Libertatea si puterea ei de seductie

Un articol de IONUT VULPESCU

Spectacolul „Zidul“, al formatiei Pink Floyd, care face acum parte din repertoriul solo al lui Roger Waters (autorul libretului si principalul – dar nu singurul – compozitor), ilustreaza fara putinta de tagada puterea exceptionala de seductie a ideii de libertate.
O formatie necomerciala
Probabil ca numai admiratorii muzicii formatiei stiu in ce conditii a aparut, in noiembrie 1979, proiectul „Zidul“, insemnând un dublu album, un spectacol si un film regizat de Alan Parker. Si inca si mai putini, probabil, cunosc care a fost ideea initiala de la care a pornit Roger Waters atunci când le-a expus colegilor sai de formatie ideea noului album.
Totul a pornit, a povestit Waters intr-un interviu din epoca, de la turneul american al formatiei, din cursul anului 1977. Pâna nu cu mult timp inaintea acestui turneu, Pink Floyd, desi recunoscuta drept una dintre cele mai mari formatii rock din lume si cu certitudine cea mai profunda din punct de vedere muzical si conceptual, nu fusese ceea ce se cheama o mega-vedeta mediatica. Chipurile membrilor ei, de pilda, nu erau cunoscute decât fanilor si, in ciuda uriasului succes comercial obtinut cu albumul „The Dark Side of the Moon“ (1973), muzica formatiei ramânea experimentala si necomerciala, explorând teritorii intelectuale-limita, ca alienarea si boala mintala. In general, la concertele Pink Floyd, publicul asculta in liniste desfasurarea pieselor, cu aceeasi atentie ca la un concert simfonic, grupul britanic fiind de altfel unul dintre pionierii fuziunii intre muzica rock si cea clasica (vezi albumul „Atom Heart Mother“, din 1970, ramas si astazi una dintre cele mai indraznete incercari in materie).
De data aceasta, insa, in 1977, formatia s-a trezit prinsa in vârtejul unui turneu de dimensiuni nemaiintâlnite pâna atunci in industria muzicala, insemnând câteva zeci de arene de fotbal american si stadioane, fiecare dintre ele pline cu zeci de mii de fani in delir. In 1977, criza si recesiunea luasera locul optimismului de la sfârsitul deceniului anterior si din primii ani ’70, iar atmosfera nu mai era nici pe de parte cea intelectuala, din timpul miscarii hippie: contestatarii devenisera sau se pregateau sa devina, vorba unui filosof francez, notari. Pe scena publica isi facea aparitia o noua generatie, al carei vârf de lance era miscarea punk, o generatie dornica sa se distreze cu orice pret si, eventual, sa distruga lumea parintilor, nu sa o faca mai buna, asa cum incercasera cu un deceniu mai inainte artistii si intelectualii hippie.
Purtatoarea de cuvânt a unei generatii intelectuale
Turneul american din 1977 al formatiei Pink Floyd nu a semanat cu nici unul dintre turneele ei anterioare, desfasurându-se intr-o atmosfera de entertainment superficial si de excese din partea publicului, cu care cei patru muzicieni englezi nu aveau nimic in comun. Nimeni nu asculta muzica, publicul alcoolizat si narcotizat dorea doar sa se distreze, eventual sa danseze (oricine stie ca pe muzica de Pink Floyd nu se poate dansa!) si sa se bata cu fortele de ordine, in timp ce muzicienii de pe scena incercau sa isi cânte repertoriul lor conceptual.
In aceasta atmosfera, Roger Waters a simtit – sintetizând, de fapt, ce au simtit si colegii sai – ca, pentru prima data, societatea de consum a ridicat un zid intre cei de pe scena si public, un zid care nu le mai permite primilor sa isi transmita mesajul muzical si care ii impiedica pe cei din urma sa il recepteze, intrerupând astfel circuitul firesc al artei. A fost un sentiment de adânca frustrare nu numai pentru ca muzica este, prin definitie, o arta a comunicarii si participarii. Ci si pentru ca, pâna atunci, Pink Floyd se alimentase creativ din aceasta comuniune intre scena si public, care o consacrase drept purtatoarea de cuvânt a unei generatii intelectuale: cea de la sfârsitul anilor ’60 si inceputul anilor ’70.
Acest sentiment de frustrare si de recluziune s-a suprapus peste obsesiile lui Roger Waters, provocate de o biografie care, spre deosebire de cele ale colegilor sai de formatie, fusese mai putin clementa. Waters a fost un copil crescut fara tata, caci Eric Fletcher Waters murise in debarcarea esuata de la Anzio (1943), din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, cu câteva luni inainte ca fiul lui, Roger, sa se nasca. Copilaria artistului a fost scindata intre o mama ultra-protectoare si absenta tatalui, ca si intre mediul artistic de la Cambridge si rigorile scolii britanice, necrutatoare pe atunci cu elevii rebeli si prea „poetici“. Astfel s-a dezvoltat, in mintea muzicianului, ideea „Zidului“, a incomunicarii in care omul contemporan este zidit din cauza exceselor societatii de consum.
Trebuie spus si ca Roger Waters este dintotdeauna un om de stânga, un armchair socialist, cum sunt numiti in Anglia intelectualii de stânga, nemilitanti. In „Zidul“, el a turnat – câteodata, spre nemultumirea colegilor sai, care doreau sa ramâna neimplicati politic – si unele idei si teme ale acestei stângi intelectuale occidentale, despre societatea spectacolului (Guy Debord), despre noul tragic al pornografiei si violentei (Jean-Marie Domenach), ca si o revolta tot mai vizibila impotriva industriei muzicale, care incepuse deja sa perverteasca si sa deturneze spiritul protestatar al rockului.
Cam acestea au fost ideile care au stat la originea proiectului „Zidului“, care, prin amploare – un dublu album, un spectacol urias si un film –, ramâne si astazi unul dintre cele mai mari eforturi creatoare depuse vreodata de o formatie rock.
Posteritatea „Zidului“
Interesant este, insa, ce s-a intâmplat cu „Zidul“ in constiinta publicului. Ceva care are putina legatura cu temele si ideile initiale ale lui Roger Waters. Scurtul turneu de promovare a albumului si a filmului, insemnând doar câteva concerte in Europa si in SUA, a avut loc in 1980. An in care America se afla in campanie electorala, o campanie marcata de criza ostaticilor din Iran si care avea sa duca nu numai la infrângerea democratului Jimmy Carter de catre republicanul Ronald Reagan, ci si la intoarcerea cu 180 de grade a cursului politicii americane de dupa 1945: de la coexistenta cu sistemul comunist, intr-un sistem de impartire bipolara a sferelor de influenta, la o politica de darâmare a comunismului si de reinstaurare a libertatii si a democratiei in Europa de Est, dupa patru decenii de ocupatie sovietica. Deceniul ’80-’90 a fost cel al confruntarii finale dintre cele doua sisteme, soldata, din fericire, cu infrângerea totalitarismului si cu revenirea Europei de Est la democratie.
Pe acest fond, mentalul colectiv a identificat „Zidul“ lui Pink Floyd cu zidul care despartea in doua continentul, condamnând la izolare sute de milioane de europeni: Zidul Berlinului. Iar darâmarea Zidului, cu care se incheia albumul, spectacolul si filmul, a fost identificata cu dorita si anticipata darâmare a zidurilor de tot felul, prin care regimurile comuniste din Europa de Est incercau sa isi izoleze proprii cetateni de fluxurile informationale, culturale si politice din lumea libera.
Aceasta transformare nu se explica numai prin conceptul de opera aperta, adica prin plurisemantismul intrinsec al discursului artistic. Ci mai ales prin puterea de seductie si de polarizare a constiintelor umane pe care o are ideea de libertate. In 1980, cu exceptia nomenclaturii, lumea de dincoace de Cortina de Fier era deja satula de totalitarism, iar iluziile din anii ’50 ale unor intelectuali de stânga care, din sentimente antifasciste, sprijinisera comunismul se facusera de mult praf si pulbere. Lumea era insetata de libertate. A fost de ajuns ca, intr-un film sau intr-un concert, sa i se arate un zid care se prabuseste, ca gândul ei sa zboare la Zidul Berlinului, la absurdul de a taia in doua un oras, o tara si un continent, spre a construi o distopie criminala.
Un manifest impotriva interdictiilor
Nu-i de mirare, deci, ca Roger Waters, plecat din Pink Floyd in 1985, a fost solicitat in 1990 sa monteze din nou spectacolul „Zidul“ la Berlin, in orasul in care Zidul a fost darâmat si infrânt. A fost momentul care a consfintit transferul de semnificatii de care vorbeam mai sus. De atunci incoace, „Zidul“ lui Roger Waters a devenit un spectacol interpretat in cheie democratica si libertara, ca un manifest impotriva totalitarismelor si interdictiilor, a cenzurii si represiunii, si in favoarea supremei demnitati umane care este libertatea. Succesul de care se bucura in continuare – la Bucuresti a avut nu mai putin de 50.000 de spectatori – dovedeste ca idealul democratic si dorinta de libertate nu au scazut si nu s-au molesit. Si ca omul contemporan trebuie sa ramâna vigilent, caci nu numai societatea totalitara inabusa libertatea: din pacate, o poate face si democratia, in special acolo unde societatea de consum nu este temperata de cultura si moralitate, iar clasa politica nu reprezinta modelul de care societatea are nevoie.
Eu as lua aminte la faptul ca, la peste 30 de ani de la aparitie, „Zidul“ continua sa agite constiintele, intr-o lume care, aparent, s-a intors definitiv la democratie. Demonii intolerantei, ai sovinismului, ai violentei pândesc inca.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper