ce nu a putut prevedea James W. Newcomb in 1996, când se arata sceptic – si pe buna dreptate – fata de receptarea „Intoarcerii autorului“ in mediul universitar american (dominat pe atunci de poststructuralism), era amploarea pe care avea sa o ia, in anii urmatori, asa-zisa „ethical criticism“, pe care Julian Wolfreys o va si include printre orientarile critice definitorii ale noului secol (v. „Introducting Criticism at the 21st Century“, Edinburgh University Press, 2002). Valul stârnit la sfârsitul anilor ’80 prin lucrarile de pionierat ale lui J. Hillis Miller („The Ethics of Reading: Kant, De Man, Eliot, Trollope, James, and Benjamin“, 1987) si Wayne C. Booth („The Company We Keep: An Ethics of Fiction“, 1988), alimentat pe parcurs de reflectiile filosofice ale lui Emmanuel Levinas si Jacques Derrida, a inregistrat in ultimele doua decenii o adevarata avalansa de studii in acest domeniu, printre care acelea semnate de Tobin Siebers, Martha Nussbaum, Adam Zachary Newton, Robert Eaglestone, Geoffrey Galt Harpham si Seán Burke. Sigur, nu vreau sa cad acum in derapaje protocroniste, pretinzând ca Eugen Simion ar fi „anticipat“ toate aceste lucrari. Insa problemele pe care le abordeaza ele („Care este responsabilitatea morala a criticului in fata operei?“, „Ce si cum poate fi interpretat dintr-o opera?“, „Exista o violenta intrinseca a interpretarii?“, „Unde trebuie sa fixam granita dintre spatiul privat si cel public al creatorului?“, „Dar al criticului?“, „In ce masura regimul fictional al unei opere il absolva pe autorul ei de responsabilitatile morale si legale cu privire la afirmatiile facute in text?“, „In ce masura literatura chestioneaza normele morale ale unei comunitati?“ etc. etc.) deschid posibilitatea unui dialog captivant cu „Intoarcerea autorului“ si, totodata, ii confera cartii lui Eugen Simion o noua contemporaneitate, cu mult mai solida decât aceea de care a avut parte la momentul primei sale aparitii.
„Intoarcerea autorului“ este una dintre cele mai bune carti românesti de critica literara publicate in secolul trecut: o carte „anacronica“, adica post-contemporana.

Fragment din postfata la Eugen Simion, „Intoarcerea autorului. Eseuri despre relatia creator-opera“, editie noua, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucuresti, 2013, 511 p.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper