Incertitudini

Un articol de CRISTINA DIAMANT

Gheorghe Craciun, Femei albastre, Editura Polirom, Iasi, 2013, 264 p.

 

 

„Femei albastre“ de Gheorghe Craciun este o poveste incompleta, tocita (înainte) de vreme prin moartea prematura a autorului. Finalul ramas în manuscris urma sa dezvaluie sensul primei sintagme din titlu, dar astfel cititorul nu stie decât ca naratorul nenumit, venit la farmacie pentru aspacardin si calciu dupa o criza de anxietate, începe sa rasfoiasca revista BLU, unde gaseste fotografia cuiva ce seamana în acelasi timp cu Nicole Kidman si cu una dintre femeile din viata lui, Ada Comenschi. O speculatie legata de posibilul sens al sintagmei poate fi facuta prin raportare la un fragment de început, în care naratorul banuieste ca Nicole ar avea „o piele roz, foarte sensibila la soare si vânt, o piele prin care trece tot timpul curentul electric al unei sensibilitati ultragiate“.
O sensibilitate camilpetresciana
Albastrul din titlu, ce domina de altfel si romanul, este cel al florilor de gentiana gasite pe câmpul din apropierea casei mamei când personajul central încearca sa îsi revina dupa un divort dureros. Odata rasadite în gradina, ele îsi schimba indigoul salbatic într-un albastru ce combina în mod inedit o intensitate rece cu o fierbinteala adormitoare. Surprins de puterea de sacrificiu si de hotarârea de care da dovada Ada într-un moment de cumpana, naratorul observa impresionat ca „Albastrul devenise indigo“, iar femeia-floare de câmp este „geniala, ravasitoare, otravitoare, fatala, insuportabila“. Seria erotica Ada („chinul lui“) – Ondina („normalitatea lui“) – Nicole (secretul lui) este un fir rasucit, cu reveniri si noi rataciri într-o lume banala, dar nu plictisitoare, iar dragostea apare si aici, dupa cum semnala Virgil Podoaba despre „Frumoasa fara corp“, ca o „epifanie a simturilor“. Drumul în gol al unui avocat român în perioada tranzitiei, precum si golirea de sine în amintire dau „sîtntâi senzatia violenta ca s-a întâmplat ceva, apoi senzatia la fel de violenta ca nu se mai întâmpla nimic. Tocmai misterul acesta bolboroseste în mine“.
Aura de mister este întretinuta de narator prin refuzul oricarei cronologii fixe si a vreunei certitudini în interpretare. Miza este cea a autenticitatii într-o lume de aparente ce promoveaza în mass-media false valori gata sa vocifereze pe orice tema li s-ar cere doar pentru a fi auzite, semnatari de articole cu „mutra de scriitor“ si calitati de demagogi, personalitati publice lipsite de personalitate. Naratorul este motivat de alte resorturi interioare si se recunoaste în postura babei ce se piaptana în timp ce tara arde de frenezia postrevolutionara: „Fac eu pe durul, dar îmi plac povestile. Îmi plac povestile cu oameni adevarati. Viata te obliga sa vezi destinul ascuns în maruntaiele ei. Esti în stare sau nu esti în stare. Restul e piele“. Un rol aparte îl au si unele stop-cadre cu valoare de simbol, revazute în amintire si reinterpretate de protagonist: Mia si Barbu, cuplul secret de la birou ce se îmbratiseaza cu disperare când se anunta caderea regimului, albastrul de Van Gogh al costumului de blugi al lui Teacher, dorinta abia reprimata a naratorului de a-si simti dintii de plastic lovindu-se de dintii adevarati ai mai tinerei Ada. Sensurile se urmaresc obsesiv si se reconfigureaza mereu, dovada fiind si notatia din manuscris despre tabloul Van Gogh cumparat si atârnat de peretele biroului dupa disparitia lui Teacher. Protagonistul, de o sensibilitate exacerbata, camilpetresciana, se recunoaste a fi „un mutilat al normalitatii. Un handicapat al idealului, un autist“, un cinic ce nu se poate abtine sa nu devoreze lumea privind-o dincolo de ceea ce aceasta e dispusa sã îi arate.
Povestea unui somnambul
Autoreferentialitatea sustine si ea impresia de „santier“ narativ a unui roman mereu subminat din interior de autocritica unui observator fin. Privirea autoscopica se întoarce uneori si spre scriere în reflectii metatextuale, tradând constiinta unui om ce scrie traind si traieste scriind într-o epoca obsedata de viteza, fiind totusi capabil sa admita: „Iata o propozitie care nu-mi place deloc. Cred ca am obosit“. Privindu-se prin aceeasi lupa cu care a analizat bazarul bizar al lumii, se arde, dar îsi si cauterizeaza ranile ascunse. „Femei albastre“ este povestea unui somnambul care se raneste involuntar în peregrinarile sale cu propriile-i arme si, daca personajul considera somnul un intermezzo enervant, reveria ramâne un modus vivendi cât se poate de valabil. „Da“, admite naratorul, aceasta este „o poveste bizara, bezmetica, usor copilareasca, în care m-am lasat târât ca sub efectul unui drog, fara nici un sentiment de vinovatie“. Bizara nu pentru ca lumea din jurul lui e un amestec de politete abia disimulata si de nerabdare de a deveni altceva, ci pentru ca este povestea lui, de om singular cu obsesii personale, care nu se asteapta ca vreun cititor sa poata rezona cu experientele lui, ci se simte un om de neînteles chiar si fata de sine. O poveste bezmetica, usor copilareasca datorita unei frenezii a trairii resimtite ca unicul remediu împotriva senzatiei ca fiinta îi e anulata, reabsorbita într-un absolut ce o depaseste. Personajul are placerea lucrurilor „pe masura“, care îi reamintesc de umanitatea lui fara a o înjosi. Drogul sau este obsesia masochista pentru femeile albastre care nu au nevoie de el, iar daca lipsa vreunui sentiment de vinovatie nu face din el în mod necesar un cinic, atunci cel putin evidentiaza caracterul descriptiv-analitic al scrierii.
Verdicte nu se dau decât în cabinetul de avocatura, dar naratorul are grija sa îsi poarte cititorul si în alte spatii. Desi îl ironizeaza pe Kundera, romanul lui îi da dreptate si noii Anne, si lui Karenin. Rememorând idila esuata cu Ada, naratorul adauga cu subînteles: „Vezi, Roland, n-am nici un interes sa prezint lucrurile într-o lumina defavorabila. Defavorabila cui, la urma urmei? Care e rolul jucat de mine în aceasta poveste? Si de ce as fi neaparat personajul cel bun?“ Poveste fara morala, eseu, dar si jurnal totodata, „Femei albastre“ pledeaza pentru polifonie înainte de toate. Într-un interviu publicat în 2005 în revista „Astra“, autorul marturiseste ca nici „Femei albastre“ nu renunta la dezideratul pentru revelarea „intermitentelsort si detaliilsort nevazute ale existentei“, adica „sa-i arati scititoruluit neobisnuitul din obisnuit, prospetimea a ceea ce pare banal, caracterul hipnotic al starilor diurne, infinita metafizica a gesturilor si senzatiilor celor mai marunte“. Vocea insistenta la persoana întâi se împleteste cu vocile altor personaje, reînviate doar prin povestire: vulgarul Alain, volubilul unchi ardelean al Adrianei, Platon, geloasa Iasmina si Roland, fiecare cu câte un mod de a vorbi aparte. Cartea este în acelasi timp un caleidoscop de imagini banale si totusi devenite memorabile prin interpretare, dar si simfonie în care se amesteca voci disonante si susurari armonioase. Senzatia de fluiditate domina. Impresia de roman-eseu este data de ocazionalele pagini urmarind câte o idee, aparent indiferente la naratiune, având ca unica ratiune de a fi placerea analizei (despre irationalitatea tranzitiei, „cazul“ fiecarei femei etc.), dar si acestea se topesc mai apoi în materia epica.
Textul nu pastreaza aparenta de jurnal prea mult timp, ci are în vedere trei adresanti: „scumpul meu Roland“, prietenul cu dubla cetatenie, dar si misteriosii „domnule Kraus“ si „draga mea Melinda“, a caror unica urma a trecerii este câte o mentiune discreta de acest fel. Daca naratorul se confeseaza celor trei, tot trei sunt la numar si personajele care i se destainuie: Adriana, Ada si Alain sunt colegi de birou cu interioritati cum nu se poate mai diferite si mai bine ascunse. Trecutul este mereu refacut prin povestire, dar uneori apare îndoiala si „cred ca deja inventez si trec de la amintire la proza“.
Similar, România trece violent de la mistificarea istoriei la prezentul contrafacut (merele importate din Italia fara niciun gust, vedetismul de prost gust de la TV etc.), pastrând însa sentimentul periferiei si complexele aferente. Viata este imposibila în Europa pentru ceta?enii simpli si muncitori precum Roland, dezamagiti de o lume unde „totul e inventat si foarte bine ascuns. Nimeni nu trage apa la WC, nu bate cuie în pereti, nu asculta manele“. Tara îsi cauta si ea, bezmetica si dezinvolta, o identitate, dar negarea violenta a vechiului sens nu garanteaza gasirea unuia nou. Din camera lui de la Institutul austriac unde lucreaza la teza de doctorat, diacriticele îi prilejuiesc naratorului o observatie rimbaldiana referitoare la mentalitatea mioritica, prin critica la „a-urile noastre arhaice, (…) t-urile noastre stridente si provinciale (…). Noi bâjbâim, susotim, tâtâim de frica si nerabdare, iar istoria trece pe lânga noi ca o doamna eleganta si inaccesibila“.
Amestec indicibil de vulgaritate si aspiratie la un ideal, „sttotul e cinic, infantil si elegant“. Viata naratorului este o pendulare constanta între serii de câte trei: România, Austria, Belgia; avocatura, doctoratul, proza; Ada, Ondina, Nicole; cinic, infantil si elegant. Restul este o serie de „cazuri“ particulare, experiente/experimente ale unei sensibilitati hipertrofiate de om care stie sa sufere de lipsa sau falsificarea sensului. Sensurile se reconstruiesc si se tocesc în permanenta, iar cu finalul ramas în manuscris, incertitudinea ramâne singura certitudine: „Uneori, mai ales sâmbata dimineata, ma trezesc în garsoniera Ondinei cu o pofta nebuna de lucru. De obicei, nu e nici 7. Dar ce stiti voi ce înseamna sublimul cotidianului! Voi nu prea aveti timp sa savurati extraordinara liniste a fenomenelor care nu au înca nici o semnificatie“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper