Festivalul Enescu 2013 Prima saptamana

Un articol de COSTIN POPA

Daniel Barenboim – Radu Lupu, un duo de vis
Primele zile ale celei de-a XXI-a editii a Festivalului International George Enescu au stat sub semnul marelui Radu Lupu, la reîntâlnirea dupa multi ani cu publicul bucurestean. Un fior de excelenta i-a însotit prestatiile, începute cu interpretarea „Concertului nr. 4 pentru pian si orchestra în Sol major op. 58“ de Beethoven. Sunete divine au venit din atingerile clapelor, introducându-ne în linistea sferelor, cu poezia infinita a soaptelor. Tuseul de geniu a stabilit cu claritate ca transcendentalul este tangibil si a subsumat totul acestei idei, în comuniune cu bagheta lui Daniel Barenboim la pupitrul Capelei de Stat din Berlin, modelata în rafinament cu pianul solist. Asa a fost în partea I („Allegro moderato“), asa a continuat prin meditatia trista, aerata ce frizeaza sublimul din „Andante con moto“, deschidere catre broderiile din „Rondo (Vivace)“. Exista în cântul lui Radu Lupu o interiorizare care refuza spectaculosul, un calm patriarhal, linistitor, introspectiv. Esenta de spirit întru oficierea muzicii.
La doua piane, alaturi de însusi Daniel Barenboim (solist si dirijor) în „Concertul nr. 10 în Mi bemol major K365“, simbiotica dintre cei doi artisti epocali ne-a purtat în lumea perlajelor de vis.
Daniel Barenboim a propus, în concertul de deschidere, a doua Rapsodie enesciana „în Re major op. 11“, cautând drumul spre specificul românesc. I-a reusit mult, de la simtul dezvoltarii sonore ca un evantai la abordarea elegiaca. Puterile Capelei de Stat din Dresda au fost mai evidente în redarea „Simfoniei nr. 2 în Mi bemol major op. 63“ de Edward Elgar, lucrare de ample dimensiuni ce probeaza calitatile de orchestrator ale compozitorului. Bun cunoscator al ungherelor melosului elgarian, atent la evidentierea suprafetelor sonore, Barenboim a abordat textura energic, cu tente dinamice, favorizând derularea efluviilor printr-o admirabila constructie, evidenta înca din prima miscare, „Allegro vivace e nobilmente“. Pasajele de „tutta forza“ abunda în cele patru parti, chiar în „Rondo“ (miscarea a treia) iar „Larghetto“-ul (miscarea a doua), în fapt un mars funebru, este el însusi o simfonie dramatica. În finalul, „Moderato e maestoso“, Barenboim a redat prin arce sonore de larga respiratie subtitlul.
În cea de-a doua seara, „Quattro pezzi sacri“ de Verdi a încheiat programele, ca omagiu adus maestrului de la Busseto în anul bicentenarului nasterii. O lucrare compozita în care se simt reminiscentele celebrului Recviem. Contrastele au fost impresionant talmacite, atacurile de forta s-au vazut sporite în preciziune, murmurul psalmodiat al coristilor a redat atmosfera sacrala. Da, a fost prilej de performanta în primul rând pentru Corul Filarmonicii George Enescu (dirijat de Iosif Ion Prunner), intens solicitat, care a câstigat în omogenitate imediat dupa prima sectiune, „Ave Maria“. În cele doar câteva masuri solistice, s-a remarcat glasul sopranei Laura Chera.
În sarbatorirea lui Giuseppe Verdi, Barenboim nu s-a oprit aici. Generos cum a fost în toata prezenta sa bucuresteana, a oferit ca bis câteva pagini orchestrale: preludiile la actele I si IV din „Traviata“ („Streich“ impecabil, unduiri de sunet, simtire profunda, tristete extrema, lacrimi) si uvertura „Vecerniile siciliene“ (prilejul unei încântatoare carti de vizita pentru toate compartimentele orchestrale, într-o lectura „simfonizata“, explicitata mai mult secvential, în amanuntele tematice). Dupa acompaniamentul concertului beethovenian, aici a fost „Höhepunkt“-ul berlinezilor, întrucât Capela de Stat este un ansamblu de meritorie calitate, neferit însa de neglijente instrumentale punctuale. Aparusera pe parcursul primei seri.
Magicianul
Daca sloganul festivalul este „Magia exista“, atunci el ar fi trebuit sa poarte chipul lui Radu Lupu, personalitate cotropitoare si coplesitoare în cele doua sonate de Schubert, oferite în recital: „nr. 20 în La Major D 959“ si „nr. 21 în Si bemol major D 960“, ultime opusuri monumentale pentru pian ale maestrului vienez, „testamentul schubertian“. Radu Lupu s-a cufundat ascetic în paginile romantice, în evocari serene, de transparenta textura, punctate de comentarii viguroase. A cântat elegiac, ca transpus în lumea viselor („Andante“ din „Sonata nr. 20“), cu întretaieri taioase. „Scherzo“-urile ambelor partituri au primit delicatete iar accentele „aruncate“ au fost de claritatea picaturilor de roua. (Artistul foloseste des pedala de surdina, secretul punctarilor diafane.) Dezvoltarile impetuoase ale temelor duios încarcate de mângâierilor clapelor, au facut ca pianul sa sune ca o orchestra („Rondo“-ul „Sonatei nr. 20“ sau prima miscare, „Molto moderato“, din „Sonata nr. 21“), în timp ce naratiunile, expozeurile strabatute fara exaltare de filonul pur romantic au sedus, precum „retragerile“ de la fortissimo la piano aerat, când linistea eterna a învaluit totul… „Testamentul schubertian“… Arta vajitorului Radu Lupu a patruns în spirite si a ravasit suflete.
Recitalul a fost dedicat memoriei regretatei tinere maestre a clapelor, Mihaela Ursuleasa.
Parada marilor orchestre
Pianista de origine chineza Yuja Wang, sustine la 26 de ani o activitate concertistica si de recital absolut fabuloasa. Pe website-ul artistei am numarat aproape 80 de manifestari pâna în iunie 2014, în companii celebre si locatii importante din lumea larga. Fara îndoiala, tânara are un dinamism debordant, pe care nu l-ai intui vazând trupul mai mult firav dar tensionat ca o coarda. Si, judecând dupa reverenta adânca pe care o face la aplauze, când pur si simplu se frânge pâna aproape de pamânt, pare ca practicile yoga nu-i sunt straine. Cu deja renumita ei minijupa portocalie si cu pantofi cu toc 12+, de ultima moda, aparitia Yujei Wang a fost plina de prospetime si sarm.
În fata claviaturii, în pretentiosul „Concert nr. 1 în Si bemol major op. 23“ de Ceaikovski, energiile – totusi, deloc neglijabile – ale Yujei Wang nu au iesit întotdeauna victorioase din duelurile de forta cu tutti orchestral al ansamblului Pittsburgh Symphony, condus de Manfred Honeck. Tehniciana buna, artista a daruit tuse cvasi-impresioniste pasajelor strabatute de lirism, îndeosebi în partea secunda si a urmat cu virtuozitate tempii agitati ai unui dirijor prea putin preocupat de temele romantice, survolate de la mare înaltime în miscarea ultima. În schimb, Honeck s-a bazat pe un compartiment de alamuri bine pus la punct, autor al unor atacuri taioase în acompaniamentul lucrarii concertante dar si al „Simfoniei nr. 5 în re minor op. 47“ de Sostakovici, piesa de rezistenta a omogenei Pittsburgh Symphony Orchestra, redata „à l’américaine“ în complexa ei dimensiune. Vienez de cultura si formatie, dirijorul a probat cât de mult conteaza gustul publicului pe care îl serveste prioritar în Lumea Noua, când caldura sunetului abzice în fata agresivitatii.
Parizienii orchestrei conduse de directorul ei muzical Paavo Järvi s-au înfatisat ca un ansamblu solid, echilibrat, cu partide bine pregatite si armonios asamblate. Si daca „Streich“-ul a aparut putin aspru în stralucitoarea versiune oferita uverturii „Corsarul“ H.101 de Berlioz, impresia s-a schimbat rapid pe parcursul serii. Foarte turbulent si cu accentuata nervozitate, dirijorul a condus vijelios si întrucâtva cartezian, teutonic, preferintele sale îndreptându-se catre reliefarea masivitatilor orchestrale agitate, percutante si mai putin catre fineturi, fapt evident si în „Simfonia nr. 3 cu orga, în do minor op. 78“ de Saint-Saëns (solist Thierry Escaich… ce pacat ca instrumentului electronic i-a lipsit rezonanta de catedrala a tuburilor de orga). Paavo Järvi simte arhitectura lucrarilor si construieste amanuntit si tensionat. Una dintre cele mai elocvente dovezi a fost un minunat crescendo, infinitesimal gradat pe o lunga pagina în tutti, cu culminatie masiva de forta, în finalul popularei „Arleziana“ de Bizet, oferita ca unul din bis-uri.
Excelentul „Concert pentru vioara si orchestra în re minor op. 15“ de Britten a avut-o ca solista pe tânara norvegiana Vilde Frang, 27 de ani, o artista deja formata, stapâna unor bune capabilitati tehnice, indispensabile pentru rezolvarea dificilelor pasaje ale opusului. Lirismul lamento-ului din prima parte „Moderato con moto“ a placut, dupa cum, în celelalte miscari unite, „Vivace“ si „Passacaglia“, dialogurile cu orchestra, în special raporturile cu pachetele de „cordari“ au subliniat potrivit temele romantice de mare emotionalitate. Vilde Frang a cântat cu implicare, cu un vârf în cadenta partii secunde.
În premiera absoluta româneasca…
…a fost prezentata publicului monumentala cantata „Gurre-Lieder“ de Arnold Schönberg, pe versurile lui Jens Peter Jacobsen. De la bun început, trebuie notat ca a fost una din marile realizari ale primei saptamâni de festival. Se datoreaza în primul rând excelentului dirijor Leo Hussain care a insuflat pasiune Corului si Orchestrei Filarmonicii George Enescu, cu gestica ampla, cu indicatii precise si detaliate, care au restituit dimensiunea grandioasa a lucrarii dar si subtilitatile de expresie ce au mers pâna la tonuri de surprinzatoare transparenta la instrumentisti. Arhitect de exceptie, a dus lectura partiturii lui Schönberg pe culmile poetice si filosofice romantice inspirate de text. (O mentiune pentru calitatea foarte buna a traducerii în limba româna.) Dimensiunea cvasi-wagneriana a opusului a umplut spatiul Salii Mari a Palatului. Au sustinut-o solisti de valoare.
Tove a fost renumita soprana Violeta Urmana, voce masiva, de mare penetranta si întrucâtva vibranta peste asteptari. Waldtaube (Vocea turturelei) a primit glasul cald si patrunzator al mezzosopranei Janina Baechle, si el într-o vibratie peste natural. Partitura lui Waldemar este destinata unui Heldentenor, ceea ce Nikolai Schukoff nu este, lipsindu-i corpolenta, grosimea registrului central, portiune din ambitus care fundamenteaza Fach-ul corect. Dar Schukoff a cântat spectaculos pentru ca poseda o voce de mare rezistenta, omogena si incisiva, cu respiratie bine dozata si sustinuta. Infernalele tesaturi înalte si acutele în sine, care încheie stereotip fiecare interventie, s-au vazut doar de putine ori puse în dificultate fata de tutti orchestral. Solida cultura stilistica germana a fost evidenta în secventele interpretate de John Daszak (Bufonul Klaus) si Thomas Johannes Mayer (Fermierul), acesta din urma într-o declamatie autentica de Sprechgesang, pe un text rostit si în limba româna de marele actor Victor Rebengiuc.
„Otello“ regizat de Vera Nemirova…
… a coincis si cu întâia premiera scenica a noii conduceri a Operei Nationale Bucuresti. Selectia titlului fusese însa facuta mai demult si inclusa în programul festivalului, ca omagiu pentru Anul bicentenar Verdi. Regizoarea germana de origine bulgara, cunoscuta exponenta a curentului „Regietheater“, a propus o versiune în care modernul a fost cheia de bolta, cu actiune translatata în anii nostri. Faptul nu deranjeaza, daca acceptam ideea apriori. Important este ca relatiile între personaje s-au pastrat, caracterele s-au amplificat, jocul scenic a fost intens si amanuntit lucrat, cu expresii si miscari multe care urmaresc muzica (scena furtunii este doar un exemplu), în atitudinile de detaliu ale tuturor interpretilor. Teatralizare intensa. A rezultat un spectacol puternic, favorizat si de urgenta baghetei dirijoarei canadiene Keri-Lynn Wilson, inspiratoarea unor tempi turbulenti, rapizi si dinamici.
În sintonie cu regizoarea, reputata scenografa Viorica Petrovici a creat decoruri cvasi-unice, simple, stilizate: pe malul marii un platou stâncos (în primele doua acte), apoi o terasa (în ultimele), constructii metalice simbolizând resedinta eroului titular, un copac tot metalic, si el stilizat, „care înseamna singuratatea celui care apartine unei alte civilizatii“, dupa cum noteaza chiar scenografa în caietul-program. A adaugat costume contemporane cu trimiteri diverse, pentru Otello si Desdemona.
Multe sunt virtutile regiei. Alaturi de dramaturgia scenica, câteva „gaselnite“ reusite pigmenteaza platoul. Ma refer la prezenta permanenta a Desdemonei lânga Otello înca de la prima fraza a acestuia („Esultate!“), la simbolul tortei cu care eroul titular, adulat de populatie, aduce lumina în scena corului „Fuoco di gioia“, la cosmarurile lui Otello din debutul actului al III-lea, la imaginea cocârjata si iesirea înceata din scena a Desdemonei umilite dupa duetul din acelasi act cu sotul ei. Otello va ajunge curând, dupa numai câteva minute, într-o conditie similara, orice sunet îl asurzeste, distrugerea sa lenta se va desavârsi. Iremediabil. Am acceptat chiar si atipicele jocuri de copii cu avioane de hârtie din actul secund. Fara îndoiala, Vera Nemirova este o artista puternic imaginativa care îsi urmareste ideile transcriptiei moderne..
Simbolistica celebrei batiste a Desdemonei a fost remarcabila. La prima referire a lui Otello fata de sotia lui („Che?… la mia dolce Desdemona…“) cade din cer, plutitoare. Dupa cum, în duetul care îl aduce pe erou în pragul furiei, o ploaie de batiste îl inunda, îl copleseste, încearca disperat sa le culeaga, dar este invadat si acoperit aproape total. Înnebuneste. Cei doi îndragostiti se vor stinge pe un asternut alcatuit din fatalele si obsedantele batiste.
Nu înseamna ca regia Verei Nemirova nu este lipsita de inadvertente, pleonasme sau solutionari puerile. Inspiratia îi vine de peste tot. Iata, cortina care cade de sus în jos la început, ca o ghilotina, îmi aminteste de ideea similara a lui Harry Kupfer, acum multi ani, pentru „Elektra“ de Richard Strauss la Opera de Stat din Viena. Apoi, observ ca regizoarea nu a gasit niciun loc în imensul spatiu al scenei pentru intrarea eroului titular si a folosit… loja directiunii. Ca si pentru imaginea statuara a lui Iago, la final. Se întelege, se stie ca el este învingatorul tramei, nu trebuia sa ni-l mai aratati! Si înca. Faptul ca Otello îsi aduce pe chip „negrul“ din adâncurile sufletului ravasit, mânjindu-se, cred ca este un pleonasm infantil. (Refuz alte conotatii.) Ma întreb, în continuare, daca era oare nevoie ca acelasi personaj sa-si suflece mânecile ca un macelar ordinar înainte s-o sugrume pe Desdemona?
Si pe linie de lighting design (Daniel Klinger), exista câteva solutionari nepotrivite: Iago cânta al sau „Credo“ cu luminile aprinse în toata sala, dupa cum ele se estompeaza în scena la momentul mortii Desdemonei (explicabil pentru profani) dar se reaprind imediat la sosirea Emiliei, ca s-o… vedem mai bine.
Din punct de vedere muzical, spectacolul de premiera nu a aparut solid pregatit. Ma refer îndeosebi la faptul ca dirijoarea nu a putut sa evite decalajele fosa-platou în scena furtunii si a corului „Fuoco di gioia“ (actul întâi) sau derapaje la alamuri în scena Otello-Iago din actul secund. Pacat si pentru ca, desigur, a constatat ca Iago sau chiar Desdemona au plasat sunete sub tonul corect, ca a avut un Cassio mult prea eroic în primul act si mult prea liniar ca vibratie în rest, un Roderigo mai putin sonor, un Lodovico estompat, o Desdemona cu respiratia insuficient dozata în culminatia acuta cu Si bemol-Do bemol („… del mio dolor…“) ce precede grandiosul concertato final al actului al III-lea si chiar o Emilia speriata de replica simpla cu Sol natural „Otello uccise Desdemona!“ (ultimul act).
În rolul titular, tenorul Marius Vlad Budoiu si-a înfatisat cu pregnanta cultura de stil, vocea al carei registru central este percutant, accentele potrivite impetuozitatii personajului, declamatia suverana si expresiile tulburatoare (monologul din actul al III-lea), moliciunile (duetul din primul act), tentele de mezzavoce (acelasi monolog). Lama otelita care trebuie sa biciuiasca aerul în jurul unui asemenea personaj eroic nu-i este la îndemâna dar lectura partiturii se arata pe de-a-ntregul adecvata. Personajul pe care îl propune îsi traieste intens si captivant drama.
Soprana Iulia Isaev a adus în spectacol diafanul prezentei si exprimarii, cu frazare impecabil desenata, pianissime atent si aerisit construite, pasajele de intens lirism din primul si ultimul act fiind impresionante. Pentru Iago, glasul de mare robustete si rezonante de bronz al baritonului Stefan Ignat a fost potrivit coloristic. Chiar daca insinuarile catre Roderigo din primul act nu au avut subtilitati, în celebrul „Credo“ si în dialogurile cu Otello, artistul a conturat un personaj stâncos si neguros, masiv articulat. În alte roluri au fost distribuiti Cristian Mogosan (Cassio), Andrei Lazar (Roderigo), Mihnea Lamatic (Lodovico), Iustinian Zetea (Montano), Mihaela Ispan (Emilia), Ionut Gavrila (Un herald). Corul mare si cel de copii au fost preparate de Stelian Olariu, respectiv Smaranda Morgovan.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper