„Mario, ce-ar fi sa lasi revista si sa te apuci de cantat cantece populare?“

Un articol de Alexandru Mica

Centenar Maria Tanase (25 septembrie 1913 – 22 iunie 1963)

Sandu Eliad in dialog cu Alexandru Mica

La recomandarea profesorului Harry Brauner, pe care il cunoscusem recent prin intermediul unui bun prieten de familie, juristul Benni Lindenstein, fost avocat si administrator al domeniilor printului Stirbei, i-am solicitat o intrevedere marelui om de teatru Sandu Eliad, regizor artistic al Teatrului „Balaseum“, denumit ulterior Teatrul Evreiesc de Stat din Bucuresti. Intâlnirea mea cu acesta a avut loc in cursul anului 1974. Dupa ce profesorul Brauner a citit interviul, textul a ramas in manuscris, nefiind intrunite, multi ani dupa aceea, oportunitatile de a-l publica.
Am socotit necesar ca acest text inedit sa-l ofer spre publicare prestigioasei reviste „Cultura“ in anul aniversar 2013, când se implinesc o suta de ani de la nasterea aceleia care a marcat definitiv muzica româneasca, prin personalitatea sa interpretativa, dar si umana, interpreta inegalabila de folclor traditional românesc, Maria Tanase.

Alexandru Mica: Va multumesc, stimate maestre, pentru amabilitatea cu care ati acceptat sa avem aceasta intrevedere in legatura cu rolul pe care l-ati jucat domnia voastra si marele folclorist si etnomuzicolog, profesorul universitar Harry Brauner, in viata si cariera artistica a Mariei Tanase, „pasarea maiastra“ a cântecului nostru popular, asa cum o denumea Nicolae Iorga.
Sandu Eliad: Am fost incântat sa am cu dumneata, domnule Alexandru Mica, aceasta discutie despre o pagina emotionanta din viata mea, aflând de la prietenul meu Harry cât de mult te pretuieste ca tânar cercetator in folclor si interpret de o factura aparte al folclorului muzical românesc din Lunca Dunarii.

A.M.: Atunci sa incepem… cu inceputul. In ce imprejurari l-ati cunoscut pe tânarul profesor Harry Brauner?
S.E.: Il cunosc pe Harry din vremea când frecventam casa Brauner. Familia Brauner se compunea din patru baieti si doua fete: Victor, Harry, Rudy, cel mai in vârsta, si un altul, Theodor, care a devenit mai târziu fotograf celebru la Paris. Eu veneam de obicei insotit de I. Voronca si Marius Alexandru, fratele acestuia, actor si putin poet, al carui talent palea in fata fratelui.

A.M.: Cum traia familia Brauner cu atâtia membri, banuiesc, destul de diferiti ca mentalitate, pregatire si orientari?
S.E.: Da, iti raspund cu placere. Mi-aduc aminte de atmosfera din casa Braunerilor unde luam masa de multe ori si unde se adunau si cele doua surori, Ronca si Vera. Era ceva curios in aceasta casa cu atâtia copii si cu tot atâtea vederi total diferite… La primul contact ai fi crezut ca cu greu te poti intelege cu cei din jur. Cu toate acestea, o armonie nebanuita la inceput crea un echilibru cu totul special, dominând intreaga atmosfera, asa incât era o adevarata incântare sa te afli in mijlocul ei…

A.M.: Cu care dintre membrii familiei Brauner erati in relatii mai apropiate?
S.E.: Prieten, dintre toti, eram, totusi, cu Victor care era cel mai apropiat de vârsta mea. Harry era mai mic. Realmente, toti erau foarte dotati si foarte seriosi, fiecare urmarindu-si telul, idealul, cu seriozitate si perseverenta. Faptul acesta nu le impiedica, insa, elanul de a face glume proaste, desigur inerente varstei. Pregnant se detasa aceasta seriozitate cu care fiecare isi urmarea atingerea idealului propriu. Casa Braunerilor se afla la poalele Dealului Filaret. Ea exista si azi. Am revazut-o acum doi ani. Parintii lor erau niste oameni extraordinari. Tatãl lor, de profesie inginer silvic, scolit pe la Viena, le-a imprimat tuturor copiilor multe calitati de care s-au folosit in viata. Insusi faptul ca aceasta casa era deschisa atâtor prieteni (se putea si mânca acolo, cum spuneam) si celor mai largi idei, orizonturi in arta, in special, dar si in politica, definea foarte elocvent caracterul si profilul moral al acestor parinti. Deschiderea larga catre oameni si tendinte innoitoare sotii Brauner au imprimat-o adânc fiecaruia dintre copii. Asa l-am cunoscut pe Harry, copil si, putin mai târziu, adolescent. Cu timpul insa, pe masura ce treceau anii, preocupati fiecare de propria-i lupta de a reusi in cele propuse, interesele noastre s-au distantat, despartindu-ne oarecum. Eu continuam sa ma simt mai mult atras de Victor Brauner cu care si lucram intr-un fel. Amândoi faceam parte din acelasi clan de revolutionari in arta, alaturi de Ion Vinea, Marcel Iancu, Lucia Demetriad Balacescu, sculptorita Milita Patrascu si altii; el facea parte mai mult din grupul „Integral I“ al lui Sasa Pana, Stefan Roll, Geo Bogza. Dar, cum nu erau diferente ideologice mari intre aceste grupuri, noi ne vedeam foarte des, lucram impreuna… Sediul intâlnirilor noastre era laptaria domnului Roll, tatal lui Stefan Roll, de pe Strada Baratiei. Casa exista si azi. Mai veneau Jules Perahim, Maxy… eram extrem de absorbit de teatru, cronici si gazetarie, reportaje, articole de fond la „Contemporanul“, „Lumea Româneasca“, gazeta lui Zaharia Stancu, „Tempo“, „ABC“, gazeta lui Emanoil Socor.

A.M.: Spuneti-mi, maestre, puteti sa localizati in memorie momentul in care Harry Brauner a optat pentru folclor?
S.E.: Da, am stiut momentul in care Brauner a trecut la folclor cu Brailoiu. Vezi dumneata, tinere Mica, povestea asta cu folclorul era pe atunci o treaba foarte ciudata. Noi nu eram familiarizati pe vremea aceea absolut deloc cu tehnica acestui nou domeniu de activitate, cu ce urmarea el, de fapt, si, ca sa fiu sincer pâna la capat, nu vedeam, pe moment, la ce anumea putea sluji. Deruta provoca dispute animate si in rândul altor confrati de-ai vremii care, ca si mine, luau atunci pentru prima datã la cunostinta de el. Abia dupa trecerea unui timp, si anume mai ales atunci când i-am cerut sprijinul lui Harry pentru Maria Tãnase, mi-am dat seama de importanta mare pe care o avea folclorul si de forta morala pe care o cerea ca sa poti descifra unele cântece de altele, culoarea unor melodii sau deosebirea unor pasi, la un joc de flacai cum este „Calusul“, de exemplu, sa-ti dai seama de insemnatatea si semnificatia lui, de tehnica speciala in executare, de simbolul ancestral de natura spirituala ce-l precede si-l determina, situat undeva la confluenta dintre viata si moarte. Abia atunci, iti marturisesc, am inteles pasiunea lui Harry pentru folclor.

A.M.: Si totusi, stimate maestre Eliad, cum ramâne cu Maria Tanase?
S.E.: As vrea sa stii, dragul meu, ca in calitate de gazetar, profesie pe care o practicam cu pasiunea specifica tineretii, pe lânga aceea din domeniul teatrului, ca regizor, aveam diverse atributii. De exemplu, la Primaria Municipiului Bucuresti… ma ocupam de urbanistica. Pe linia acestor preocupari, intr-una din zile, ma aflam la administratia financiara, stând de vorbã cu Horia Oprescu, directorul acestei institutii. La un moment dat, apare in fata noastra, o „aratare“ incântatoare peste masura, m-a facut sa-mi inghit vorbele de uimire. O fata tânara imbracata intr-o rochie foarte inflorata, de matase, purtând pe cap o palarie florentina imensa, cu voal (era o orã destul de matinalã, iar doamnele care se respectau arborau o asemenea tinuta vestimentara numai seara, nicidecum dimineata) de sub care priveau patrunzator niste ochi de foc de-ti taiau rasuflarea… Tânara se prezenta destul de degajat: Maria Tanase. Venise la Horia Oprescu, aflai imediat, pentru a amâna niste dari catre stat ale tatalui ei, gradinar in cartierul Caramidarii de Jos, Mos Tanase, cunoscutul vânzator de flori si fructe proaspete, descins din Oltenia cu intreaga familie si stabilit la marginea Capitalei. Asa am cunoscut-o pe Maria Tanase. Fascinat de frumusetea ei, am plecat cu ea si am ramas impreuna opt ani…

A.M.: Cu ce se indeletnicea splendida „aratare“?
S.E.: La vremea aceea, Maria era la „Tanase“, la revista, linia a treia sau a patra in corpul de balet, facând un soi de figuratie, fara a avea nicio perspectiva artistica. Locuiam impreuna pe Strada Anghel Saligny, intr-un bloc situat lânga fostul Senat, la etajul al saselea, unde functiona si Asociatia „Amicii URSS“ al carei secretar, in timpul acela, eram. Intr-o zi, stând cu Maria pe balcon, pe nesimtite se facuse seara, pe cer trona o luna plina care dadea acelei clipe o nota discreta de mister si idila. Era in toiul verii… Maria, furata si ea de farmecul ascuns al serii, incepe sa murmure cu emotionanta duiosie in glas, pe care nu i-o sesizasem pâna atunci, un cântec oltenesc. Mi s-a parut cu totul deosebita trairea ei sufleteasca in seara aceea si, incurajând-o, a cântat pâna dupa miezul noptii. Am intrebat-o de unde stie aceste cântece minunate pe care nu le mai auzisem pâna atunci. Mi-a raspuns ca le stia de la tatal ei care i le cânta adesea; erau cântece pe care el le transmitea copiilor sai, adica fratelui si celor doua surori, pentru ca acestia, preluându-le, sa le duca mai departe. Ulterior, incurajata de vorbele mele laudative, Maria cânta mai tot timpul când ne aflam impreuna. Obsedat de dulceata glasului ei, precum si de interpretarea ce o dadea pe nesimtite melodiilor intonate, dar mai ales de unicitatea acestor cântece populare (in general, trebuie sa stii, cântecul nostru popular se cânta atât de putin pe vremea aceea) i-am zis intr-o buna zi: „Mario, ce-ar fi sa lasi revista si sa te apuci de cântat cântece populare? Le cânti atât de frumos si ai putea avea mult succes si posibilitati de a-ti face o adevarata cariera artistica… Uite, eu il cunosc foarte bine pe profesorul Harry Brauner de la Arhiva de Folclor si o sa-l rog sa te asculte si sa-ti confirme ca ceea ce cred eu este adevarat si poate ca o sa te si ajute“. Mariei i-a surâs propunerea, se vedea clar pe expresia unica a ochilor ei mari, verzi. Zis si facut… L-am cautat pe Harry si i-am povestit toata tarasenia. Peste putin timp l-am invitat pe acesta la mine acasa sa luam masa impreuna. Era, imi amintesc ca si azi, intr-o dupa amiaza frumoasa de vara. Maria era foarte intimidata si fâstâcita la gândul ca o s-o auda un ditamai profesor. A cântat, dar, de emotie, n-a reusit sa straluceasca. Cum eram regizor si om de teatru, mi-am dat seama repede de cauza insuccesului ei: aflata pentru primã oara in fata unei persoane straine, atât de importanta pentru ea, chemata sa-i prefigureze viitorul artistic, Maria a avut ceea ce se numeste trac. „Nu-i nimic, frumoasa mea, am incurajat-o eu, o sa mai incercam si altadata…“ Si, intr-adevar, nu peste multe zile, l-am invitat din nou pe Harry la noi, de data asta fiind de fata si alti prieteni: pictorul Jean David si Ghita Roll (Gheorghe Dinu). Era de asteptat ca atmosfera sa fie mai destinsa in aceasta conjunctura… Desigur, asta si doream, ca prin prezenta prietenilor mei sa-i spulber Mariei orice urma de stinghereala. Asezati in jurul mesei, serviti de Maria, cu una, cu alta, era vizibil ca aceasta se simtea din ce in ce mai in largul ei. In ce ma priveste, asteptam cu inima usor strânsa, momentul in care Harry urma s-o invite sa cânte. Si, intr-adevar, acesta gasind – cu dibacia ce-l caracteriza si care i-a ramas o calitate specifica pe tot parcursul muncii sale de o viata cu cântaretii-informatori de folclor –, momentul pshihologic cel mai propice, o invita pe tânara cântareata sa-si lase preocuparile de gospodina (Maria, de teama sosirii momentului iminent când va trebui sa-si ia inima-n dinti si sa-si invinga emotia, isi tot facea de lucru prin bucatarie) si sa vina in salon pentru a da glas cântecelor mult asteptate. In cele din urma, Maria, invingându-si orice emotivitate, a venit in mijlocul nostru dând glas cântecelor sale ca niciodata, cu o caldura si o interpretare care i-au impresionat adânc pe cei prezenti. Cel mai miscat a ramas Harry. El a chemat-o a doua zi la Arhiva de Folclor de pe Lipscani si a pus-o sa cânte din nou toate cântecele, imprimându-le pe cilindri de ceara ai fonografului Edison.

A.M.: Dar când a aparut posibilitatea imprimarii acestora pe un disc?
S.E.: Nu peste mult timp, intr-adevar, a aparut si posibilitatea imprimarii vocii Mariei pe disc (este vorba de inregistrarea electrica, recent descoperita). Noi, cercul de prieteni, nu ne-am aratat prea entuziasmati de aceasta perspectiva. Dramaturgul Tudor Musatescu i-a oferit Mariei posibilitatea sa-i inregistreze o parte din aceste cântece la una din Casele de Discuri din Bucuresti. Inregistrarea de proba s-a produs la Studioul Tomis din Calea Calarasilor cu piesa intitulata „Romanta mansardei“, imprimata ulterior cu asistenta directorului muzical, compozitorul Misu Iancu, si cu concursul direct al lui C. Brailoiu. Mai târziu, ea a fost invitata si de Casa Columbia cu sediul in Strada Udricani, unde a inregistrat „Nunta tiganeasca“ intr-un tiraj impresionant, reeditat la scurt timp, melodia bucurându-se de un mare sucess. Vocea Mariei mi se parea ca suna mult mai frumos si mai proaspat în realitate decât pe placa de ebonita. Totusi, tentatia utilizarii tehnicii in realitate era mare si iata primele discuri cu Maria Tanase…

A.M.: Cum si-a alcatuit Maria repertoriul in continuare?
S.E.: Harry a ajutat-o imens. El i-a procurat cântece noi, neauzite pe discuri sau in public, rotunjindu-i un repertoriu original devenit mai apoi celebru. Cântece din toate zonele folclorice ale tarii, inclusiv aceea a Fagarasului, de unde era originara mama Mariei, prindeau viata intâia oara la oras prin glasul si interpretarea inegalabile ale Mariei Tanase.

A.M.: De acum inainte inteleg ca tânara cântareata a intrat definitiv pe mâini sigure…
S.E.: Asa este. Intuindu-i posibilitatile, cu o aleasa pricepere, ce nu s-a dezmintit niciodata, de abil cunoscator al firii speciale a interpretilor muzicii noastre populare, Harry Brauner a facut din Maria Tanase o cântareata unica a graiului românesc din toate locurile salasluite de români si nu numai din regiunea Olteniei, de unde era originar tatal ei.

A.M.: In ce moment al acestor inceputuri Maria Tanase l-a cunoscut pe magistrul profesorului Brauner, celebrul folclorist Constantin Brailoiu?
S.E.: Curând dupa aceste inceputuri, Harry o prezinta pe Maria si lui Constantin Brailoiu, profesorul sau care isi câstigase deja un binemeritat prestigiu in viata culturala a tarii prin studiile sale de folcloristica, noua stiinta „la moda“, cât si prin cercetarile de sociologie a folclorului intreprinse sub determinarea de principiu a scolii sociologice a savantului Dimitrie Gusti. Brailoiu a avut o entuziasta apreciere pentru Maria, aveam sa aflu din cele relatate de Harry.

A.M.: Cum a ajuns Maria Tanase sa cânte acompaniata de un taraf traditional?
S.E.: Gratie eforturilor lui Harry, in curând, Mariei i s-a gasit si un taraf adecvat alcatuit din mai marii lautarilor de la mahalalele Bucurestilor, numai de el stiuti si apreciati. Asa ca iat-o pe proaspata cântareata buna de a iesi in public. Dar pe atunci nu existau nici cluburi, nici casa de cultura unde putea sa apara Maria a lui Ion Coanda Tanase – florarul, doar un restaurant care-i oferea o estrada improvizata. Si iat-o pe Maria la restaurantul Neptun din Piata Buzesti, insotita de taraful ideal condus de Vasile Julea. Aici au venit s-o asculte, printre multi alti oameni de cultura, scriitorii Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu sau Ion Pillat, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Cicerone Teodorescu. Numai ca s-a produs ceva cu totul neasteptat, fapt pe care nimeni, nici macar noi, cei care ne ocupaseram de iesirea ei in public, nu il prevazuse: cârciuma nu era, de data aceasta, un simplu, banal local, unde se manânca mici si se bea bere. Aceasta devenise, in scurt timp, o adevarata scena de spectacol unde se asculta muzica din toata România, muzica Mariei Tanase, cu chelnerii rânduiti, in picioare, pe lânga pereti, cu mesenii stând pe scaune „ca la teatru“, nemiscati, cu tacâmurile lasate deoparte, pe lânga farfurii, ascultând intr-o liniste de catedrala. Era ceva ce Bucurestiul de atunci nu mai vazuse si nu mai auzise.

A.M.: Ce-mi puteti spune, maestre, despre publicul care venea s-o asculte pe Maria Tanase?
S.E.: Buna intrebare, tinere. Familii dintre cele mai simandicoase si mai cu „nasul pe sus“ veneau, la inceput din curiozitate, mai apoi din placere, impreuna cu prieteni de pe aici sau de aiurea, s-o vada si s-o asculte pe Maria Tanase. Când cineva avea un oaspete strain de tara, la Maria Tanase il aducea sa auda cântecele poporului român. In tot acest timp, Harry era preocupat sa-i diversifice Mariei repertoriul de melodii cât mai reprezentative, iar eu atent sa dau aparitiei sale scenice permanent o tinuta cât mai apropiata de ambianta folclorica originala, dar ridicata, in acelasi timp, la un anumit nivel de reprezentare scenica, asa incât nu mai aveam liniste zi si noapte.

A.M.: Cu ce cântece ii incânta pe cei prezenti Maria Tanase?
S.E.: Programul ei era foarte divers si Harry avea grija sa-i aduca tot timpul cântece noi. Câteva titluri mi le amintesc si pentru faptul ca mai târziu le-a cântat pe viu. Era prin 20 februarie 1938, la Radio Bucuresti, in acompaniamentul tarafului condus de Ion Matache: „M-am jurat de mii de ori“, „Ce-i mai dulce ca alvita“, „Cine iubeste si lasa“, „Geaba ma mai duc acasa“, „Marie si Marioara“, „Când o fi la moartea mea“. Pe la jumatatea aceluiasi an, marele istoric Nicolae Iorga a invitat-o sa cânte la inchiderea cursurilor de vara de la Valenii de Munte, marcând jubileul a treizeci de ani de la infiintarea Universitatii de Vara, prilej cu care, inmarmurit de glasul si prestatia artistica a Mariei Tanase, a numit-o „Pasarea maiastra“.

A.M.: Urmatorul pas a fost Teatrul Alhambra?
S.E.: Odata impusa publicului larg, nu mi-a fost greu dupa aceea de a o impune pe celebra scena profesionista de la Teatrul Alhambra, ca angajata cu contract, in calitate de cântareata si interpreta de folclor.

A.M.: Practic, dumneavoastra si cu profesorul ati facut-o pe Maria Tanase interpreta!
S.E.: Este un fel de a spune. Harry si cu mine am facut tot ce-am putut face noi, dar Maria, prin calitatile ei cu totul exceptionale, a devenit destul de repede cea mai mare si profunda cântareata a neamului românesc, dintr-o modesta, la inceput, timida dansatoare de mâna a saptea la trupa de balet a lui Tanase. Marele merit insa ii apartine ei in primul rând, pentru ca oricâta osteneala mi-as fi dat eu sau prietenul Harry, fara talentul ei incandescent, fara puterea ei unica de daruire pentru arta, fara inteligenta ei ascutita si mereu treaza, fara simtirea ei acut româneasca, fara toate astea zic, la un loc, Maria Tanase n-ar fi putut deveni si ramâne Maria Tanase, asa cum a intrat in panteonul de interpreti celebri, nemuritori ai muzicii populare românesti. Harry se manifesta in continuare de parca s-ar fi aflat intr-o perpetua cautare de noi Marii, ca un pasionat – neinfrânat de nimeni si de nimic pe lumea asta -, de cântecul românesc. El si-a inchinat viata intreaga folclorului românesc, ca si Gaster limbii românilor. Pasiunea lui Harry Brauner pentru plasmuirile neamului trecea peste orice interese si tentatii profesionale, peste diferente de nationalitati, aidoma unui numar imens de mare de oameni din Apus stiuti de mine care se ocupa de Eminescu, de Keats sau de Whitman.

A.M.: Cum era perceputa, maestre Eliad, in epoca aceea de pionierat activitatea de culegere de folclor poetico-muzical pe teren si mai apoi de tezaurizare in Arhiva Societatii Compozitorilor Români a acestuia?
S.E.: Draga Mica, poate vei ramâne dezamagit de raspunsul meu. Folcloristica, noua stiinta anuntata a fi o veritabila „moda“, era inca insuficient pretuita la noi in tara. Arhiva de folclor a Societatii Compozitorilor isi avea sediul pe Lipscani, peste drum de Biserica Sf. Gheorghe, la etajul 1, intr-un bloc comercial cu birouri si locuinte pentru negustori. Activitatea Arhivei se bucura de o mare pretuire, as putea spune, fara sa gresesc, doar din partea lui Dimitrie Gusti. Nu mai stiu vreun alt intelectual cu o mare vaza sa fi incercat asemenea sentimente. Pentru cei mai multi oameni aceasta arhiva de folclor era ceva de neinteles, multi intrebându-se cam pe unde bate activitatea ei si a acelor care se animau de aceasta. Se lucra in conditii nespus de grele. Cercetatorii plecau pe teren fara un ban in buzunar, batând coclaurile si traind ca vai de mama lor. Daca se gaseau niste tarani cumsecade, poposeau pe la casele lor, daca nu, pe unde se nimerea, prin sali de clasa neincalzite sau prin camerele neospitaliere ale vreunei primarii, atunci când primaria sateasca dispunea de sediu propriu. Se calatorea cu carutele, pe jos sau cu autostopul la… carute de la o comuna la alta, de la un sat la altul, dar cu un entuziasm pe care-l putem numi astazi istoric, ce avea darul, amplificat si de tineretea cruda a participantilor, de a face greul cât se poate de placut si de neluat in seama. La aceasta se mai adauga, fireste, si prestanta covârsitoare a profesorilor, savanti care indurau, de dragul stiintei, cu un ales si adânc pilduitor stoicism, vicisitudinile comune cu ale invataceilor. Efortul si ardoarea cu care se lucra erau inimaginabile, insa. Una dintre numeroasele situatii ajunse la cunostinta publicului larg prin care s-a putut dovedi rostul major al noii stiinte a constituit-o succesul rasunator dobândit in Anglia de echipa de calusari de la „tramvaie“, din Bucuresti, cu care Harry Brauner s-a prezentat la un festival international de folclor in numele României. A fost un mare success al tarii care pentru prima oara era reprezentata la o asemenea confruntare artistica extrem de prestigioasa, dar si o izbânda a celor care in cadrul Arhivei se preocupa de descoperirea, conservarea si cercetarea tezaurului nostru folcloric.

A.M.: In toata aceasta perioada cum se raporta Maria Tanase la „binefacatorul“ ei, Harry Brauner?
S.E.: Maria avea pentru Harry o mare admiratie si pretuire. Adeseori imi vorbea de cât de mult ii datoreaza acestuia pentru tot sprijinul pe care i-l dadea. La rândul lui, Harry era ajutat cu o aleasa devotiune si competenta de o tânara la fel de pasionata de folclor ca si el, care se numea Paula Carp. Si ea avea intotdeauna cuvinte de admiratie pentru munca si priceperea lui intr-ale cântecului popular. Pasiunea acestui om pentru folclor era cotata nu de putini oameni ca fiind sora cu nebunia. Traia uneori in niste conditii in care niciun alt om ca el n-ar fi facut-o, numai pentru a-l prinde pe mos Ion intr-o dispozitie buna pentru a-i cânta cele trei-patru sau cine stie câte cântece pe care trebuia sa le inregistreze cu fonograful drept documente pretioase de arhiva si studiu. Culegând cântecele populare, el le interpreta apoi in contextul intregii vieti a satului, descoperind legaturile cele mai intime, care cu greu altfel ieseau la iveala, dintre melodie, textul poetic si trairea individului in cadrul obstii. El mergea astfel in cercetarile sale, consecvent pe linia trasata, preluata si adoptata de sociologia artei populare a savantului Dimitrie Gusti, fondatorul Muzeului Satului din Bucuresti. Anii au trecut aproape tot atât de repede ca in prima tinerete… Il intâlnesc pe Harry intr-una din zile prin spatele Salii Mari a Palatului de azi. Am vorbit cu el despre multe lucruri comune. Am vorbit si despre disensiunile din sânul partidului nostru, despre Lucretiu Patrascanu… Era tare mâhnit de tot ce se intâmpla si mai ales de tot ce i se intâmpla, simtindu-se, ca niciodata, total neajutorat si derutat. La câteva zile am auzit ca a fost arestat. A urmat pentru prietenul meu o lunga si chinuitoare noapte de opt ani, singur in celula inchisorii si alti câtiva ani cu domiciliul fortat in Baragan.
M-am tot gândit neputincios cum uneori viata se razbuna atât de nedrept pe oameni inocenti facându-i martiri fara ca ei sa si-o doreasca. Si Harry a fost unul dintre martirii acestui neam.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper