G. Calinescu: politically correct

Un articol de GEORGE NEAGOE

G. Calinescu, Opere, XI. Publicistica (1963-1965), Conferinte si XII. Publicistica (postume si inedite), editie coordonata de Nicolae Mecu, text îngrijit, note si comentarii de Alexandra Ciocârlie, Alexandru Farcas, Nicolae Mecu, Ileana Mihaila, Pavel Tugui si Daciana Vladoiu, Prefata (vol. XII) de Eugen Simion, Postfata de Nicolae Mecu (vol. XII), Bucuresti, Academia Româna, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, 2012, 1176 + 1550 p.

 

 

E atipic, dar îndreptatire exista, sa consideram o editie stiintifica drept o realizare monumentala. Randamentul, priceperea, abnegatia si mai ales maiestria echipei stimulate de Nicolae Mecu ne modifica în totalitate perceptia despre semnificatiile filologiei. Strângerea publicisticii lui G. Calinescu, operatiune derulata între 2006 si 2012, preschimba maruntisurile în istorie literara de amploare si reconfirma influenta si magistratura unei opere prea des invocate si prea rar citite avizat si nepartinitor. Notele, bibliografia, dosarele de presa si contextualizarile scot la iveala contrastele acestui satrap subordonator al literaturii române, încântat de colosal si, în special, de joaca lingvistica. Ultimul volum (XII) cuprinde si doua instrumente care usureaza cercetarea: „Indice general de nume“ (p. 1209-1469) si „Sumarul general“ (p. 1471-1544). Numai elaborarea acestora, minutioasa si tracasanta, ne îndeamna sa-i laudam pe membrii proiectului. Anii lor de munca seamana cu visul manos al Faraonului, explicat de Iosif în Vechiul Testament.
G. Calinescu tragic?!
Datorita lor putem studia si chipul, si mastile calinesciene. Culegerea reprezinta în sine o interpretare excelenta. Acuratetea îngrijirii, derivata din devotamentul pentru beneficiarii imediati ai textului, atentioneaza asupra incongruentelor din cariera criticului. Scriind în periodice, a acceptat sa-si politizeze discursul. Individualitatea lui atrofiata a fost sugrumata de constrângerile regimului. Asa cum subliniaza academicianul Eugen Simion, în prefata la vol. XII, colectia are si meritul de a nu cenzura nicio gafa, concesie sau aberatie a jurnalistului de dupa 23 August 1944, în urma carora a acceptat altoiul realismului socialist pe trunchiul conceptiei sale despre clasicism: „Aceasta convingere si aceasta viziune nu l-au ferit însa, trebuie sa recunoastem, ca dupa 1944 sa accepte ideea «democratiei populare» si sa laude binefacerile «socialismului tataresc» (cum îi zice un prozator dintr-o generatie mai tânara) în articole care, azi când le citim, ne contrariaza si întaresc scepticismul nostru privitor la destinul intelectualului român subt vremi. Editia de fata le publica pe toate, chiar si pe acelea care n-ar trebui, poate, sa fie publicate pentru a nu stirbi autoritatea si frumusetea spirituala a unui geniu“ (p. VII).
Afirmatiile Domniei Sale, facute din perspectiva unui discipol declarat, îmi sugereaza doua nuantari. În primul, rând am îndoieli daca, asemenea altor genii (Arghezi si Sadoveanu), Calinescu a ramas subt vremi. Explicatia seculara, dar cu implicatii divin-apocaliptice, ma nemultumeste întrucât exclude vointa autorilor. Din punctul meu de vedere, daca discutam despre biografie si destin, trebuie sa ne raportam la interactiunea între planul personal si deciziile/ presiunile sistemului în ansamblu. Lucrurile sunt simple ca în legea gravitatiei. Desigur, Pamântul îl atrage pe om. Însa, la rândul sau, omul atrage planeta cu o forta egala. De fapt, asa-zisii colaborationisti ai P.M.(C.).R. s-au adaptat vremurilor. Au devenit personalitati ale epocii în care au trait. Ei ramân, mutatis mutandis, oameni ai veacului în care s-au manifestat, asemenea lui Maiorescu portretizat de Calinescu însusi, într-o interventie din 1963, pornind de la un studiu semnat în „Viata româneasca“ de Liviu Rusu: „Titu Maiorescu oglindeste rece si adesea elegant timpul sau si cuvântarea din care am citat este discutabila, în dezacord flagrant într-o portiune cu conceptia noastra“ („Titu Maiorescu socialist?!“, vol. XI. p. 108). Daca mentorul Junimii era înca un „reactionar“, în contrapartida, în 1947, Eufrosin Poteca ajungea deja, sub condeiul formelor fara fond, „Un calugar progresist“ (vezi vol. VI, p. 793).
Calinescu îsi asuma în „Tribuna poporului“, „Natiunea“, „Contemporanul“, „Gazeta literara“ si în „Studii si cercetari de istorie literara si folclor“ (poate nu cu aceeasi constanta, din pricina difuzarii, a destinatarilor specializati si a întârzierii aparitiilor) postura de publicist corect fata de doctrina socialista. De aici rezulta a doua nuantare. Coabitarea cu marxism-leninismul l-a îndepartat pe Calinescu de geniu. Dupa 23 august 1944, dar vizibil din 1948, el se leapada de structura care l-a consacrat. Înceteaza, la nivel oficial, sa fie critic, împartind banca alaturi de Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Traian Selmaru sau Ion Vitner. Or, asta rezulta din consultarea vol. XII, unde, printre inedite, se afla si manuscrisul, ca o piatra cubica asteptând afereza, al minunatului eseu „Universul poeziei“, intrat, în forma finisata/ ajustata/ scurtata, în „Jurnalul literar“ (nr. 4-5, 1948). Numai ca, potrivit editorilor, bazându-se pe evidente publicistice, lucrarea dateaza din 1942-1944. În postfata (vol. XII), Nicolae Mecu discerne impecabil distanta dintre nevoia intima de continuitate profesionala si nevoia publica de confirmare a prestigiului: „Cu alte cuvinte, noua lui ipostaza, de «ideolog» literar, îl obliga la metamorfozarea vechilor principii de critica estetica si la acomodarea lor cu tezele criticii militante predicate de realismul socialist, totusi teoreticianul, criticul si istoricul literar asa cum îl stim din interbelic se dovedeste doar partial si superficial permeabil la aceasta metanoia“ (p. 1175-1176). Le revine exegetilor sarcina de a judeca în ce masura masca purtata consecvent înlocuieste chipul. Îmi mentin convingerile exprimate pe marginea pe marginea vol. IX-X. Nu ne putem pronunta historically correct decât daca analizam dovezile cuantificabile. Farsa, daca ar fi fost, a trecut. Textele ramân indubitabil(e). Tragismul îl vizeaza pe critic. Ideologul s-a conformat normelor politice.
Retorici festive
Urmarind ultimii trei ani din activitatea lui Calinescu (1963-1965), sesizam ca, în „Cronicilor optimistului“, abordarile se încadreaza în consecutia logica a intervalului 1958-1962. Paginile se umplu dupa reteta. Retorica festivista atinge pietrele de hotar ale instaurarii „democratiei populare“. Mi se pare mai reprobabila ratacirea în cotidianul osanalelor referitoare la 23 August 1944 si 30 decembrie 1947, deopotriva perene si perisabile în contextul national de atunci, decât tentativa de recuperare a realismul clasicist („critic“) cu instrumente de teorie literara (neo)jdanovista. Articolele închinate evenimentelor fetisizate de putere aveau priza larga. Se adresau cetateanului, acelui vag individ denumit „omul nou“. Calinescu îsi folosea abilitatile persuasive si dascalesti în educarea publicului. Irosirea talentului si calendarul Republicii Populare Române sunt ca tusea si junghiul.
Detaliul pe care multi îl vor înghiti ca pe o pastila amara, dar indispensabila, este ca, din postura aleasa, Calinescu a participat la stalinizarea societatii române. Invocarea colectivizarii ca masura indispensabila a prosperitatii, sustinerea cultului personalitatii, reiterarea imperativului luptei pentru pace (sintagma care marcheaza o contradictie în termeni), insistenta de a le reaminti cetatenilor ratiunea de stat – „binele“ – sunt indicii incontestabile ale respectivei atitudini: „Traim în pace cu totii, în fratie cu popoarele socialiste, în prietenie, cu toate popoarele care nu viseaza pieirea noastra. Conducatorii partidului, din rândurile caruia sunt mândru a face parte, suspectati altadata ca lipsiti de patriotism, sunt, cum a vazut orice român, de un patriotism granitic. În fruntea lor se afla mereu Gheorghe Gheorghiu-Dej, a carui iubire de tara, al carui spirit politic, a carui putere de constructie îmi stârnesc si stârnesc oricarui român cel mai adânc respect“ („Douazeci de ani“, 1964, vol. XII, p. 439). Limbajul controla constiintele. Ce se scria se întiparea. Exemplul propriu atentiona, lamurea, convingea. Nivelul declarativ substituia sau macar completa statistica.
Se impune sa admitem ca, fara actiunea lui Calinescu, literatura româna nu s-ar fi destalinizat. Tiptil si cu tact, gazetarul a profitat de pe urma excluderii „Generalissimului“ din bibliografia subiectului. Astfel, a preferat leninismul în detrimentul variantei gregare a marxism-leninismului. Gestul nu a fost decisiv. Abia dupa 1970, sociologi ai literaturii ca Paul Cornea si esteticieni ca Ion Ianosi se vor debarasa de leninism, întorcându-se la tezele marxismului nealterat. Calinescu nu paseste niciodata decisiv. Îl acapareaza cliseele propagandei, developându-le în poze retusate: „Rozin însa, într-un moment de inspiratie, a compus un madrigal cu titlul «Genealogie dialectica» în care face Rozinei o lectie de materialism dialectic sau mai exact o istorie a planetei noastre, atragându-i atentia ca fiind o întrupare gratioasa a materiei, participa trupeste si temperamental la cele trei regnuri: mineral, vegetal si animal“ („Tehnica poeziei“, 1963, vol. XI, p. 20). Totul este previzibil, daca am parcurs articolele semnate dupa 1944/ 1948.
Ramâne Calinescu un model? Da, criticul. Nici mai mult, dar nici mai putin.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper