Memorie si literatura

Un articol de ANDREEA COROIAN

Florin Lazarescu, Amortire, Editura Polirom, Iasi, 2013, 248 p.

 

 

„Amortire“ e un roman despre scris si literatura. La o prima vedere. De aici si câteva cronici destul de critice la adresa conceptiilor truistice despre literatura si lumea literara (poate si fortând, cum bine nota Adriana Stan într-un numar recent din „Cultura“, identificarea pâna la confuzia totala a personajului-scriitor cu autorul Florin Lazarescu). În linie directa a fost interpretat si titlul. Scriitorul Evghenie se afla într-o etapa de amortire a vietii sale, fara job si vreo dorinta concreta de a avea unul, pacalind gura lumii cu replica „scriu un roman“. Amortirea psihica a protagonistului se extinde însa si la nivel somatic, iar literatul îsi va pune, de altfel, singur acest diagnostic din lista serioasa de diagnostice medicale.
Drumuri paralele
Într-o ciudata apatie s-ar afla si gazda lui Evghenie, fosta profesoara de biologie, depistata cu Alzheimer. Valeria Stoican, femeie în vârsta, dar plina de viata, este pusa în fata acceptarii unui diagnostic ce nu-i e deloc strain. Practic, ipoteza retrairii bolii mamei pe propria-i piele o sperie teribil si o arunca initial într-o amortire fireasca a negarii. Tot amortirea e fireasca bolii.
Dincolo de toate acestea, as spune ca romanul are o miza mai mare decât cea a scrisului si a literaturii (pe care, e adevarat, încearca sa le trateze parodic si esueaza destul de dureros). Supratema romanului reuneste cele doua povesti nu prin doua fete ale aceleiasi monede, pe care am numi-o „amortire“, ci printr-un element comun celor doua personaje. Romanul chestioneaza problema memoriei. Iar amortirea comuna e amortirea în clipa prezenta. Tema scrisului vine tocmai sa sustina acest tip de suspendare în prezent. Daca literatura poate surprinde cu adevarat tumultul si tresarirea momentului, daca imaginea ca stop-cadru este mai eficienta decât 1000 de cuvinte, dincolo de cliseu – sunt doar doua dintre dilemele formulate si întoarse pe toate fetele de protagonist. Ce e viata când trecutul e negura, iar viitorul nu se poate constitui ca proiectie pentru ca memoriei tale îi lipsesc acele adevaruri universale pe care le-ai învatat aproape de la sine: ca, daca ti-e frig, trebuie sa te îmbraci, ca apa care curge provoaca inundatie, ca gazul trebuie oprit, frigiderul închis? Ce faci când singurul tau adevar e, tocmai de aceea, doar adevarul acestei secunde – în care nu-ti recunosti nici casa, nici fiica, nici pe tine însati? E ceea ce traieste rând pe rând Valeria. Si, evident, sursa meditatiilor protagonistului scriitor.
Sub semnul lui „ce simte, ce se întâmpla în capul unui om care a vazut deja lumea, atunci când începe sa o uite, atunci când nu mai exista pentru el decât ceea ce vede?“, Valeria este fortata de împrejurari sa-si treaca în revista cele mai importante momente ale vietii, acele amintiri pe care le-a purtat cu sine, dar pe care stie ca în mod miraculos le va pierde rând pe rând: nasterea fiicei, relatia cu fostul sot, parintii, tot trecutul. În paralel, Evghenie vrea sa scrie o carte si-si proiecteaza visul în viitorul apropiat. Pâna la un punct, amândoi sunt prinsi în amortirea clipei prezente. Declicul lui Evghenie se petrece însa, spre finalul romanului, odata cu asumarea trecutului si predarea la centrul de copiere-editura a unui manuscris format din poeme vechi. Dupa o ora, cu improvizatia de volum în mâna, neapreciata de prietenul lui scriitor Cazimir, dar admirata de un cersetor sensibil, Evghenie începe sa-si recapete trecutul.
Aruncate în marea tema a memoriei, cele doua personaje parcurg drumuri paralele, dar invers directionate, de apropriere a spatiului si a timpului parcurs. În timp ce, iesind dintr-o amortire aparenta, Evghenie îsi asuma lumea reala pe care abia acum o descopera cu adevarat si-si recupereaza trecutul prin publicarea cartii cu poeme vechi, Valeria se desparte de lumea reala pentru a intra într-o amortire a trecutului care nu mai poate fi recuperat. Iata teoria auctoriala: „Din clipa în care deschizi ochii si îi rotesti în jur, începi sa-ti construiesti o harta a locului“. Asa începe luarea în posesie a ceea ce va fi toata viata urmat de un posesiv „al meu“; „mâna, mama, casa, curtea, orasul, prietenii“ – toate acestea contureaza pentru Florin Lazarescu acel Acasa. Acasa e mintea ta, cu toate amintirile tale. „Când te apuca Alzheimerul, nu-ti mai recunosti casa. Acasa. Pleci si o cauti aiurea prin lume. Toti oamenii care pleaca sunt pânditi, fara sa stie, de Alzheimer. (…) Toti cei care pleaca de acasa“.
Roman motivational?
Romanul debuteaza, însa, greu. Sau nu debuteaza propriu-zis niciodata, au sugerat destul de evident unii critici. „Evghenie paseste repezit pe o strada oarecare a unui oras de provincie, cu sapca îndesata peste începutul de chelie, cu rucsacul în spate“. Prilejul e potrivit pentru o analiza de o pagina a „minunii“ pantofilor si ce a însemnat pentru omenire inventarea lor. Nu-i nevoie de niciun alt indiciu pentru ca orizontul de asteptare sa se îndrepte catre ipoteza unui personaj intelectual reflector al lumii în care traieste, meditativ la adresa tuturor lucrurilor pe care le întâlneste în traseul sau prin univers. Ideea nu-i deloc noua, iar fixarea atentiei intelectualului simplu (vezi clara localizare într-un oarecare oras de provincie) asupra lucrurilor marunte ale vietii e aproape o tema de roman motivational. Iar romanul lui Florin Lazarescu nu e chiar departe de asta. Multe dintre fragmentele din carte par copiate din spam-uri cu povesti menite sa constientizeze populatia asupra adevaratelor valori umane. Întâlnirea lui Evghenie cu un baiat de sase-sapte ani, descult si nemâncat, devine prilej de a denunta mizeria lumii care alearga dupa superficialitati si imposibilitatea celui „ghiftuit“ de a constientiza simpla piramida a trebuintelor. Intrat în magazin cu 50 de lei primiti de la Evghenie cu indicatia de a-si cumpara orice doreste doar pentru el, baiatul nu se întoarce nici cu dulciuri, nici cu jucarii, ci cu un pateu de porc. „A venit cu el la mine si mi-a spus fericit: «E cu cheita? Vrei si tu?»… Tu întelegi ce i-a parut cel mai important lucru din magazin baietelului aluia?! Un cacat de pateu de porc. Asta e limita maxima la care-si permite sa viseze un copil dintr-o lume, chipurile, civilizata. Si eu ma ocup de literatura“.
Critica sociala fatisa nu îi e, asadar, deloc straina autorului. Plecatul la munca în strainatate si copiii plângând în bratele bunicilor, dezastrul sistemului medical ori forma fara fond a orasenilor care au cumparat biblioteci întregi ca sa dea bine în casa si s-au descotorosit apoi de ele pentru un decor american, trimit fara perdea la „România profunda“. E drept ca nu putine din aceste aspecte sunt tratate de Florin Lazarescu cu un umor fin de editorialist. „Dupa Revolutie, se pare ca toti românii s-au trezit cu un mort în casa: biblioteca“ – e un verdict care amuza; iar medicii sunt ironizati cu marele adevar al bolnavului: „doctorii sunt singurii profesionisti pe care nimeni nu are curajul sa-i întrebe de ce întârzie, iar lor nu le pasa niciodata de asta. Merita“. Noile tehnologii de transmitere a datelor sunt luate în colimator prin Tata Google de la care afli toate raspunsurile, sau isteria pozelor „artistice“ de nunta de pe peretii Facebook-ului.
Si daca tot avem de-a face cu personaje-scriitori, lumea literara nu scapa nici ea unui ochi critic. Asta daca tinem sa identificam vocea prietenului lui Evghenie, Cazimir, cu cea a autorului Florin Lazarescu. Scriitorii sunt niste „grandomani care se împart în doua categorii: narcisistii si negustorii. (…) mare parte din critici sunt nimic mai mult decât niste autori ratati (…) mai toti editorii, alti ratati care ciugulesc din resturile de malai ramase (…) în fine, literatura contemporana e (…) o caruta la care trag foarte multi boi, în toate directiile, fara sa le pese vreodata cu adevarat de încarcatura“. Evident, nici lumea fictionala nu scapa neteoretizata. Functionarea camerei de fotografiat este comparata cu anatomia ochiului uman, iar ceea ce aduce în plus înzestrarea umana este tocmai ce face diferenta dintre copia fidela a realitatii si reprezentarea ei subiectiva: „pata oarba sa ochiuluit e zona în care se naste irealitatea, fictiunea, e bucata mereu lipsa dintr-un puzzle, construita virtual cu ajutorul pieselor din jur“.
Dincolo de toate aceste bucati de savurat, în amortire e, din pacate, fara nicio sansa de resuscitare miraculoasa, tot firul narativ. Microrealismul evident cautat de Florin Lazarescu sfârseste prin simpla constructie a unor mici scene de realitate, lipsite de liantul care sa le transforme într-un Univers. Mai grav e ca aceste scene sunt vaduvite adesea chiar si de un ritm interior ce ar putea sustine, cu succes, un fragmentarism pe care, fiind îngaduitori, i l-am fi putut pune autorului pe lista de obiective. Romanul ramâne, astfel, unul cu miza mare, dar cu nivel scazut de reusita.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper