Globalizarea si glocalizarea, prin fereastra bucatariei

 

Primesc o carte frumos editata la Curtea veche. Plicul vine din Bamberg. Ma atrage coperta, ciudata în peisajul editorial, amintind parca un caiet de scoala. Sau, în orice caz, un manuscris, cu o frumoasa scriere caligrafica. „Privind înapoi prin fereastra bucatariei“. În jurul titlului, ca niste abtibilduri, fotografii de legume si fructe: o telina, un dovlecel, o para.
Numele autoarei îmi evoca cele câteva zile pe care le-am petrecut în urma cu niste ani la Neptun, la un congres al scriitorilor. Dintre cei multi aflati acolo, m-a interesat colega mea nemtoaica Dagmar Dusil. De ce anume, n-am putut sa-mi explic atunci. Acum însa stiu.
Dagmar nu avea în ea nimic contrafacut. Era curata în comportare, cinstita, directa. Autentica si retrasa parca, hotârîta sa-si apere autenticitatea. Era într-un fel anume, foarte al ei, extrem de simpla si de omenoasa. Simplitatea celui stapân pe sine.
Asa este si cartea pe care mi-o trimite acum. O carte unicat. Fiindca nu am mai întâlnit nicidata o asemenea carte. „Privind înapoi prin geamul bucatariei“ este o scriere atât de omenoasa, încât îti vine s-o caracterizezi cu un atribut care nu are nimic de-a face cu scrisul. Ci cu trasaturile unei persoane. Cartea lui Dagmar este pur si simplu extrem de simpatica. E construita pornind de la doua pretexte si nici nu pot sa spun care dintre ele mi s-a parut cel mai puternic: tentativa de-a scrie o carte de memorii si cea de a scrie o carte de bucate. Pretextele se împletesc, copilaria autoarei este evocata prin atmosfera de familie care se tese în jurul bunicii si al mamei, gospodine, si prin transcrierea sutelor de retete, care de care mai savuroase. Viata de zi cu zi, sarbatori, evenimente, calatorii, e frumos prezentata. Cartea are parcurs, ca orice biografie. Porneste cu autoarea ei de undeva si ajunge undeva. Retetele vin si ele de undeva si se transforma, se adapteaza, se îmbogatesc sau dispar.
De unde vin? Dintr-o lume a copilariei scriitoarei. Lume care, pentru mine cel putin, înseamna o fericita si dureroasa evocare. Dagmar Dusil e sibianca. Nemtoaica din Sibiu, vorbind câteva limbi ca orice ardelean care se respecta, intelectuala românca emigrata în anii grei, când exodul intelectualilor era la ordinea zilei. Sibiul ei este descris printre retete, cartier cu cartier, strada cu strada, si aproape ca as spune, pe strada ei, casa cu casa. La fel ca si strazile, oamenii. Amestecul acela minunat de oameni care da culoare locala oraselor ardelenesti, buna întelegere care a domnit întotdeauna la nivel personal, capacitatea de a trai în aculturatie. Si a trebuit sa studiez multi ani sociologia, a trebuit sa ajung la vârsta si în etapa biografica la care am ajuns, pentru a întelege ceeea ce filozofia sociala numeste acum cu un termen pompos: glocalizarea.
Glocalizarea este opusul globalizarii. Globalizarea presupune ca lumea se misca, paraseste vechi matci, se amesteca la mari distante, într-o lume polifocalizata. Glocalizarea este amestecul de populatii pe un spatiu restrâns, ea înseamna ca, la acelasi pol al unei societati, traiesc de când lumea câteva nationalitati. Sociologii au început sa se ocupe de glocalizare odata cu aparitia cartierilor de emigranti din marile metropole ale ultimelor decenii. În Amsterdam, unde mi-am petrecut eu o mare parte din viata, locuiam pe aceeasi strada 24 de nationalitati, pe acelasi palier de bloc locuiam patru continente.
Citesc cartea lui Dagmar Dusil si constat ca noi aveam glocalizare avant la lettre. Sibiul este un asemnea exemplu. Si bucataria din copilaria autoarei, prin care trec ba nemtii, ba ungurii, ba românii, ca sa mai lase câte-o reteta.
Dincolo de aceste retete, reproduse cu atâta finete, încât ele pur si simplu devin apetisante la simpla citire, dincolo de retete deci, se simte omul de cultura, se simte mâna scriitorului. Siguranta aceea de sine, caldura si întelegerea care m-au impresionat la Neptun, se desprind acum din paginile cartii. Dagmar stie sa scrie, are stiinta construirii unei fraze literare, cântareste lumea ca un om daruit cu talent si cu pregatire intelectuala. Fiecare persoana pomenita în carte e personaj. Îi vezi, îi auzi, daca îi întâlnesti pe strada poti sa spui cu usurinta: domnule, sau doamna, eu va cunosc dintr-o carte!
Dagmar, prefacându-se ca scrie cu maiestrie o carte de bucate, a scris o cronica de familie. Si o cronica a timpului pe care l-a parcurs. Cu evenimente traditionale, dar si cu pagini de istorie si de politica pe care le înalta, as spune, la nivelul vietii de zi cu zi, acolo unde ele înseamna cu adevarat ceva. Parcurg cu ea biografia unei generatii: de la protectia inconstienta a copilariei, la decizii de viata majore – emigrarea, încercarea de reasezare într-o alta lume, deschiderea careia trebuie sa-i faci fata, calatoriile, ca mijloc de imbogatire pentru un adevarat intelectual. Parcurg meditatiile unui om talentat care stie cum sa puna lucrurile în pagina, care are simt metafizic si gaseste de multe ori formulari tulburatoare despre trecerea noastra prin lume. Si asta… comparând retete din Sibiu si din Bamberg, de la Moscova sau din Istanbul.
„Bucataria“ lui Dusil Dagmar este cea a unei lumi globalizate. În care ea nu face analize sociologice. Dar descrie reactiile unei prietene românce din emigratie, ale sotului ei, profesorul, la diverse evenimente, ale fetei ei crescute în Germania, ale parintilor, transmutati si ei la o vîrsta la care adaptarea nu e usoara. Nemtii din România, de la Sibiu, deveniti înca o data nemtii din România, acum la Bamberg.
Nu sunt o gospodina desavârsita, gatitul nu m-a atras niciodata. Dar am înteles de la Dagmar ca acest fel de a trece prin viata e de fapt incomplet. M-am auto-analizat. Si am realizat ca-mi lipseste capacitatea de a ma bucura de un aspect al vietii care are o imensa valoare sociala. Cu acest sentiment am închis minunata ei carte.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper