Logica si ratiunea

Un articol de GEORGE APOSTOIU

 

Dosarul crizei siriene nu poate fi închis. Chiar daca Washingtonul si Parisul vor constitui o coalitie anti-Assad si, cu atât mai mult, daca aceasta coalitie va recurge la forta pentru distrugerea capacitatilor militare ale Siriei. Pentru ca nici coalitia, nici atacurile nu exclud, ci implica razboiul. La reuniunea G-20 de la Sankt Petersburg (5-7 septembrie) nu s-a reusit crearea unei coalitii anti-Siria iar actorii principali, Rusia si Statele Unite, au ramas neclintiti pe pozitiile initiale. Nu am avut niciodata prea multe motive sa cred în eficienta reuniunilor G-8 sau G-20. Dezbaterile din aceste conclavuri provocau multe circumspectii si putina încredere. Dar, de data asta, reuniunea de la Sankt Petersburg nu a mai semanat cu cele de dinainte. Analiza starii economiei mondiale, obiectiv al G-20, a fost sacrificata, iar reuniunea s-a transformat într-o instanta politica ad-hoc, devenind un fel de Consiliu de Securitate.
Este posibila o reîntoarcere la respectarea normelor dreptului international?
Pe canalele straine de televiziune am urmarit în direct protocolul primirii oaspetilor la Sankt Petersburg (impregnat excesiv politic), principalele discursuri si declaratiile presedintilor Putin, Obama si Hollande. Aceste declaratii au indicat temperatura reala a momentului fata de criza siriana. Masura responsabilitatii a fost data, însa, de vocile mai putin zgomotoase: cea a doamnei Merkel, cele ale reprezentantilor Uniunii Europene si ONU. Si, la fel de importante ca acestea, cele ale oamenilor de rând: peste 60% dintre americani, francezi, germani, britanici, italieni, spanioli etc. se pronunta împotriva unei actiuni militare în Siria. Discursurile despre democratie prin razboi nu mai au credibilitate. La Sankt Petersburg apele s-au separat ceva mai bine. Criza siriana ar putea sa puna pe tapet, mai mult decât impunerea democratiei cu anasâna, valoarea dreptului international si responsabilitatea ONU fata de securitatea lumii. Problema pacii si a razboiului nu a mai fost atacata ca în cazul Kosovo, Afganistan, Irak si Libia. Nu trebuie sa se înteleaga de aici ca regimul lui Assad scapa de condamnare. Summit-ul petersburghez a adus o schimbare de tactica oferind impunerea unei solutii nu pe compromisuri, ci prin exploatarea efectului fermitatii ramânerii pe pozitii a principalilor actori ai crizei siriene, Statele Unite si Rusia. Washingtonul nu renunta la pedepsirea lui Assad si la rasturnarea regimului lui. Moscovei pare sa-i fie indiferenta soarta individului Assad, dar nu si a modului în care el trebuie înlaturat. Aceste pozitii, fortificate pe norme morale, prima, sau de drept international, a doua, au devenit cea mai eficienta modalitate de presiune asupra regimului de la Damasc. Vor câstiga adeptii fortei sau cei ai solutiei politice? Peste zece zile, când vor aparea aceste note, lucrurile vor arata altfel decât mi le imaginez astazi. Congresul SUA se va pronunta în favoarea – sau nu – a unei interventii militare, inspectorii ONU vor prezenta raportul privind folosirea armei chimice, întâlnirea Kerry-Lavrov convocata imediat dupa reuniunea G-20 ne va da indicii asupra unor noi întelegeri ruso-americane, sortite, ca cele mai multe, sa ramâna cunoscute doar în parte. Recursul la Conferinta Geneva-2 pentru Siria, convenita de Kerry si Lavrov cu doua luni în urma, pare iminent. Putem anticipa ca nu se va renunta la lovituri de forta, dar cu siguranta, chiar si în aceste împrejurari, solutionarea crizei siriene va lua o alta directie. Mediatic, interesele politice, economice si strategice în Orientul Mijlociu trec în plan secund, iar batalia se da, de acum, pe baricadele dreptului international. Pozitia generala a Uniunii Europene apare mai apropiata de cea a Moscovei decât de cea a aliatului sau politic si militar. Modificarile de atitudine ar putea sa aduca în prim-plan un nou protagonist al democratiei, altul decât cel acceptat neconditionat pâna acum. Sa notam în treacat si un alt fapt: România a încercat sa-si depaseasca ambiguitatile printr-un sofism neconvingator: a anuntat ca se alatura grupului statelor membre ale Uniunii Europene care resping solutia interventiei militare, sub rezerva ca-si va definitiva pozitia în functie de raportul inspectorilor ONU. În cazul în care acest raport va demonstra ca guvernul lui Assad a folosit arma chimica, atunci România va schimba tabara. Expertii nostri care au recurs la aceasta gaselnita par sa uite ca inspectorii ONU au fost împuterniciti sa verifice daca s-a facut uz de arma chimica, nu sa stabileasca cine a folosit-o. Daca nu avem de-a face cu un truc, evident ieftin, atunci suntem în fata unui nou gest de superficialitate.
Când scriu aceste rânduri, presedintele Barack Obama nu a abandonat total pozitia adoptata dupa atacul din 21 august, considerând, în continuare, ca Assad a recurs la arma chimica. Atunci presedintele insista pe lânga congresmenii americani sa aprobe interventia militara: „Noi suntem Statele Unite. Nu putem ramâne orbi în fata imaginilor din Siria pe care le-am vazut… De aceea cer membrilor Congresului, celor doua partide, de a se uni si de a actiona unite pentru a fi în serviciul lumii în care vrem sa traim, a lumii pe care vrem sa o lasam copiilor nostri si generatiilor viitoare“. Sa consemnam si opinia din acel moment a Moscovei. Care va fi pozitia Rusiei în cazul recursului la o solutie militara, a fost întrebat presedintele Putin? Rezum raspunsul acestuia: nici nu vreau sa ma gândesc, Rusia are un acord de livrare de arme Siriei si va continua sa furnizeze Damascului armament; daca va fi atacata Siria, va trebui sa acordam, în plus, si ajutor umanitar populatiei civile. Pentru istorie sa mai retinem: participantii la summit-ul G-20 au fost divizati, unii au acceptat sa se alature solutiei militare, altii au refuzat-o. Atunci, optiunea militara a fost agreata de Statele Unite si Franta, carora, în principiu, li s-au alaturat Danemarca, Turcia, Arabia Saudita, Australia, Mexicul si, ezitant din cauza vetoului Parlamentului, Marea Britanie. Pentru solutia politica au insistat Rusia si China si, din motive si cu scopuri diferite, Germania, Spania, Italia, Brazilia, Argentina, Africa de Sud, Uniunea Europeana, prin presedintele ei Herman van Rompuy, si ONU, prin secretarul general Ban Ki-moon. Ulterior au aparut nuantari de pozitie la Londra, Berlin, Roma. Ramâne surprinzatoare alura belicoasa pe care a luat-o în ultimii ani politica Frantei. În revista „Le Monde diplomatique“, din septembrie, se arata ca, în ultima vreme, Parisul a intrat în fiecare an în razboi: Ciad – 2008, Afganistan – 2009, Côte d’Ivoire – 2010, Libia – 2011, Mali – 2012, iar în 2013 este adepta interventiei militare si în Siria.
Rusia preia initiativa
Când situatia parea fara iesire, Moscova a avansat o propunere care a luat prin surprindere lumea: punerea sub control international a arsenalului chimic al Siriei si distrugerea acestuia. Presedintele Obama a salutat imediat ideea: „Aceasta ar putea sa constituie o modificare importanta“. Propunerea a fost salvatoare, presedintele însusi recunoscând ca aceasta a venit când el se afla într-o situatie dificila în Congres. Dar cine este dispus sa piarda? În orice victorie combatantii îsi revendica partea de merit. Obama: „ar fi fost improbabil sa se ajunga aici (propunerea ruseasca n.n.)… fara amenintarea, demna de încredere, cu lovituri militare pentru a curma recursul la arma chimica în Siria“.
Cancelarul Angela Merkel a considerat propunerea Moscovei „interesanta” iar Parisul, prea angajat în promovarea loviturii de forta, a cerut „o examinare atenta” a acesteia si „angajamente precise, rapide si verificabile” din partea Siriei. O alta surpriza, înca si mai mare, a venit din partea Damascului care a acceptat imediat propunerea ruseasca. Nimeni nu se astepta. Cu exceptia Moscovei în cazul în care se afla la originea acestei schimbari de macaz. Cum s-a ajuns aici? Raspunsul corect nu-l putem da decât repetând un adevar evident: o interventie militara în Siria a fost agreata de putini sefi de stat si respinsa de majoritati substantiale la nivelul popoarelor pe care acestia le conduc. Consecintele unei interventii militare nu pot fi estimate. Cu siguranta ele ar fi destabilizat Orientul Mijlociu si, probabil, ar fi condus la razboi. Dar, dupa Afganistan, Irak, Libia rezervele fata de conflictele militare sunt tot mai mari.
Sfatul unui întelept
Logica si ratiunea îsi recapata încet si treptat locul în evaluarea pericolelor la adresa pacii. Iata opinia presedintelui Frantei din perioada 1974-1981, Valéry Giscard d’Estaing, liberal, parinte al Constitutiei Uniunii Europene: „Pâna la al Doilea Razboi Mondial, Franta a avut responsabilitati politice în Siria. Acest timp a trecut, dar experienta trebuie sa conteze în adoptarea unei atitudini ferme si clare fata de criza actuala care nu depinde direct de puseurile si ezitarile partenerului american. Cred ca aceasta atitudine trebuie sa decurga din urmatoarele trei elemente:
1. Cunoasterea exacta a faptelor si a responsabilitatilor pentru acestea, pe care numai observatori ai Natiunilor Unite sunt în masura sa le furnizeze. Fiecare ne aducem aminte de documentele falsificate privind armele de distrugere masiva în masa prezentate de secretarul de stat american în Consiliul de Securitate pentru a justifica interventia militara în Irak, la care presedintele Jacques Chirac a avut întelepciunea sa nu participe. Oricare ar fi oroarea loviturilor chimice, este indispensabil sa fie cunoscuta natura lor si sa fie identificati cei care le-au decis. De la primele ore, media occidentala a desemnat ca vinovat regimul lui Bachar al-Assad, dar este necesar ca investigatiile sa fie continuate. De fapt, ce interes ar fi avut acesta sa depaseasca linia rosie trasata de presedintele Obama declansând astfel o interventie americana împotriva lui? Care dintre grupurile ce se sfâsie în Siria, fie aflate la putere, fie în opozitie sau în jurul (acestei) tari sunt interesate sa caute ocazii care sa antreneze Statele Unite si pe aliatii lor apropiati sa dea lovituri fortelor siriene? Natiunile Unite trebuie sa clarifice acest lucru.
2. O actiune militara împotriva unui stat membru al Natiunilor Unite trebuie sa fie aprobata printr-o decizie a Consiliului de Securitate, la care membrii permanenti, ca Rusia sau China, au dreptul de a opune vetoul. Franta, membru al Consiliului de Securitate, trebuie sa respecte aceste reguli. Între altele constatam ca printre cele cinci state emergente, Brazilia, Rusia, India, China si Africa de Sud, nici una nu îsi exprima sprijinul pentru actiuni în Siria.
3. Pe linia „politicii externe si de securitate comuna europeana” prevazuta de Tratatul de la Maastricht, semnat de presedintele Mitterrand si confirmata de Tratatul de la Lisabona, este de dorit ca statele membre ale Uniunii Europene sa adopte o pozitie comuna fata de criza siriana, unde interesele lor nu sunt divergente. În acest scop, Franta ar trebui sa ceara o reuniune a Consiliului European, precedata si pregatita de o reuniune a ministrilor de externe. Fata de marele vecin, Orientul Apropiat, Uniunea Europeana trebuie sa aiba o singura voce în ceea ce convine sa se faca sau nu, în loc sa înmulteasca gesticulatiile nationale. Sa identificam clar responsabilitatile: sa respectam procedurile dreptului international; sa cautam o pozitie comuna a statelor membre ale Uniunii Europene. Aceasta mi se pare ca trebuie sa fie pozitia Frantei fata de criza siriana” (revista „Le Point”, septembrie, 2013).
Va fi razboi în Siria? Logica si ratiunea îl refuza. Nu, însa, si politica.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper