Festivalul Enescu 2013. Fascinatia continua

Un articol de COSTIN POPA

Baroc si clasic
Ansamblul de muzica veche „La Venexiana“, dirijat de Claudio Cavina, si Corul de camera „Preludiu“ al Centrului National de Arta „Tinerimea Româna“ condus de Voicu Enachescu si-au reunit fortele în Sala Ateneului pentru talmacirea operei „L’Orfeo“ (catalog Stattkus SV 318), prim opus de gen scris de Claudio Monteverdi pe libretul lui Alessandro Striggio. Lucrare de esenta renascentista, face tranzitia catre barocul timpuriu, devenind una dintre bijuteriile începutului de secol al XVII-lea.
Un demers care nu putea reusi fara o desavârsita specializare în muzica epocii, fara o imersiune profunda în spiritul compozitorului, legendar autor de madrigale si precursor al genului liric ce începuse sa se înfiripe în Italia acelui timp. Cele doua ansambluri au întrunit toate conditiunile unei cooperari exemplare si, trebuie spus de la bun început, rezultanta s-a situat în domeniul excelentei interpretative. Cinci acte au descris cunoscutul mit al lui Orfeu în sonoritatile rafinate ale instrumentelor originale, ale vocilor solistilor italieni si membrilor reputatului cor bucurestean. Sub bagheta lui Claudio Cavina expozeul a capatat virtuti dramaturgice si de tensiune, cu puternice tente teatrale. Fara teama de a gresi, se poate afirma ca fiecare instrumentist, membru al formatiei „La Venexiana“, are o individualitate pregnanta, o desavârsita stapânire a stilului, de la care pentru omogenizare ramâne un singur pas. Asamblarea a fost exemplara, în conditiile în care s-a cântat cu sunet cultivat, fie ca a fost vorba de pachetul „cordarilor“, de excelentii suflatori – alamuri virtuoze, de clavecin sau harpa… Acelasi lucru se poate nota si despre Corul de camera „Preludiu“, ale carui performante construite si forjate de maestrul Voicu Enachescu, fie ca ne gândim la tutti sau la partida vocilor grave – folosita separat în opus, se situeaza la un cert si validat nivel international. Pe toata linia, acuratetea a fost maxima.
În privinta glasurilor soliste, „zicerea“ cu sens a recitativelor – abundente în partitura, tehnica non-vibrato, sunetele flautate, nuantarile, expresivitatea frazarii, delicatetea, preluarea ornamentatiilor ce încep sa-si faca loc în scriitura lui Monteverdi au fost lectii de stil. Totul în conditii de remarcabila calitate vocala. Îndeosebi interpretul lui Orfeo, baritonul Furio Zanasi, soprana Roberta Mameli (La Musica si Euridice), mezzosoprana José Maria Lo Monaco (Messaggera si Speranza), soprana Monica Piccinini (Proserpina si Ninfa), dar si basul Salvo Vitale (Carone) au fost corifeii interpretarii. Un simplu exemplu de cultura si încadrare în stil a demonstrat mezzosoprana José Maria Lo Monaco, artista cunoscuta pentru realizari în partiturile romantice italiene, care aici si-a modelat vocea ampla si profund timbrata pentru emisia cu sunete non-vibrato.
Dar nu numai cei de mai sus si-au adus contributia creatoare pentru a induce în Sala Ateneului parfumul si atmosfera epocii, ci si ceilalti interpreti, Rafaele Costantini (Plutone), Luca Cervoni (Apollo si Pastore I), Alessio Tosi (Pastore II si Spirito I), Raffaele Pè (Pastore III), Mauro Borgioni (Pastore IV si Spirito II).
A doua zi, în acelasi ambient, barocul a putut fi admirat cu orchestra „Aurea Atenea“, care a interpretat drama „Alessandro“ HWV 21 de Haendel, într-o distributie de exceptie cu celebrul contratenor Max Emanuel Cencic (rolul titular) si soprana Julia Lezhneva (Rossane), artista care, la nici douazeci si patru de ani, se bucura de o crescânda reputatie. Sub bagheta lui George Petrou au mai cântat Laura Aikin (Lisaura), Pavel Kudinov (Clito), Xavier Sabata (Tassile), Juan Sancho (Leonato) si Vasily Khoroshev (Cleone).
În doua seri consecutive, versiuni traditionale ale celor cinci concerte pentru pian de Beethoven au fost oferite, în calitate de solist si dirijor, de reputatul pianist Rudolf Buchbinder. Au fost lectii de clasicism vienez, artistul vadind în talmacirile sale o aplecare înspre didactic. Stapân pe tehnica sa, a facut ca pianul sa sune viguros, cu energie beethoveniana, dar si poetic, diafan pe caile visarii, în miscarile mediene. Virtuozitatea, câteodata mecanica, a fost îmbinata cu forta, dar eleganta discursului nu a fost niciodata abandonata. A acompaniat, a participat activ, în buna întelegere cu demersurile profesorului, Orchestra Filarmonicii „George Enescu“.
Pianistul si dirijorul Christian Zacharias este un artist super-îndragit în Bucuresti. „Noptile albe“ din Sala Ateneului în compania lui si a Orchestrei de Camera din Lausanne au fost întotdeauna memorabile. Programul alcatuit pentru editia 2013 a fost integral mozartian, menit sa ilustreze cultura sunetului muzicii maestrului de la Salzburg, în care ansamblul si Zacharias însusi exceleaza. „Simfonia concertanta pentru vioara, viola si orchestra în Mi bemol major K364“ (solisti François Sochard si Eli Karanfilova), „Concertele pentru pian si orchestra nr. 15 si 23“, „Fantezia nr. 3 în re minor K397“ si „Rondo în Re major pentru pian K485“, carora li s-au alaturat „Simfonia nr. 40“ si „Serenada nr. 9 «Cornul postalionului»“, au pus în evidenta virtuozistica perlata a pianistului Zacharias, energia care nu abzice de la transparenta a dirijorului Zacharias, în fata unei orchestre tinere, în plin proces de omogenizare sonora.
Claire-Marie Le Guay,
o excelenta pianista, …
… a fost solista primului concert al Orchestrei Nationale din Île-de-France, dirijata de Enrique Mazzola. Delicatetea, si nu puterile asupra clapelor, a dominat imaginea lucrarii „Concertino pentru pian si orchestra H 55“ de Arthur Honegger, în schimb în „Concertul în Re major pentru mâna stânga, op. 62“ de Maurice Ravel, artista a cântat cu deosebita vigoare, cu vitalitate debordanta, sustinuta de o atitudine tehnica de exceptie. Culori de sorginte impresionista, fluide si pastelate au întregit discursul melodic. A fost una dintre cele mai remarcabile interpretari ale concertului ravelian care s-au auzit la Bucuresti. Bagheta lui Enrique Mazzola, decisa si vivace a indus sonoritati de spectacol în ritmata „Bacanala“ de Jacques Ibert, nu mai putin în dansanta piesa „Boul pe acoperis„ de Darius Milhaud, dar si rafinamente pline de farmec în „Suita a II-a op. 57b pentru orchestra din baletul «Daphnis si Chlo黓 de Ravel.
Din nou „Otello“
Sub bagheta aceleiasi Keri-Lynn Wilson, din punct de vedere muzical, spectacolul al doilea a fost reusit pe de-a-ntregul, demonstrând rodajul.
În stare de gratie s-a aratat tenorul Marius Vlad Budoiu (Otello) iar cele mai bune momente dramatice au venit în primul rând în „Esultate“ si „Amore e gelosia vadan dispersi insieme“, dar si în „Ora e per sempre addio“ sau duetul cu Iago. Soprana Nicoleta Ardelean (Desdemona bruneta) a adus în spectacol o frazare frumoasa, pianissime îngrijit construite, cele mai bune momente în rol fiind pasajele de accentuat lirism din primul si mai ales ultimul act. Iago a fost baritonul Stefan Ignat, generic în nota premierei, dar, în plus, cu eseuri de înmuieri de sunet în dialogul insinuant cu Roderigo (primul act) sau în povestea visului din cel de-al doilea. În alte roluri au fost distribuiti Liviu Indricau (remarcabil Cassio), Andrei Lazar (Roderigo), Marius Bolos (Lodovico), Iustinian Zetea (Montano), Mihaela Ispan (Emilia), Ionut Gavrila (Un herald).
Mirajul valurilor si al eternitatii
În primul sau program la pupitrul Orchestrei si Corului Academiei Nationale Santa Cecilia din Roma, dirijorul Antonio Pappano a dorit continuitatea între primele doua piese, „O barca pe ocean“ (partea a III-a din suita „Oglinzi“) de Maurice Ravel si „Poemul simfonic Vox Maris op. 31“ de Enescu. A solicitat sa nu se aplaude decât la fine. Legaturile dintre cele doua opusuri sunt, desigur, tematice prin evocarea întinderilor de ape, dar si stilistice, date fiind sonurile impresioniste. Pe fond, lucrurile stau altfel, asa încât Ravel, acest minunat colorist, a fost zugravit de minunatul ansamblu si de seful sau în sugestii de unduiri, expansiuni, retrageri, mister. Înnegurat, cu rare momente de lumina, cu culminatii oedipiene si final descatusat din talazuri, ca o armonie eterna, „Vox Maris“ a primit pecetea de testament al compozitorului, de sinteza concluziva a unui crez de viata si viata de dupa moarte. Vocea matelotului a revenit tenorului Marius Vlad Budoiu, iar corul a sustinut ideatica dirijorala.
Virtutile orchestrei romane s-au confirmat în lectura „Simfoniei nr. 9 în mi minor «Din Lumea Noua»“ de Dvorák: „Streich“ omogen si cu sunet frumos, sensibil, aerisit, alamuri valoroase, desi neferite de accidente (se întâmpla mai peste tot), „lemne“ de calitate sonora. Pappano s-a dovedit arhitectul arcuirilor romantice si al constructiilor grandioase.
O ruga continua…
… domoala, pioasa, comemorare a celor disparuti, în totala reculegere si adânca adoratie catre Divinitate. Atmosfera de catedrala. Liniste, pace eterna, sacralitate. Teribilele amenintari ale Judecatii de Apoi („Dies irae“) – singurele care strapung calmul seren. Si, din nou, clipe înaltatoare de rugaciune, în genunchi, cu capul plecat si mâinile împreunate, spre izbavire… „Libera me“. Asa a gândit Antonio Pappano „Messa da Requiem“ de Verdi, fara revolta, fara patima, inspiratoare în suflete, invitând la meditatie absoluta si transportând spiritele în sfere infinite, ca ofranda adusa Cerului.
A construit monumentalul opus în tempi rari, introspectivi, a modelat emotionant desenele melodice, a exacerbat nuantele de pianissimo pâna la inaudibil (pagina de început) iar pasajelor de forta extrema le-a asigurat contrastul si impactul. Fara ostentatie. Orchestra Academiei Nationale „Santa Cecilia“ si-a demonstrat valoarea în raspunsuri pe masura, venite gratie omogenitatii ansamblului, calitatii „cordarilor“ si, bineînteles, taisului alamurilor atât de solicitate în „Tuba mirum“. În egala masura, Corul formatiei romane a impresionat printr-un cânt nuantat la extrem, de la murmur („Requiem aeternam“) la inflexiuni expresive („Lacrymosa“), de la cresteri si descresteri într-un legato sublim („Agnus Dei“) la momentele puternice, de mare angajament sonor.
Conceptia lui Pappano a rezonat puternic în cvartetul solistic, alcatuit din nume de mare rezonanta mondiala. Frumoase moliciuni si cânt în piano a expus glasul catifelat al basului René Pape în „Confutatis maledictis“, tenorul Saimir Pirgu a fost impecabil în dificilul „Hostias“, cu mezzavoce fluida, moment de cugetare profunda ridicata în înalturi. Si mezzosoprana Ekaterina Semenchuk si-a gasit cele mai bune momente în cântul moale din „Lux aeterna“, dupa cum soprana Liudmyla Monastyrska a folosit în „Offertorio“ lanturi de pianissime maiestrit intercalate nuantelor de forte, prin diminuendo-uri si apoi crescendo-uri pe un singur arc de respiratie. Între solisti, orchestra si cor a existat o desavârsita unitate de expresie în scopul servirii ideaticii dirijorului, reflectia la odihna în pace.
Am rememorat secventele cele mai bune ale vocalistilor. Spicuiesc si din celelalte. Soprana spinta cu voce sombrata, usor vibranta, ale carei performante în rolurile verdiene de coloratura dramatica (Abigaille, Lady Macbeth, Odabella) sunt cunoscute, Liudmyla Monastyrska a aratat si cât de dificil este atacul unei acute de Si bemol la finele unui interval de octava („Requiem“ în „Libera me“), dupa cum Saimir Pirgu a demonstrat cât de neplacute sunt lipsa de omogenitate a primei fraze „Kyrie eleison“ din sectiunea „Requiem“ sau un Si bemol înalt „împins“, în finalul din „Ingemisco“. Vibrant si cu accent slav a fost glasul Ekaterinei Semenchuk, iar lipsa de concentrare l-a dus pe René Pape sa emita unele sunete nazale si „deschise“ în „Christe eleison“ din „Requiem“ sau liniare în „Confutatis maledictis“.
Sunt câteva „lovituri“… beckmesseriene care însa nu altereaza minunea întregului.
London Philharmonic Orchestra, fara fisura
Se întâmpla rar ca de la primul sunet sa se contureze o imagine de înalta calitate. Asa a fost la primul concert, de la atacul Uverturii „Marele Paste rusesc“, op. 36 de Rimski-Korsakov. Imediat, alaturi de alamurile cu sonoritati si calde, si incisive (celebra partida la orchestrele londoneze!) s-au revelat noi si noi daruri ale filarmonistilor: corzi vaporoase, sunete rotunde la suflatorii în lemn si, peste tot si toate, o generozitate sonora si o senzatie de „compact“, semn ca selectia instrumentistilor se face cu maxima exigenta pentru conservarea omogenitatii si a caracteristicilor de tonuri. Este apanajul marilor ansambluri.
Poate ca acestei formatii de exceptie, care pare ca poate cânta singura, nu i s-ar fi potrivit un dirijor de alta factura. Este drept ca si rodajul „Simfoniei nr. 1 în Do minor WAB 101“ de Bruckner a fost solid. Gestica lui Vladimir Jurowsky este simpla, redusa, liniara, dar de maxima eficacitate, prin punctari si indicatii directe si precise, cu tactare minimala. Rezultatele în constructia opusului brucknerian au fost evidente în restituirea maiestuozitatii si masivitatii scriiturii, în evidentierea jocurilor suprafetelor sonore, de la eroic la liric.
Partial diferita a fost abordarea din punct de vedere gestual a „Simfoniei nr. 3 cu cor în Do major op.21“ de George Enescu. Jurowski a detaliat desenele baghetei si ale mâinii stângi, s-a implicat cu tot spiritul într-o lucrare de un simfonism tot atât de complex, dar, probabil, noua pentru el. Seful de orchestra a sesizat planurile ideatice, le-a reliefat cu atentie, a redat expresiile grandioase, cu culminatii înfricosatoare, dar si melismele în pianissimo, evocatoare de mister, ca niste tânguiri dezvoltate apoi spectaculos pentru a se topi într-un tipic final de tihna enesciana. Vocalizele (Corul Academic Radio dirijat de Dan Mihai Goia) s-au integrat potrivit atmosferei partii finale, a III-a. Interpretarea monumentalei simfonii enesciene de catre London Philharmonic Orchestra în Festivalul George Enescu a fost o referinta rezonanta peste timp. Îmi doresc ca instrumentistii britanici si dirijorul Vladimir Jurowski sa si-o mentina constant în repertoriile lor.
Solistii celor doua seri au fost Anika Vavic (sensibila si delicata în „Concertul nr. 3 pentru pian si orchestra în Do major, op.26“ de Prokofiev, în pofida unor confruntari dezavantajante cu efluviile de sunet ale filarmonistilor) si Leonidas Kavakos (maestrul atingerilor miraculoase ale corzilor cu arcusul si al tesaturilor transparente în „Concertul pentru vioara si orchestra în Re major, op. 77“ de Brahms).
O orchestra fara fisura, o talmacire cu caracter de unicitate a celei de-a treia simfonii enesciene si o personalitate dirijorala care se asaza în rândul celor mai mari maestri contemporani ai baghetei, iata impresiile majore dupa cele doua seri cu London Philharmonic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper