Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Romania deportati în URSS (XXVIII)

Continuam publicarea în foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu. 

 

„Am fost dus într-un lagar de pedeapsa
deoarece am cântat cântece de Craciun“

Hans Bohn
(Germania)

De Craciunul anului 1944, prin satul nostru au trecut trenuri cu germani. Era mare alarma ca strigau dupa ajutor. Pe urma s-a aflat ca erau nemti din Ungaria care au fost trimisi în Rusia. N-a durat mult si, de ziua mea, în 13 ianuarie 1945, a început deja dislocarea noastra. Satele au fost înconjurate de armata româna, cu jandarmii. Românii erau dirijati de ofiteri sovietici.
Nu stiam ce se va întâmpla cu noi. La Rusia nu s-a gândit nimeni.
Noi nu am stiut atunci, când astia au trecut din Ungaria. S-a spus ca se duc la Dunare-Marea Neagra, la canal. Sau în România, pe santiere nationale. N-a stiut nimeni nimic. Cuvântul Rusia n-a cazut înca. A cazut numai atunci când satele au fost înconjurate. Comuna mea a fost peste noapte, ca din senin, înconjurata. Dimineata nimeni nu mai putea iesi sau intra în Sânpetru Mic.
Au intrat de la coltul satului grupuri de 6-7 jandarmi, cu soldati români. Aveau liste dinainte facute. Se stie ca s-a dat ordinul, prin Vinogradov, ca sa fie toti ridicati: barbatii de la 18 la 45 de ani si femeile de la 20 la 32 de ani. Pentru munca de refacere a distrugerilor de razboi din Uniunea Sovietica. Asta mai târziu s-a aflat.
Eu eram atunci elev în clasa a VI-a de liceu, la Liceul Principele Eugen din Timisoara. Am primit o bursa, eram copil sarac, tatal meu a fost zilier. Am primit o bursa din partea bisericii si a scolii la seminarul romano-catolic din Timisoara.
Scoala s-a întrerupt, toti copiii au fost trimisi acasa. În toamna anului 1944 era dezastru, armatele sud-ucrainene treceau prin Banat. Oamenii au fugit, rusii au umblat dupa femei noaptea. Au venit sârbii noaptea îmbracati în uniforme sovietice. Astia faceau chefuri, umblau cu caruta de furau porci, au umblat dupa femei, au scos vinul din pivnite, au luat tot din casa, haine, au împuscat pe primar si au plecat. Noi stateam de paza la marginea satului. Nimeni nu mai stia ce se întâmpla mâine.
A venit armata, a înconjurat satele si nu putea intra nimeni. Grupuri de jandarmi cu soldati au trecut din casa în casa, cu listele lor, si au scos oamenii. I-au legat si i-au dus la primarie. Au încercat unii sa fuga, asa ca ne-au legat.
Si eu am trecut noaptea, cu tatal meu, printre cordoanele de soldati. Cordonul era la 150 de metri în jurul satelor. Stateam pe marginea gradinii, ne uitam, si, când nu erau atenti, da-i drumul. Era iarna plina, în ianuarie, un frig, o zapada… La noi era un frig de -20 de grade atunci. Am fugit si ne-am ascuns în paie, erau gramezi. Ne-am dus apoi în Sânpetru German si ne-am ascuns în grajdurile ungurilor, era mai cald. Noaptea am trimis câte1-2 oameni ca sa se strecoare prin cordoanele jandarmilor si sa ne aduca ceva de mâncare.
Germanii s-au mai ascuns în alte sate la familiile românesti. Dar era pericol, îi împuscau si pe ei. Multe lucruri rele s-au întâmplat. Dar la noi în sat nu erau români. Nu trebuie sa faci greseala asta, sa compari regimul politic cu populatia tarii. E cu totul altceva. Românul, fiind de-a lungul secolelor subjugat, era mai maleabil, mai omenos.
A treia zi s-au batut tobele si s-a anuntat ca, daca nu se predau toti care-s pe liste, vor fi luati batrânii în locul lor. Atunci tatal meu a zis: gata, mergem. Nu-l las pe tatal meu, de 70 de ani, sa-l ia si sa-l duca pe santierul Marii Negre. Rusia nu era înca în discutie. De-abia când ne-au strâns pe toti si au aparut ofiteri sovietici cu steaua rosie, atunci am stiut ca ne duc in Rusia. Asta era prin 15-16 ianuarie.
Ne-au dus, ne-au strâns afara, la fântâna animalelor pe izlaz. Carutele au fost luate, oamenii au fost pusi în carute si în coloane s-au dus la plasa Vinga. Ne-au dus la primarie, era o curte uriasa. Acolo am fost predati oficial rusilor. A fost o comisie sovietica. Toti am trecut dezbracati: davai, davai. Era o forma, parca ne controlau daca eram apti de munca.
Asa am fost strecurati prin comisia aia. Si de acolo în vagoane, vagoane de vite, care erau pregatite. Cu scânduri si, în colt, o gaura. Si gata, am mers trei saptamâni aproape pâna în Rusia.
Unii au reusit sa fuga din trenuri
Multi au murit în timpul transportului. Si acasa mai murisera, în perioada asta de capturare. Unul, care s-a opus, a fost împuscat de armata. Altii au încercat sa fuga. De exemplu, un prieten de-al meu, care mai târziu a fost presedintele CAP-ului la Sânpetru Mic. Ajunsesem cu trenul prin Sighisoara, si trenul a oprit. Sovieticii care ne-au condus au deschis vagoanele si au cerut doi oameni jos, dupa apa. Noi ne-am dus dupa apa si stateam acolo, în rând. Era o pompa. Si tipul asta a stat putin lânga mine, se uita, se uita… Lânga fântâna începeau gardurile satului. Poarta statea deschisa. Si deodata, fara sa spuna ceva, a luat-o la fuga. Pâna s-au trezit astia, fumau… Au tras, dar ala era deja dupa gard si a fugit. A scapat. Dar venea un român, îmbracat bine, cu palarie, elegant, ceea ce se vedea mai rar în sat. Si, davai, davai, l-au luat pe el si l-au bagat în locul astuia. Rusii raspundeau de numarul de oameni. Si l-au dus în Rusia.
Au murit si în timpul transportului. Ce se-ntâmpla? Mâncare nu primeai. Noi aveam mâncare, ne-au zis sa luam un sac de 30 de kilograme. Cu slanina, cu ce-aveam pe acasa. A luat fiecare mâncare, haine, cât a putut. Dar s-au îmbolnavit unii. Apa diferita în fiecare regiune. Au facut diaree. Medicamente ioc. Au murit câtiva.
Dar massa a murit, de fapt, acolo. Ne-au dus în Rusia, am trecut prin regiuni unde erau lupte mari, se vedeau prin zapada oameni morti, uniforme. În 1945 era înca razboi, n-a avut cine sa faca acolo ordine. Ne-au dus la Dnepropetrovsk, prin bazinul Donetului, pâna la Ufalei, în Siberia, pe tot frontul.
Eu am fost în urmatoarele lagare: Prima data în Smolianka, lânga Stalino, Donetkul de azi. De acolo am ajuns în lagarul Vietka. Acolo eram într-o brigada de carbune stahanovista. Aveam 34 de tineri din România, Serbia, Ungaria, Polonia. Brigada stahanovista.
La Smolianka ne-au asezat în plina zapada, erau ruine. Ne aduceau la gara. Acolo erau vagoane din Siberia, cu trunchiuri pe copaci uriase, dar înghetate. Trebuia sa le scoatem pe astea, pe urma s-au taiat la o întreprindere. De acolo au adus scânduri în lagar, în ruine. Singuri am facut lagarul, erau ruine, fara acoperis. Ici-acolo mai era urma de acoperis. Erau cinci-sase baraci, cu zapada în ele. În aer liber am stat pâna ne-am facut baracile. Erau facute de ei niste soproane, acolo am stat noaptea, gramada toti, asa ca gâstele.
Am scos zapada. Am pus scânduri pe jos, am pus acoperis. Erau barbati care se pricepeau. Într-o zi, s-a facut o mobilizare. Carbune era gârla, am facut focul în aer liber. Pe urma am facut paturi, tot cu scânduri.
Eram vreo 700-800. Primele doua-trei saptamâni n-am lucrat. Am construit lagarul. Pe urma ne-au scos în rând si a întrebat pe fiecare ce meserie are. Ce meserie sa aveam noi, eram elevi. Toata trupa în mina. Unii au fugit si n-au vrut sa intre. Nici eu nu am vrut sa intru în mina si m-am ascuns. Pe urma m-au prins si mi-au dat cu o lampa în cap.
Ei în lagar aveau nevoie si de cizmari, barbieri, croitori. De asta au întrebat, ca sa organizeze lagarul. Pentru bucatarie trebuiau femei, care sa gateasca. Restul în mina. La mina însemna si în subteran, dar si transportul afara.
„Am stat surpat în mina 52 de ore“
Eu în mina am ajuns. Am fost si surpat, am stat 52 de ore. Era un strat de carbune, de vreo 70 de cm. Ala era asezat pe o piatra cristalica, ca si scândura de lata. Noi trebuia sa scoatem cu burghie. Dar era antracit, carbune bun. Pe urma s-a bagat dinamita, s-a puscat. Dupa ce s-a puscat am intrat noi, dar s-a produs o surpare. Ne-a pus pe noi, pe mine si pe un batrând din Silezia, care putea sa-mi fie tata, sa taiem în jurul surparii, sa facem legatura. Atunci s-a surpat complet si ne-a îngropat si pe noi. Si ne-am rugat, am plâns, am dormit. Nu s-a auzit nimic. Norocul nostru a fost o freza de carbune americana. Americanii atunci au trimis în Rusia masini, tancuri, mâncare. Noi, daca faceam norma, primeam o lingura de 30 de grame de carne de porc americana. Si acolo era o masina solida americana, cu bare de otel. Când surparea s-a produs, noi ne-am bagat sub masina. Nu ne scotea niciodata nimeni. Dar ei au avut nevoie neaparat de aceasta masina americana. Carbunele nu se putea taia cu picamerul. Astfel am scapat si noi.
A fost greu, putini au rezistat. Unii au murit din cauza alimentatiei. Tatal meu, unchiul meu, care mâncau acasa slanina, au murit. S-au produs o serie de boli. Tata lucra cu mine la mina. Dar s-a îmbolnavit si apoi muncea la suprafata. A fost bagat în primul transport de bolnavi care a venit în România. A avut tifos exantematic. A ajuns acasa, mama nestiind ce avea, i-a dat unt, pâine, cele mai bune. În câteva zile a murit, nu se putea face nimic.
Si unchiul meu a murit, si varul, care era de vârsta cu mine. Si mama sotiei. S-a îmbolnavit de tifos exantematic. Holera, distrofie. Nu am mai avut ce mânca. Schelet am slabit.
Sora mamei avea patru copii mici acasa. Ea s-a îmbolnavit la gât. Nu exista nici petrol, nici sare. Noi eram plini de paduchi. Nu puteai curata nimic. Cu zapada ne frecam, dar tot ramânea mizerie. Ea s-a intoxicat si asa a murit în lagar.
Eu n-am aflat decât dupa doi ani si ceva ca tatal meu acasa a murit. Seara, mai stateau oamenii în fata baracilor, mai discutau. Trecând, era întuneric deja, aud ce spuneau astia din satul meu. Daca a primit cândva cineva o scrisoare, foarte rar, prin Crucea Rosie. Si o femeie a zis – ai auzit ca tatal lui Bohn a murit? Eu m-am speriat, si ma întorc, ascultam. Ce s-a întâmplat? A, nu, nu, a încercat sa ma linisteasca. Si asa am aflat ca mi-a murit tata.
Varul meu a furat ceva cartofi. L-au prins si l-au dus undeva si acolo a murit. Chestia era ca noi eram tineri si foametea era crunta. Eram slabiti, scheleti. Ieseam din mina, iar lânga mina era un colhoz mare. Rusii puneau niste turnuri de paza, cu lampi care radiau. Se asteptau ca se fura. Noi ieseam la 10 seara din mina, legam cu sârma pantalonii – era un soi de cartofi cu floare înalta. Si astia trageau. La ora 10, când a sunat sirena, începeau sa traga. Aiurea, asa, sa sperie. Si noi ne-am bagat printre cartofi, cu mâna i-am scos. Imediat i-am mâncat, cruzi. I-am mai bagat în pantofi, sa-i ducem acasa. Pe unul l-au ranit odata. Dar de obicei nici nu trageau acolo unde eram noi. Erau oameni, stiau. Trageau aiurea.
Rusii sunt cei mai buni dintre slavi
Rusii erau niste oameni buni, cei mai buni dintre slavi, zic eu. Fiecare dintre noi aveam câte o familie din satul asta, al minerilor. Erau niste baraci mici, niste bordeie acoperite cu tabla. Noi mai duceam la oamenii astia lemne, carbune. Si ne-au dat de mâncare. Aveam si eu o familie. Le reparam gardul, faceam treaba prin casa. Doi batrâni. Rusii aveau un butoias unde puneau mere, care erau sarate. Si ne-au dat de mâncare. În lagar era mizerie crunta. Ne dadeau apa goala, cu trei frunzisoare de varza. Cei care lucrau în mina, primeau 1 kilogram 200 de grame de pâine. Dar pâinea era apa – o strângeai si curgea apa din ea. Si spice.
Nici paznicii nu erau rai. Erau indiferenti. Când cineva facea ceva, imediat actionau. Aveau raspundere. Daca cineva fugea, era moarte pe capul lor. Se temeau, raspundeau pentru noi.
Cu timpul am început sa ne mai descurcam. Nici rusii nu o duceau mai bine la început. De abia în 1948 s-a eliberat pâinea, puteai sa cumperi. Era pe cartele. Pâna atunci era bazar între lagar si sat. Si acolo rusoaicele vindeau malai – cucuruz cu sfecla rosie bagata înauntru, fiarta, rotunda, taiata în patru. O patrime de asta costa cinci ruble.
Pâna sa se mai linisteasca lucrurile, mai mâncam la familia asta de rusi. Aveau o casuta saraca, erau saraci. Îmi dadea câte o supa calda, ma mângâia batrâna. M-am înteles bine cu ei. Eu vorbeam ruseste. Daca esti numai cu rusi, dupa un an înveti. Si scriu ruseste, si astazi vorbesc cu rusii.
Venea batrâna lânga mine si ma mângâia. Si-mi arata o fotografie cu Risa al lor, care a fost împuscat la front. Ei nu stiau daca noi am fost soldati. Nemti eram. Nemti din România nu exista pentru ei. Si ma gândeam, dupa ce am ajuns acasa, mai, de unde stiau ei ca tu nu l-ai împuscat pe fiul lor. Uite, îti dadeau de mâncare.
Bine, la început omenii ne înjurau: fascisti, nazisti. Populatia a fost îmbâcsita de propaganda comunista. Ca eram nemti însemna ca eram hitleristi. Pe urma, noi am facut în timpul anilor am facut cunostinta cu oamenii. Am lucrat numai cu rusi. Astia au vazut cu cine au de lucru, au vazut cum ne comportam, ce facem.
Ne-am împrietenit si cu paznicii nostri, nacealnicii. Seful de brigada ne-a spus: uite, acusi mergeti acasa. Cinci ani ne-a spus ca stam si ne ducem înapoi.
Eu am ajuns si într-un lagar de pedeapsa, la Vierovka. În 1948, la început, erau timpurile în care comunistii germanii, Ulbricht, astia, erau la Moscova. În 1949 s-a întemeiat RDG-ul. În 1948, Stalin a dat un ordin ca, în toate lagarele cu nemti, atât în lagarele cu prizonieri, cât si în lagarele cu civili, sa se faca, dupa lucru, activitate culturala. Sa se cânte piese. Noi eram condusi de ofiteri, fiecare brigada. Si fete, femei erau acolo. Aveam un ofiter care conducea.
Si rusul nostru a venit si ne-a zis ca, neaparat, trebuie sa facem din brigada, sa dam un program, ceva. Dar de unde poezii, de unde piese, nici nu se putea scrie piese, era o mizerie crunta. Nu, asta trebuie facut, ne-au zis ofiterii, si va scoatem din mina când faceti proba.
Am fost numit, prin brigada, sa fac corul. Dar ce cântece? Noi stim cântece hitleriste, pe care le-am învatat la liceu. Nu poti cânta asa ceva sa te-mpusca. Trebuiau cântece pe care le cunosteau si cei din Iugoslavia, si nemtii din Ungaria, si nemtii din Rusia. Având în vedere apropierea Craciunului, mi-a intrat în cap sa cântam cântece de Craciun. Au învatat astia, au cântat.
În seara când prezentam programul eram 32 de fete si baieti. Aveam un brad ca în tot Donbasul nu gaseai. Acolo era praf, pietre, ruine, mizerie. Însa baietii nostri au gasit un bradulet si l-au pus. Comandantul lagarului a eliberat o baraca si i-au adus pe toti acolo. Eu conduceam corul si trebuia sa spun câteva cuvinte de deschidere. Ce ziceam, în capul meu de 18 ani. Craciunul va fi, si în perioada asta suntem cu gândurile la cei de-a acasa. Si am cântat primul cântec, al doilea, si, deodata simt pe spatele meu ca-mi da cineva cu pumnul: ai grija, ca politrucul lagarului este alaturi de comandant. Nu mai spune nimic, taci din gura. Am mai spus ceva si am terminat.
De-abia eram bine, cu picioarele în pat, si au venit doi sovietici – davai. M-au scos si m-au dus, asa cum eram, afara. Era un camion, eram deja vreo trei pe camion. M-au aruncat pe camion si m-au dus la 60 de kilometri în lagarul de la Verovka.
Acolo ne-a pus cu armata la lucru. Era dezastru. Dimineata ne ducea la lucru. La stânga mergea un front de ofiteri cu pusca. Si acolo erau adunati altii, care au fugit, fel de fel de oameni.
N-am stat mult acolo, în 1948-1949 s-au mai linistit lucrurile, cum spuneau. S-a desfiintat lagarul. Am fost scosi cu totii afara si aliniati. Am crezut ca ne împusca, asa de frica de era. Însa de fapt ne selectau. A întrebat pe fiecare ce meserie are. Eu ce meserie sa am, eram elev la plecare. L-am întrebat pe unul de lânga mine ce sa fac. Mi-a zis – spune-i ca esti zugrav.
„Am facut bani din vânzarea
surplusului de vopsea“
Asa am ajuns într-o echipa care se ocupa de reparatia cladirilor distruse de razboi din orasul de lânga lagar. Mi-a fost bine acolo. Materialele erau la discretie. Puteam cere câta vopsea doream, nu ne verifica nimeni. Cu ce ne ramânea ne duceam în bazar si vindeam. Asa am ajuns sa mai am ceva bani. Nu se mai vindea pe cartele, mai puteam cumpara mâncare, haine. Ce sa facem, ne descurcam si noi cum puteam.
În 1948 se auzea deja ca plecam, se stia. Se facea igienizare: ne-au bagat în bai, ne-am curatat, au ars hainele, au dezinfectat. Ne-au dat haine noi. La plecare era o comisie de triere. Acolo trebuia sa dam o declaratie. Era o lista cu trei-patru puncte. Unde vrei sa te duci etc.
Unii au plecat si în Germania, nu s-au mai întors acasa. Primii au ajuns în Germania în 1945. Ce s-a întâmplat? Initial, bolnavii au fost trimisi acasa. Singurul transport de bolnavi care a venit în România, la început, în 1945, era cu tatal meu. De atunci toate transporturile s-au dus la Frankfurt/Oder. M-am gândit ca doreau sa faca harababura, sa nu mai stie nimeni de unde si ce, câti au murit. Din Ungaria, din Polonia, din Cehoslovacia, din România, din Serbia. Toti erau nemti.
Eu am cerut sa vin acasa. Am intrat în România pe la Sighet, dupa ce am trecut prin Cernauti. Acolo mai erau deja unii care au trecut, era triajul. Trenul s-a oprit în Valea Tisei. Ne-am dat jos, ne-am spalat pe mâini, pe fata. Am intrat în Sighet, am fost împartiti acolo în niste baraci. Pe urma, în aceeasi noapte, au venit ofiteri si ne-au întrebat daca stie cineva sa scrie bine ruseste. Si eu, imediat. Am fost pus acolo sa fac bilet de calatorie. L-am pastrat si astazi.
Acolo te întreba unde vrei sa te duci. Dimineata, pe la 4, am scris si pentru mine o foaie de drum. Treceam prin Baia Mare. Deodata, prin sate apar tarani cu cosuri pline de mere rosii. Si au început sa arunce. Erau români care au stiut ca suntem înfometati. Am venit de la Baia Mare pâna la Oradea. Apoi la Arad si am venit acasa.
Acasa am gasit mizerie mare… Tata era mort, ploua în casa, mâncare nu era. Mama mea era saracita complet. Imediat trebuia sa fac ceva. M-am dus la ferma si m-am înscris. Am lucrat acolo în ferma câteva luni. Pâna ce apare în ziar un anunt, ca cine stia limba rusa, si are pregatire matura mica (patru clase de gimnaziu), poate sa se prezinte la Timisoara la un concurs pentru posturi de profesori suplinitori de limba rusa.
M-am prezentat, am primit imediat un post si de atunci am putut lucra. Am facut fara frecventa Institutul Maxim Gorki din Bucuresti.
Însa n-am scapat de mina nici în România… Nonsensul de pe lume – m-au chemat la Timisoara ca nu am facut în timp, la 18 ani, stagiul militar. Dar ei m-au trimis în Rusia, unde sa fac stagiul militar? La mina Uricani am ajuns. Pai eram calificat!

 

„Am ajuns în spital dupa ce m-am ciocnit cu un cal în mina“

Franz Engel
(Germania)
Când am fost dus în URSS, în 1945, aveam 17 ani. Locuiam la Lugoj, însa eram de loc dintr-o comuna nemteasca, Bethausen, jud. Timis. În comuna erau trei sferturi nemti, iar un sfert unguri si români. Majoritatea erau germani, astfel ca am avut o scoala cu clasa a I-a si a II-a în limba germana. Dupa aceea clasa a III-a o faceam în limba româna deja, unde nu am mai avut nimic germana. Si pe timpul acela nu erau clase mai mari decât clasa I-a si clasa a II-a. Restul era la oras, iar orasul nostru, centrul, era la Lugoj. Noi la Lugoj am avut o matusa, la care m-am dus la scoala. Am facut si acolo o scoala, un gimnaziu si dupa, în 1943, m-am dus ca ucenic. Deci lucram ca ucenic electrician instalator, la un maistru particular, în Lugoj.
În oras era o unitate. Unii soldati locuiau în cazarma, altii în casele oamenilor. Un sergent, furier, era cazat la noi. În bucatarie dormea. El a prins ceva, ca o sa faca o razie peste comune germane, si o sa le adune, pentru la lucru. Mi-a spus ca sa nu spun nimic. Eu, cu ocazia asta, ca sa nu ma prinda, m-am dus în gara si apoi m-am dus acasa la comuna, în Bethausen. M-am ascuns, m-am gândit ca acolo nu sunt anuntat, iar la Lugoj iarasi nu sunt anuntat. Asa ca scap.
Când am ajuns acasa, nu m-am aratat la nimeni, ca sa nu spuna ca am venit acasa. Am stiut ca se face razia. Tatal meu avea un atelier de tinichigerie, era cunoscut. Noi am avut numai comune românesti pe lânga Bethausen. Tata avea clientii acolo. Asa ca am decis sa ma duc acasa si apoi sa ma duc în comuna româneasca, la Cladova, sa ma ascund acolo, ca sa nu ma prinda. Si, cum m-am dus eu acolo, când am ajuns la capatul satului, deja era înconjurat de soldati rusi si români. Si ne-o luat, n-am mai putut sa scap de ei.
Deja aveau o lista de la primarie. Eu sunt nascut în anul 1927, însa si dintre cei nascuti în 1928 au mai luat pe câtiva. Fetele, de la 1926 nascute. Si femei care aveau copii mici, pâna la un an jumatate, si pe ele le-au luat. Restul au fost în armata germana, care erau mai batrâni. Sau în armata româna. Noi am eram asa, mai pierduti. Deci ne-au luat si ne-au dus la centru.
Eu m-am luat cu ei în gura. M-au prins si m-au luat deja de pe strada. M-au întrebat cum ma cheama, eu nu eram pe lista. Eu nu am fost înregistrat nici acasa, nici la Lugoj. M-au luat, m-au înregistrat, si m-au dus la comenduire, la jandarmi. S-au dus astia prin casa si ne-au luat oamenii. La ora cinci dimineata i-au luat din pat.
Am fost strânsi la scoala din comuna. Comuna noastra era mica – am fost vreo 50, asa. Barbati si femei. Cei de acasa ne-au facut bagajele. Tata era plecat, era militar. Mama mi-a facut valiza. Mi-a pus tot acolo, înauntru – mâncare, o patura. Când am fost adunati era tot sever – nici la WC nu mai puteam sa mergem, acolo la scoala. Eram cu patrula.
Nu am stiut nimic. Am stat o noapte la scoala, pâna ne-am adunat, iar a doua zi dimineata au venit cu saniile. Era iarna mare. Ne puneau cu un soldat rus si cu unul român. Eram 4-5 oameni în sanie. Ne-au dus pâna la Lugoj, 20-25 de kilometri.
La Lugoj era centrul, unde s-a format transportul. Din toate satele germane care erau pe lânga Lugoj aduceau toti oamenii, si acolo s-au întâlnit, la scoala aceea, la scoala de fete. S-au strâns cam 1.400 de oameni. Acesta a fost primul transport din Lugoj, apoi au mai plecat si altele.
Am fost îmbarcati în vagoane de marfa. De la noi din sat au luat 10 oameni, ca sa completeze vagonul. În vagon am fost peste 30.
N-am stiut nimic concret ce se va întâmpla cu noi. Erau zvonuri. Când i-am vazut pe rusi, am banuit ca ne duc în Rusia. Am stiut cam pe unde ajungem. Dar clar nu ne-au spus.
Din Lugoj am plecat spre Deva – Hunedoara – Sibiu – Predeal, pâna la Râmnicu Sarat. A fost cumplit. Lânga usa era o groapa facuta, pentru WC. Prima data ne-a fost rusine, erau si femei. Tineam o patura acolo, oamenii îsi faceau lipsa. O data mergeau femeile, o data barbatii. Am avut si un cuptor, pentru încalzire. Au fost niste lemne în vagon. Mâncare aveam în valiza noastra, ce luasem de acasa.
„Se zvonea ca regele Mihai o sa
ne scape“
La Râmnicu Sarat deja era linie dubla, a rusilor. Si din trei vagoane ne-a mutat într-unul mare. Unul lânga altul stateam acolo pe scaun. La Iasi ne-am oprit. Noi nu am stiut care este situatia. Se zvonea ca regele Mihai o sa ne scape. Trei zile ne-au tinut în Iasi. De la rusi nu stiam nimic. Românii de asemenea nu ne-au spus nimic. N-a stiut nimeni nimic. Soldatului român i-a fost frica de cel rus, sa vorbeasca ceva.
La Iasi am fost luati si bagati în vagoane rusesti. În vagoanele rusesti ei carau cai si tot felul, era murdarie. Animale pe care le duceau pe front. Erau paduchi. Noi deja începeam sa ne scarmanam. Eram unul lânga altul si mâncam înca din valiza noastra ce aveam.
Pâna la Iasi am mers vreo trei zile. Mai stateam în halte ca sa treaca soldatii sovietici spre vest. Când era liber puteam noi sa circulam.
La Iasi au început sa vina sa ne deschida usa si sa mergem dupa apa. Mâncare mai mâncam, dar nu am avut apa. Eram lânga usa vagonului, m-a luat si m-a dus. Am avut niste bidoane de conserve mari, si luam apa de la gara, unde era un robinet.
Când am trecut la Tiraspol – Tighina ne-am dat seama ca nu mai era nici un dubiu, ne duceau în Rusia. Prin Rusia au deschis vagoanele si ne-au zis sa vina patru oameni. Era o cantina mare si de acolo, cu galeti, ne dadea câte o ciorba. Prima mâncare calda. Era frig, se terminasera lemnele.
La un moment dat a venit la mine un soldat si m-a scos afara, sa iau lemne. Când m-am vazut singur am vrut sa fug, dar nu aveam haine pe mine, bagajele erau în vagon. M-am gândit, ce fac, era frig, zapada mare. M-am razgândit si m-am dus înapoi. El chiar închidea usa. Puteam sa fug, dar mi-a fost frica.
Am ajuns în Ucraina. Acolo mai deschideau usa, au stiut ca nu mai fugim, nu mai aveam unde merge. Deci nu ne-au mai pazit asa tare. Ne-am oprit dupa câtva timp. De mâncare ne-au mai dat de vreo doua ori pe drum.
Pe noi ne-au lasat la Dombas, în Ucraina. Am ajuns în apropiere de Stalino, astazi Donetk. Acolo s-a oprit trenul, la un centru, îi spunea Kapitalnia. Ne-au oprit si ne-au scos afara din vagoane. Era o casa mare de cultura, un cinematograf. Ne-au bagat pe toti acolo, unul lânga altul, stateam pe valize.
În cinematograful mare din Kapitalnia am stat o zi. Si acolo ne-am cunoscut cu consatenii, cu comuna vecina. Am vorbit, cine esti tu, de unde esti. Ei aveau deja liste acolo. Stiau unde trebuie oamenii repartizati. Era o mina mai mare, una mai mica. Cazarma noastra era pregatita. Si aveau si o suma oarecare, cât ar fi nevoie. Ne-au luat si ne-au numarat. Primul transport ne-a luat. Si asa s-au despartit tata de baiat, nu au tinut cont de familie, la gramada. Si barbati, si femei. Femei de la noi din comuna nu erau, le-au dus în al doilea transport. Noi numai zece oameni am fost în transportul acesta.
Trebuia sa mergem pe picioare pâna acolo. Câti kilometri n-am stiut. Era zapada pâna la genunchi. Am luat centura de la brâu, am legat-o de valiza si am tras o sanie dupa mine.
Unii din satul nostru au ramas la Kapitalnia. La Kapitalnia era centru, iar de acolo s-a facut împartirea. Câti ne-au luat, asa, 2-3-4, au avut nevoie la o mina mai mica. Noi am fost 17, la Stantia Cistakova, 30 de kilometri departare de Kapitalnia. Cistakova era raionul, dar asta era un centru de gara – Stantia Cistakova unde ne-a dus, pe jos.
Am gasit doua baraci mai mari. Eram vreo 250 de oameni, barbati si femei. Mai multe femei decât barbati. Când am ajuns acolo, în mijlocul orasului, era un gard cu sârma, aproape de gara.
Baraca era din lemn. Paturile erau facute pe trei etaje. Mai aveam un cuptor. Carbuni au fost, era mina acolo, faceam focul. Femeile erau în alta parte bagate.
Ne-a primit un comandant rus. Asta era cu oamenii lui – escorta care ne pazea. Comandantul era un ofiter de rezerva, un om mai bun, asa. Avea oamenii lui. Era unui Nicolae, seful de lagar, mai tânar. Erau si altii mai batrâni, vreo trei. Aveau doua arme acolo.
Ne-au dus si ne-au facut împartire în camere. Era o bucatarie în capatul lagarului. Pentru bucatarie au cautat femei. Rusii spuneau ca o sefa trebuie sa fie si asa au facut personalul de bucatarie.
A doua zi ne-au luat si ne-au dus deja la vale, la mina 17 de carbuni. Acolo am întâlnit un român care era din partea Basarabiei, care stia ceva ruseste, si ce-a fost tolmaci. Au fost deportati si ei acolo.
La mina ne-au asteptat sefii, nacealnicii cum le spuneau. Ne-au dus la baie si acolo au început sa ne împarta la lucru. Prima data au cautat meseriasi. Fiecare a spus meseria lui. Eu am spus ca am fost electrician – gata! Tu ai fost fierar – gata!
Mecanicii si-au luat oamenii lor. Pe mine m-au luat fierarii. Asa ca ne-au dus la atelierul mecanic. Pe ceilalti i-au împartit la sectoare. Erau sase sectoare la mina aia. Fiecare sector a primit oameni. Si i-au împartit – barbati, femei.
Femeile carau lemne la -30 de grade
Atelierul mecanic era la suprafata. Ne-au dat haine de lucru, salopete. Erau si haine vatuite, cine a avut nevoie – femeile la descarcarea lemnelor la gara. Acolo erau femei, cu lemnele, înghetate. Si cât de frig a fost… Pâna la -30 de grade.
Ne-au dat haine, dupa care ne-au bagat în baie. Am facut dusuri si ne-au dat niste haine de purtat afara. Ne-au spus ca am fost împartiti în trei schimburi.
Noi am fost numai schimbul de dimineata la atelierul mecanic. Dupa ceva timp au avut nevoie de cineva la fierarie. Au cerut ajutor fierar. M-am dus acolo, era un rus batrân. El avea un ciocanel, si tu trebuia sa dai cu barosul. Eu n-am stiut, când i-am dat, i-a zburat clestele, tot din mâna, a vrut sa ma bata. Apoi mi-a aratat el cum trebuie facut si cum trebuie lucrat. Dupa asta am lucrat cu el acolo, în doua schimburi.
Fierarii faceau suruburi forjate. Si noi la atelierul mecanic faceam filet pe ele. Primitiv. N-au avut nimic. Lucram la atelierul mecanic, si mai ajutam la fierarie, pâna când, la urma, am ajuns si în mina.
Am fost mutat în mina pentru ca am furat cartofi, ne era foame. Am vazut ca la fierarie femeile aveau o gradina ajutatoare, cu tot felul de zarzavaturi. Aveau si cartofi. Eram schimbul doi, cu un consatean. Ne-am dus cu consateanul meu si am bagat mâna de am scos câtiva cartofi de acolo. Apoi i-am bagat la foc la fierarie. Si m-a vazut un nacealnic de acolo, venea sa-si aprinda tigara la fierarie. Când a vazut, a început sa strige – nemti, furati cartofii. Ne-au luat pe amândoi si ne-au dus la conferinta pentru schimbul trei. Acolo erau toti sefii adunati. Si ne-au mutat la lucru în mina.
La mina împingeam vagonete. Aveam si cai, care trageau vagonete. Era o fata care lega vagonetul, eu împingeam, cu lampa pe cap. Odata un cal a scapat din grajd si umbla singur pe galerie. M-am ciocnit cu el si mi-a rupt clavicula. M-au dus la spital. Nu mi-au pus ghips, mi-au facut niste inele. Am stat în spital doua saptamâni cu civilii, cu rusii. Stiau ca suntem din lagar. Dupa doua saptamâni a venit doctorul si mi-a zis sa ridic mâinile sus. Când a vazut ca pot, mi-a dat drumul din spital.
M-au lasat sa mai stau în lagar înca doua saptamâni. Si în timpul acesta, cum eram electrician, mai reparam lumina în lagar. Unul care era de la mina, avea sector la telefoane, când a venit în lagar a întrebat cine a facut reparatia. Eu, zic. Gata, hai la noi! Nu m-am mai dus în mina, eram cu telefoanele. Ne-a facut scarita, urcam pe stâlpi. Sârma de telefon era cablul cu care se trageau vagonetele. Era împletita, le-am desfacut, si cu asta trageam linie telefonica. Stâlpul era, am batut un fel de cui, iar ca izolator puneam o bucata de guma. Legam si faceam o linie – telefon, sau curent.
Lucram acolo. Ma mai trimiteau si în mina, când erau probleme cu telefoanele. M-am obisnuit cu ei acolo. Apoi am facut instalatie. Scoteau caii si faceau instalatie electrica, numai cu butoane mergea. Au renuntat la cai.
Cu timpul am început sa ma înteleg mai bine si cu rusii. La început prin semne, cu paznicii. La urma a trebuit sa învatam si câteva cuvinte rusesti. În fiecare zi câte ceva. Rusii de fapt, populatia, a fost în general foarte de treaba.
O duceau si ei greu. Mâncare nu aveai, ca nici ei nu au trait mai bine ca noi. Numai ca erau liberi. Stiau ca nu suntem din Germania, ca suntem din România. Daca te-ai purtat bine cu ei, si ei erau oameni, nu pot sa spun. Poporul civil a fost bun. Nici paznicii nu au avut de lucru cu noi, nu ne-au purtat dusmanie.
Cu mâncarea am dus-o greu. Daca ai lucrat în mina, munca grea, primeai un kilogram si 200 de grame pâine pe pâine. Daca lucrai la suprafata, primeai numai 700 grame. Era pleava, când ai taiat-o se prindea tot de cutit. Dimineata primeai un ceai, cu pâine. Daca ai vrut ai mâncat-o toata. La amiaza ai avut o mâncare cu doua feluri – o ciorba, si era un arpacas spuneau ei, din orz. Un terci fiert. Era cu carne, cam putina.
Nu am avut vreo legatura cu casa. Pâna când, în ultimul an, am primit prin Crucea Rosie un plic care era scris, pe ruseste si pe nemteste: Pentru România. Am rupt-o jos si am scris adresa mea din România. Si pe adresa ruseasca mi-au scris înapoi parintii. O singura scrisoare. Ce era acolo. Numele meu, Engel Francisc, Lagar 1037. Nu stia nimeni unde esti.
Noi ne gândeam tot timpul sa ajungem acasa. Si de azi pe mâine sa ai ceva de mâncare, sa scapi. Numai la mâncare ne gândeam. Aveam foame. Si deja, ultimul timp, dupa trei ani, în anul al patrulea, au început sa ridice cartelele si la rusi. Puteai sa mergi în bazar si puteai sa cumperi pâine. Pai am mâncat la pâine pâna ne-am spart atunci. Economiseam bani si mai cumparam faina de mamaliga. O faceam în lagar, aveam un cuptor. În lagarul nostru eram putini si eram ca o familie.
Spre sfârsit s-au mai calmat lucrurile, oamenii au cautat sa traiasca normal. Eram tineri, ne-am gasit si noi câte o fata dintre nemtoaicele noastre deportate. Ea mai facea de mâncare, sau mai cosea ceva. Am avut si eu o fata acolo. Când am venit acasa ne-am despartit. Fiecare merge pe drumul lui. Unii s-au gasit, sunt oameni care s-au gasit. Si s-au cununat.
Noi aveam contact cu femei. Bineînteles ele aveau dormitoarele lor, noi pe ale noastre. Prin ascunse ai mai facut si alte treburi… Noi am avut si copii deja acolo. Copii care s-au nascut acolo.
Unii nu s-au mai întors acasa. Au murit câtiva, care s-au îmbolnavit si n-au mai putut sa le faca nimic. Nu erau asa înzestrati acolo, cu toate medicamentele necesare. Nici rusii nu aveau. Prima data mureau batrânii.
Vorba vine batrânii, aveau 40-45 de ani. Primii au murit cei care n-au fost antrenati cu munca fizica. Au avut acasa o meserie într-un birou.
Pe cei care erau bolnavi i-au adunat într-un lagar separat. Veneau din toate lagarele si faceau un lagar cu bolnavi. Cei care au murit i-au îngropat acolo.
Eu am scapat. În al patrulea an erau deja zvonuri ca ne da drumul. În 1948 militarii au început sa plece. Si atunci am stiut ca o sa venim si noi la rând. Si, în 1949, cam în vara, eram gata sa plecam acasa. Am facut si poze. Deja aveam croitor. Aveam bani mai multi si ne îmbracam mai bine. Erau femei croitorese, barbati croitori. De 1 Mai a fost sarbatoare nationala. Aveam acordeon si cântam, era mai bine deja. Doi ani a fost foarte greu, anul trei a fost asa si asa, iar anul patru si al cincilea deja a mers mai bine.
„Ne-au interzis ca ducem fotografii
în tara, la plecare“
Când am plecat era foarte strict, sa nu duci nici o fotografie. Sa nu duci ceva acasa si sa poti sa arati. Pe ascuns am adus si fotografiile.
Faceau un transport si ne duceau pâna peste granita. În toamna era, în octombrie 1949. Nu mai era asa frig. La Viseul de Sus am intrat în tara. Acolo s-a facut repartizarea si ne-au întrebat unde vrem sa mergem. S-a facut hârtie, s-a facut bilet de voie si te-ai dus acasa, unde ai cerut.
În România, de la fortele de munca, ne-au recunoscut anii lucrati în Rusia. Am facut o cerere la minister si ne-au gasit acolo înregistrati, cine a plecat si unde a plecat. M-a gasit si mi-a facut certificat ca am fost deportat în URSS din anul 1945 pâna în 1950, pentru „reconstruirea URSS“. Atâta era scris. Si asta ne-a recunoscut la cartea de munca.
Acasa deja stiau ca venim. Ne-am ferit sa spunem ce s-a întâmplat, noi stiam ca în tara erau comunistii si sa nu vorbim. Doar la familii am mai povestit. Asa a fost sa fie. N-as putea sa spun cine a fost vinovat. Tara, România. Rusii au cerut oameni pentru reconstruirea URSS. Si atunci au zis ca, hai, îi trimitem pe nemti, ca astia au fost… N-or spus ce natie. România ne-a dat pe noi atunci. Asta ne-a fost soarta. Eu îs bucuros ca am scapat.
Acasa m-am angajat la o cooperativa cu instalatii electrice. Dar dupa un an ne-au chemat la comisariatul militar sa facem munca militara, ca noi nu am facut stagiul militar. Si sa vezi unde am ajuns – la Lupeni, la Valea Jiului, la carbuni. Doi ani jumatate am stat acolo.

A consemnat Ilarion Tiu

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper