Funia de nisip

Un articol de I. OPRISAN

 

Undeva într-o tara – poate si la noi – s-a ordonat cândva sa fie ucisi toti batrânii, întrucât se considera ca nu mai erau de folos si consumau alimente degeaba.
Auzind de aceasta, împaratul dintr-o împaratie vecina a vrut sa se convinga de adevar si le-a cerut, sub amenintare, celor care omorâsera batrânii sa le restituie funia de nisip pe care le-o dadusera cu o suta de ani în urma, întrucât se scursese sorocul împrumutului.
Regele, boierii, ostasii, toate marimile, pâna la ultimul om s-au framântat sa afle vreun raspuns adecvat spre a împiedica invazia si birurile cerute. Dar nimeni nu stia ce-i de facut.
Într-o seara, singurul tânar care nu-si putuse ucide tatal pentru ca-l iubea mai mult decât lumina ochilor, si-l ascunsese într-o hruba, s-a dus la el foarte abatut sa-i dea de mâncare.
Observându-i tristetea, batrânul l-a întrebat ce s-a întâmplat si tânarul i-a marturisit necazul ce s-a abatut asupra tarii.
Dupa oarecare cugetare, tatal i-a spus ca regele sa trimita un sol la împaratul vecin cu raspunsul ca îi restituie funia cu rugamintea de a-i da capatul de funie lasat ca mostra pentru refacerea celei împrumutate, în caz de distrugere. Sa spuna: „A noastra s-a distrus si vrem s-o construim din nou spre a v-o înapoia.“
Ascultându-l, împaratul a zâmbit:
– Tot mai traieste un batrân în tara voastra. Cinstiti-l, ca altfel va facem pe toti una cu pamântul.
Si de atunci, cica, nu s-ar mai omorî batrânii, desi în unele tari s-a aprobat eutanasierea voluntara a lor.
Povestirea aceasta pe care, desigur, o cunoaste toata lumea, caci a circulat intens prin cartile de citire, m-a facut sa ma gândesc la „Etymologicum magnum romaniae“ al lui Hasdeu, din care batrânul savant n-a reusit sa realizeze decât capatul funiei ce trebuia sa stea ca model urmasilor.
Sunt stiute împrejurarile în care învatatul a început travaliul la „Dictionar“, dupa ce primul lexicon academic, al lui Massim si Laurian, a cazut în ridicol, prin latinizarea fortata a frumoasei limbi romane si prin explicatiile mai mult decât fanteziste incluse în ramele celor trei tomuri.
Desi atrasese atentia înca din 1865 asupra importantei maxime a cuvintelor românesti descoperite în documentele slavone publicate în „Arhiva istorica a României“, pentru viitoarea enciclopedie româna, B.P. Hasdeu nu se gândise în nici un fel la un mare dictionar national. Istoria îl preocupa în primul rând si folcloristica, dar abordase si indoeuropenistica (într-un curs special la Universitate) si lingvistica (din punct de vedere teoretic si istoric).
Cele trei volume ale „Cuvintelor din batrâni“ îi fixau un loc fundamental în filologia româna si chiar universala.
Întrucât, în 1884, când s-a pus problema reluarii Dictionarului academic sub patronajul regelui, comisia de desemnare a autorilor nu a avut prea mult de ales si Titu Maiorescu l-a propus pe B.P. Hasdeu.
În alte conditii, poate ca savantul ar fi refuzat. Dar era în joc, pe de o parte, orgoliul sau si dorinta de a arata strainilor ce reprezinta limba româna si ce poate Hasdeu, iar pe de alta, strict material, avea nevoie de bani, nu în genere, ci în mod special, caci nevasta-sa, Iulia Faliciu, motoaica de la Rosia Montana, îl pusese în fata faptului împlinit, plecând cu fetita spre a urma cursurile liceale la Paris. si era somat în fiecare scrisoare sa trimita bani si iarasi bani.
Drept urmare, B.P. Hasdeu a raspuns „da“ însarcinari academice si regale.
Si a început munca. Întâi prin elaborarea si raspândirea „Chestionarului lingvistic“ („Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba româna“, 1884) în toata tara si la românii de peste munti. A citit toate raspunsurile si unde a considerat ca exista informatii pretioase, a intrat în corespondenta cu referentii, cerându-le raspunsuri suplimentare.
Asa s-au adunat cele 19 dosare din raspunsurile la chestionarul lingvistic si trei de raspunsuri la „Chestionarul juridic“. Din pacate, cele mai multe raspunsuri la „Chestionarul juridic“ s-au pierdut sau sunt înca nedescoperite, dupa cum pierdute sunt si raspunsurile din judetele Arges, Bacau, Ilfov, Roman, Vaslui la „Chestionarul lingvistic“.
Concomitent cu primirea raspunsurilor a început munca de alcatuire a listei cuvintelor carora li se dedicau articole în „Dictionar“ – ce s-a aflat într-o continua miscare – si despuierea materialului. Desi nu s-au retinut nume (decât I. Bianu), savantul a avut sigur ajutoare care au fisat primele trei litere, A-B-C-ul. Se vorbea la început de doi tineri, apoi de trei carora trebuia sa li se plateasca sau li se platea de Ministerul Instructiunii Publice 2.000 lei pe an, iar dupa rapoartele Academiei, 4.000 lei.
La redactare, savantul a început „Dictionarul“ foarte de sus, netinând seama de pretentiile modeste ale Academiei si ale Majestatii sale Regele care voiau un dictionar academic, finalizabil cât mai repede, în sase ani, pentru ca Regele însusi sa-l poata rasfoi în timpul vietii sale.
Prins de patima proiectelor gigantesti, pentru care era nevoie de vieti întregi –, desi nu extinsese lista cuvintelor la totalitatea celor existente în vorbire si documente – B. P. Hasdeu începea, dupa cum si marturisea, dictionarul întrevazut ca „o enciclopedie a traiului“ „întreg, trecut si prezent“ al poporului român, spre a realiza o lucrare inegalabila în lume.
Colegii de Academie nu si-au dat seama de proportiile lucrarii la citirea primelor mostre în sedintele plenare.
si nici dupa citirea prefetei la vol. II, „Dictionar si Dictionare“ în care declara ca „orice cuvânt oglindeste un lucru, o fiinta, o idee, o datina; aceste lucruri, aceste fiinte, aceste idei, aceste datini, eu m-au încercat si ma încerc a le apuca câne-câneste din ieri si din astazi al poporului român; dar pentru ca ele cu adevarat sa nu fie pierdute, pentru ca sa poata rodi cu-mbelsugare în brazdele cele adânci ale zilei de mâini, ma tem a le da seci, serbede, retezate, ci m-am silit si ma voi sili a le aduce palpitânde de viata pe ogorul neamului românesc.“
Iar dupa aparitia primului tom, în 1887, sub impresia elogiilor extraordinare cu care era întâmpinat de marile personalitati filologice ale lumii, precum: Gaston Paris, G.I. Ascoli, A. Mussafia, Hugo Schuchardt s.a., rumoarea simtita în Academie se potoli. Între altele si din pricina prezentarii deformate de catre savant a proiectului, prin înfatisarea literei A, la care înca lucra ca 1/7 din întregul „Dictionarului“.
Dar în aprilie 1888, B. P. Hasdeu însusi tinea sa marturiseasca ca nici într-un caz nu va fi posibil sa încheie „Dictionarul“ în sase ani. Vina era aruncata însa pe „bogatia limbii“, imposibil de întrevazut de la început. „Daca eu n-am înselat pe nimene – caci într-adevar muncea supraomeneste – m-a înselat pe mine limba româna si ne-a înselat pe noi toti. Noi toti o credeam mai putin bogata, judecând-o dupa dictionare, iar nu dupa adevaratul cuprins al graiului viu si al textelor vechi, care ne era necunoscut. Astazi bogatia limbei române ne uimeste. Vedem dinainte-ne desfasurându-se o cale mai lunga de cum mi se parea în momentul plecarii“.
Cum, în septembrie 1888, a survenit ceva cu totul neprevazut – moartea Iuliei Hasdeu, fiica – colegii de Academie a trebuit sa astepte aparitia volumului II pâna în 1892 si a volumului III pâna în 1896.
Dar mai departe, sub presiunea regelui, dusmanii savantului trag sforile si la 27 martie 1897 cer adunarii generale sistarea „Dictionarului“ început de Hasdeu într-un mod lipsit de cele mai elementare scrupule si fara nici un respect fata de munca marelui savant.
Am prezentat pe larg, în „B.P. Hasdeu sau setea de absolut. Tumultul si misterul vietii“ acest episod academic penibil, care nu ca l-a împiedicat pe B.P. Hasdeu sa termine „Dictionarul“, caci asa ceva nu era posibil, ci l-a sustras muncii stiintifice, din care ar fi rezultat macar înca doua volume.
Ceea ce vrem sa subliniem însa aici e ca B.P. Hasdeu – dupa entuziasmul începutului – si-a dat perfect seama ca nu-i va fi posibil sa încheie lucrarea asa de amplu conceputa. Mai în gluma, mai în serios, el solicita, înca din 13 martie 1887, „un proiect de lege“ de la „stapânire“, „prin care sa sfie opritt de a muri pâna la terminarea «Etymologicum»-ului, ba înca sasit lungeasca zilele si peste litera Z, pentru ca sa faca un suplement“, dupa calculul lui I. Caragiani din 1897 – înca 143 de ani (si el socotea doar 24 litere!). Deci în virtutea acestei „legi“, B.P. Hasdeu ar fi trebuit sa mai traiasca înca, pâna în 2040 (fara a lua în calcul si suplimentul solicitat de savant)!
Ca el se gândea de la început ca nu va termina niciodata „Dictionarul“ stau marturie si prefetele extinse cu care înzestra fiecare volum, al caror rost îl dezvaluia colegilor de Academie, când Titu Maiorescu, îi cerea sa renunte la ele, spre a grabi astfel ritmul elaborarii cartii: „S-a zis sa nu fac introducerile; regret ca în aceasta privinta nu ma pot întelege cu d-l Maiorescu. La fiecare volum am dat câte o introducere de metoda si de sinteza. Aceste introduceri sunt ca niste propilee la o acropola. Acropola poate fi si fara propilee; la lucrarea mea ele sunt însa mai necesare, pentru ca tocmai dupa ele se vor conduce cei care vor urma dupa mine; în ele se arata directiunea si metoda lucrarii, fara de care ea nu poate fi continuata.“
Dar mai ales dovada ca el nu se gândea nicidecum la încheierea „Dictionarului“ si ca intentiona sa ofere doar o mostra de cum ar trebui elaborata o asemenea lucrare fundamentala ne-o ofera aceeasi comunicare din 13 martie 1887, neluata în serios de membrii Academiei:
„Daca lucrarea mea – afirma el – nu e nici calda, nici rece, asa si asa, cât duce ciurul apa, lesne se vor gasi multi ca s-o urneasca mai departe; daca însa, dimpotriva, ea ar fi cumva atât de buna, încât anevoie sa se gaseasca cineva ca sa ma înlocuiasca la munca, atunci oricât va ramânea de la mine, un volum, doua sau trei – câte au si ramas –, va fi un dar binevenit, o pârga nu de prisos pentru stiinta în genere si pentru românime în parte. Punându-ma la mijloc, între ambele ipoteze, eu îmi permit a crede ca opera mea, fara a fi ceva de toate zilele, nu este totusi vreo grozavie peste puterile oricui va întruni în sine un temei de cunostinte istorice si filologice cu un dram de bun simt si de bunavointa.“
Respingem categoric atât autocaracterizarea batjocoritoare „cât duce ciurul apa“, precum si încercarea de mediere între nimic si vârf, întrucât „Etymologicum magnum romaniae“ a fost elaborat la cote maxime, într-o maniera neregasibila nicaieri si cu un orizont greu de atins, schitând pentru fiecare termen o mai mica sau mai extinsa monografie care depaseste orizontul strict lexicografic.
Încât, revenind la metafora initiala, consideram, la aceasta mare sarbatoare a limbii române, ca B.P. Hasdeu ne-a oferit cu adevarat prin marele dictionar etimologic al limbii române, „un dar binevenit, o pârga nu de prisos pentru stiinta în genere si pentru românime în parte“ – cum îsi caracterizeaza el însusi opera – un capat de funie de nisip pe care nici unul dintre urmasi nu a reusit s-o mai modeleze aidoma, spre a da contur testamentului lasat de savant.
Cât de putin a ramas e bine ca exista, ca un pisc mereu râvnit si niciodata atins!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper