Iarna braziliana (II)

 

Iarna braziliana (cel putin, la paralela 22, unde se afla Rio de Janeiro) arata asemenea unei blânde toamne românesti. Plajele sunt goale; doar niste adolescenti sar pe o sfoara întinsa între doi copaci (un fel de sport al tinerilor, la Rio). Desigur, august nu este o luna cu potential turistic pentru Brazilia. Putinii turisti care vin în aceasta perioada a anului nu par interesati de muzee, ci, mai degraba, de diversele „atractii“ ale orasului, între care, bineînteles, cea mai cautata este statuia de pe muntele Corcovado, care a devenit simbolul orasului: Hirstos Mântuitorul – colosul de 30 de metri înaltime, realizat în 1931 de sculptorul francez de origine poloneza Paul Landowski. Este ciudat dar cel mai vizitat muzeu din zona se afla, de fapt, în afara metropolei, într-un oras de doar 200.000 de locuitori, la nord de Rio: Petrópolis.
Situat în zona de la poalele muntilor, ceva mai departe de soarele torid al sezonului estival, Petrópolis a fost fundat în jurul resedintei de vara a împaratului dom Pedro II, fiind locuit initial de familii imigrate din Germania. Fosta resedinta a împaratului – un om luminat si iubitor de cultura – a devenit actualul Muzeu Imperial. Cladirea are aspectul unui Peterhof de dimensiuni reduse, expozitia situându-se undeva între expozitia de la Peles si cea de la Ruginoasa – totul fiind, în Brazilia, la o scara redusa. Este, totusi, unul dintre cele mai vizitate muzee din tara. Orasul, în întregul sau, este presarat cu „locuri de vizitat“, nu neaparat muzee. Între ele, merita mentionate casa Stefan Zweig, care este chiar aceea în care sotii Lotte si Stefan Zweig s-au sinucis, cu o supradoza de barbiturice, în ziua de 23 februarie 1942. Casa reprezinta un mic omagiu adus tuturor imigrantilor veniti în Brazilia, din toate colturile lumii, si care au îmbogatit artele, stiinta si cultura braziliene. Un al doilea muzeu, de o cu totul alta factura, este atasat unei fabrici de bere care are o istorie destul de veche, fiind înfiintata de Henrique Kremer în 1853: Cervejaria Bohemia. Fabrica a fost închisa între 1973 si 2000, iar acum reprezinta un punct de maxim interes pentru turisti, dar si pentru localnici – datorita micului restaurant de lânga fabrica.
Probabil ca muzeul cel mai interesant, dintre putinele pe care am avut ocazia sa le vizitez în Rio, este unul extrem de mic si care nu a fost înca, formal, deschis publicului: Muzeul din Maré. Numele nu spune nimic unui om din afara conurbatiei carioca. Pentru localnici este binecunoscut drept numele unei favela dintre cele mai periculoase, situate într-o zona relativ centrala a orasului, nu foarte departe (judecând dupa distantele uriase din Rio) de centrul vechi. Prima comunitate din Maré a luat fiinta în 1940, odata cu sosirea unui important aflux de forta de munca ieftina din nordul tarii. Pâna în deceniul trecut s-au înfiintat 16 comunitati, majoritatea lor fiind fundate spontan, de locuitori, fara nici un fel de plan urbanistic sau de arhitectura si, în mare parte, fara aprobari legale. O mica parte a fost înfiintata chiar de municipalitate, în încercarea de a ordona spatiul si de a „curata“ zona de criminalitate. Încercarea de a „pacifica“ favela s-a soldat cu aducerea, în apropierea ei, a unui batalion de politie militara – cunoscuta pentru duritatea sa si pentru faptul ca este (aproape) incoruptibila. Totusi, focurile de arma sunt ceva obisnuit pe timpul noptii, marcând vreo reglare de conturi între bandele rivale.
În fata unei acute disperari a locuitorilor favelei, un profesor a avut în 1997 ideea de a documenta istoria ei. Informatiile au fost strânse într-o baza de date. Abia în 2006, încurajata de interesul unora dintre locuitori (întreaga favela are o populatie cam egala cu cea a Botosanilor), echipa de initiatori a reusit sa sparga bariera indiferentei si sa propuna înfiintarea unui muzeu comunitar. Proiectul a fost aclamat de însusi ministrul de atunci al Culturii, Gilberto Gil. Chiar daca ministerul nu a putut sa finanteze actiunea, el a oferit consultanta pentru alcatuirea unor cereri de finantare si a asigurat necesarul prestigiu, pentru ca ideea sa fie sprijinita de diverse companii private.
Grupul de initiativa, condus mai ales de profesori, a reusit sa gaseasca o constructie metalica usoara, pe care a amplasat-o într-un colt al cartierului si s-a pus pe treaba. A facut-o metodic si, mai ales, fara graba. Este genul de proiect cultural în care drumul este mai important decât statia terminus. Cu alte cuvinte, initiatorii nu s-au straduit sa obtina bani pentru finantare, decât atât cât sa îi poata plati pe cei care muncesc în proiect. Iar acestia sunt exclusiv locuitori ai favelei. Ei sunt chemati sa caute obiecte pentru muzeu, sa adune marturii orale si materiale, sa mentina curatenia, sa zugraveasca, sa repare, sa îi aduca (mai ales) pe copiii care pierd vremea pe strazi, sa solicite obiecte care sa fie vândute în micul magazin al muzeului. Alaturi de muzeu s-a înfiintat o biblioteca, iar în mica sala polivalenta au loc cursuri pentru tineri de arte ale spectacolului. În acest fel, proiectul contribuie nu doar la reducerea somajului, ci si la încercarea de a-i scoate pe locuitori din marasmul unei vieti sordide si lipsite de orice fel de orizont.
Asa se explica de ce, la sapte ani dupa initierea muzeului, acesta nu este înca terminat. E drept, prea mult pâna la inaugurare nu mai este, dar aceasta este pregatita fara nici o graba, lasând ca zvonul existentei muzeului sa se raspândeasca în tot Maré-ul, sa devina o obisnuinta a cartierului, dinainte de deschiderea propriu-zisa. Toate obiectele aduse la muzeu sunt donate de locuitorii favelei, cu exceptia unor fotografii vechi, pe care profesorii le-au adus de la serviciul de arhiva al Primariei.
Muzeul a reusit deja sa devina un reper pentru muzeografia braziliana, în special pentru ceea ce se numeste „noua muzeografie“: cea care se ambitioneaza a contribui la dezvoltarea durabila a comunitatii. Muzeul nu se gaseste pe hartile turistice ale orasului, dar putinii turisti care ajung aici sunt impresionati de ceea ce vad si cumpara câte un obiect (o geanta, o cana, un desen, un creion) din magazin, doar pentru a contribui la sustinerea comunitatii. Copiii în haine mizere, aproape desculti, în mod vadit nescolarizati, nu se mai mira când îi vad pe straini, ba chiar se grozavesc în fata lor, cu ceea ce au învatat sa faca la muzeu. Este, evident, mai mult un centru cultural, mai mult decât un muzeu. Totusi, denumirea pe care toti locuitorii din cartier o cunosc este exacta aceasta: muzeu. Si ceea ce ei simt în legatura cu acest muzeu este, de fapt, cel mai important lucru: este o institutie care le apartine!…
În timpul vizitei mele în Brazilia am urmarit media locala, asa cum fac oriunde ma duc. Am descoperit, cu surprindere, si o stire referitoare la România, în cel mai important cotidian al tarii, „O Globo“. Titlul mi-a atras atentia: „Acuzatii jafului din muzeul olandez propun un acord“. Articolul este ilustrat cu reproducerea unui tablou pictat de Matisse în 1919, distrus, foarte probabil, în focul unei sobe din satul Carcaliu. Este ironic faptul ca lucrarile lui Picasso, Matisse, Monet, Gauguin, de Haan si Freud au ajuns la Carcaliu doar pentru a fi arse. Poate ca hotii nu ar fi produs o asemenea crima culturala, daca ar fi avut, în satul lor, un mic muzeu comunitar, care sa îi învete nu doar abecedarul culturii, ci si diferenta dintre furt si crima. Poate…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper