Fanus Neagu – pierdut si regasit in Balcania…

Un articol de C. STANESCU

 

O acuzatie la moda care începe sa piarda teren si sa-si epuizeze continutul mincinos si sensul fals devine, din ce în ce mai vizibil, aceea cu privire la soarta „expiratilor“ care si-au scris cartile în a doua jumatate a secolului trecut: mai precis, e vorba despre mostenirea literara a generatiei ’60 si a doar câtorva mari scriitori dinaintea ei, precum Marin Preda, Petru Dumitriu ori Eugen Barbu. Prea grea, ca o piatra de moara, pentru primele esaloanele sau promotii critice mai debile ivite îndata dupa ’90, aceasta mostenire a început sa fie privita cu alti ochi de o noua generatie critica. Una care, urmând tacit exemplul marilor critici ai generatiei ’60, îsi exercita în clipa de fata o dubla functiune: prima consta în „recensamântul“ critic la zi, o „zi“ în care se scrie cât altadata într-un an; si, a doua, mai dificila si din pricina unui context nepipait direct, destinata recitirii, revizuirii si readucerii în actualitate a „expiratilor“ atât de greu de mistuit la prima, grabita si superficiala lor lectura. În fond, daca ar fi sa dam, ca la scoala, si un exemplu, aceasta noua generatie face excelent ceea ce facea Nicolae Manolescu în anii ’60: cu o mâna scria despre cartile epocii lui si, în paralel cu expedierea cronicilor din linistita Câmpina în agitatul Bucuresti, medita si proiecta viitoarele lui carti despre contradictia lui Maiorescu, utopia lui Sadoveanu si despre „metamorfozele poeziei“, având de pe atunci în minte „Arca lui Noe“ si, poate, chiar „Istoria critica …“ de mai încoace. Vreau sa spun, în fine, ca noii critici de azi, adevaratii critici, nu par sa scrie la întâmplare, robiti si zdrobiti pâna la lesin admirativ de asediul „noii literaturi“, ci dupa un plan si cu o viziune cuprinzatoare, pe termen lung asupra literaturii române despre care dau seama. Epoca, în definitiv istoriceste scurta, a excluderii si lipirii etichetei „expirat“ a expirat ea însasi. Noii critici îi trezesc din somn pe uituci, pe lenesi ori pe cititorii pe sarite. Au început sa scrie temeinic despre cei dinaintea lor si, cu ochi mai „vigilenti“ despre cei din generatia lor si a „celor ce vin“ si vor mai veni. Tabloul începe sa devina impresionant si e tot mai dificil de cuprins cu o singura privire: îsi pierde regalitatea vazând cu ochii ideea unor istorii ale „literaturii române de la origini si pâna în prezent“, profilându-se aceea a unui prezent multiplu, plin cu mai multe straturi de vechime, ca o Sarmisegetuza nedevastata. Se vad mai bine si copacii, dar si padurea din care ei fac parte. Viziunea catastrofica asupra scrisului literar românesc lasa loc uneia restauratoare: este meritul cel mai important al noilor critici care, ca si unii dinaintea lor, par nascuti maturi, daca nu „batrâni“, prin talent, vocatie constructiva, viziune echilibrata si gustul proiectelor pe termen lung, angajate pâna unde cei prea grabiti cu prezentul nu pot sa mai vada viitorul. Un exemplu, paradigmatic, poate fi Daniel Cristea-Enache, critic nascut cu ochii deschisi asupra unei generatii contestate dupa ’90, generatia ’60: o atesta primele lui carti începând cu „Concert de deschidere“ (2001), „Bucuresti Far West. Secvente de literatura româna“ (2005), continuând cu „Timpuri noi“ (2009), „Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stanescu (2010) si recentul proiect de cercetare intitulat „Generatia ’60: discursul artistic si discursul critic. Neomodernismul“. Caracterul secvential al proiectelor noii critici nu exclude ci implica o viziune cunoscatoare de ansamblu asupra literaturii si duratei literare: ei scriu din prezent despre viitorul literaturii „mostenite“ si citesc cu un ochi instruit de trecut productia curenta. Din aceeasi temeinica „echipa“, dar diferit si distinct, Paul Cernat, protagonistul subtil si echilibrat al unei recente dezbateri literare în care polemica aproape cordiala este admirabil reabilitata si vindecata complet de spuzeala pamfletara, priveste cu ochi lucid mostenirea generatiei ’60 si descopera acolo, în „expirati“, mari scriitori ai trecutului asa de apropiat si atât de „îndepartat“. Sub condeiul lui si al altor câtorva, acesti „expirati“ încep sa prinda viata si chiar sa întinereasca: literatura se naste din nou! Paul Cernat specula si prezuma în urma cu câteva saptamâni asupra posteritatii critice a lui Fanus Neagu cautându-i probabil chipul literar si într-un „Jurnal cu fata ascunsa“, ultima carte a unui scriitor plecat de curând si dat disparut, într-o calatorie în stufarisurile din Balta Brailei, cuibarul mitic al mai multor mari scriitori români. În „Comentariile critice“ din România literara, Paul Cernat scrie despre volumul „Fanus Neagu. Povestirile magice“ de Viorel Coman (Ed. Istros, Braila 2011) si desprinde de acolo meritele unei carti care, conchide el admirativ, reprezinta „o redestelenire a lecturii“ si „un reper în perspectiva necesarei schimbari de paradigma a receptarii» lui Fanus Neagu“. Cu alte cuvinte: propunerea unei grile de lectura pentru o literatura care, citita cum trebuie, reveleaza un mare scriitor. Este vorba asadar despre educatia lecturii si instruirea unui cititor deschis astfel seductiei puternice pe care povestirile memorabile ale lui Fanus Neagu o pot exercita doar asupra cui stie sa citeasca. Din perspectiva lecturii adecvate, „metaforita“ si stilul „înflorit“, ca o ploaie grea de culori si parfumuri de care autorul „Scaunului singuratatii“ a fost deseori criticat, devin superflui, acuzatii ce cad în gol, pe scurt, prejudecati nascute din ignoranta. Ce fel de „padure“ este aceea în care creste „copacul“ literar al lui Fanus Neagu? – e întrebarea al carei raspuns – cod literar – poate orienta lectorul catre centrul autentic al padurii literare ce-i sta în fata. Detasându-se ferm dar cu eleganta critica de bufeurile encomiastice întâlnite în cartea recenzata, Paul Cernat nu ezita pe de alta parte sa scoata în prim plan meritele volumului, calitatile unei carti ce poate reprezenta, cum scrie, o „schimbare de paradigma a receptarii“. Din aceasta perspectiva, cea mai pretioasa si importanta calitate a cartii ce-i sare în ochi, sau pe care o amplifica prin propria contributie, consta, scrie criticul, în „repozitionarile din al doilea capitol (Timpul Baraganului) referitoare la mutarea a ceea ce E. Lovinescu numea «placenta literaturii române» din nordul moldav al lui Eminescu si Sadoveanu spre Sudul si Estul tarii. Adica spre – în termenii lui Vasile Bancila – «spatiul Baraganului», legitimat estetic în anii ’60 prin povestirile lui Stefan Banulescu, Fanus Neagu sau (postum) Vasile Voiculescu, dar si prin proza lui Zaharia Stancu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Nicolae Velea, D. R. Popescu, Constantin Toiu, pe urmele lui Istrati sau, sporadic, Eliade (e uitat, din pacate, Al. Sahia)“. Desenarea unei „harti“ cuprinzatoare a genului proxim din care fac parte „povestirile magice“ din Balcania, din Îngerul a strigat sau Scaunul singuratatii deschide (doar deschide!) calea catre specificitatea inconfundabila si originalitatea frapanta a lumii din povestirile si povestile romanesti ale lui Fanus Neagu. Un prozator care a scris câteva din cele mai profunde pagini consacrate în literatura noastra unei Braile balcanice si orientale, „cautând cu marul catargului – cum spune memorabil un personaj al sau – nu Vestul Europei, ci Istanbulul, Smirna, Pireul, Alexandria“ – spatiu si lume populate si modelate în creuzetul unei civilizatii stravechi: un colt imaginar din acea „romanie orientala“ asupra careia se oprise N. Iorga în „Bizant dupa Bizant“. E acolo o veritabila cale regala dintr-o traditie literara în care si-au mai lasat urmele si Gala Galaction cu „Gloria Constantini“, Panait Istrati dar si Odobescu sau, mai ales, acel Sadoveanu, amestec inextricabil de bizantinism si luminism, din „Utopia cartii“ a lui N. Manolescu. Nicaieri în povestirile lui „magice“ ori în romanele din aceeasi rama mitica si fabuloasa scriitorul nu „reconstituie“ propriu vorbind o tara, un spatiu, un tinut si un timp ci doar restituie aburul vechimii în care eroii lui rasufla cu rasuflarea altei lumi, exotice si necunoscute. Scriitorul are un suflet liric, iar poetica lui e de natura metafizica, lumea sa este una veche, de „regi detronati“, ce-si traieste agonia într-un spasm de vitalitate baroca, într-o enclava mitologica. Cea de-a doua observatie profunda si pertinenta pe care o face Paul Cernat pe seama cartii trimite la consideratiile lui Viorel Coman privind „sincronizarea prozei românesti post-realist socialiste nu atât cu modelele occidentale marcate de criza epicului si vlaguite de experimentalisme tehniciste sau obiectualiste, ci cu modelele periferice emergente precum realismul magic sud-american, proza provinciala a Sudului faulknerian sau noua proza sovietica a siberienilor, pe fondul resuscitarii temelor balcanice sau sud-est-europene.“ Continuând sa defineasca diferenta specifica a acestui colt al hartii literare din anii ’60, criticul scrie si citeaza: „Revelatoare e si observatia privind umplerea prin povestirile realist-magice din literatura anilor ’60 a unui gol mitologic local, atestat de cercetarile lui Romulus Vulcanescu: «Realismul magic – una dintre primele forme romanesti ale netarmuririi realismului practicat în anii dogmatismului literar – formeaza cel mai modern raspuns provocarilor anilor ’50 (…) În cele douasprezece harti în care prezinta si analizeaza raspândirea miturilor pe teritoriul României, Romulus Vulcanescu, în Mitologie româna, prezinta Baraganul ca pe un spatiu sec, cu câteva mituri care îsi prelungesc aria de raspândire dinspre Moldova, dinspre curbura Carpatilor sau dinspre Dunare, în rest, un gol mitologic. Or, cele 60 de povestiri scrise în primele decenii postbelice au un fond recuperator exemplar. Omul acestor locuri – fie ca traieste în Balta Brailei, fie în Balta Borcei sau în miezul Baraganului –, este un om vechi al pamântului, cu o mare putere de a trai în orizont magic.»“ În albia secata si demitizata a acestui spatiu vast, Fanus Neagu arunca la loc miturile izgonite si urca din nou, pe peretii caselor pustiite, icoanele „povestilor magice“: pierdut în Balcania, ca în Baraganul cu ciulini al lui Panait Istrati, scriitorul reînsufleteste cu literatura lui un regat devastat. „Miza majora (a cartii lui Viorel Coman) – scrie criticul în încheierea comentariului sau profund si recuperator – ramâne aceea de a contracara, cu argumente estetice, valul gros de inertii ce bruiaza receptarea acestui valoros scriitor si spectaculos personaj, mai ales dupa 1989, de multe ori în absenta unor lecturi atente sau suficiente.“ Noii critici, subtili, eruditi si exemplari în constiinciozitatea misiunii lor, totusi educative!, pot face sa taca vocea cioclilor: cu asemenea critici si cititori lânga ei, marii scriitori „expirati“ cu forta traiesc si vor trai, în ciuda mortii lor aparente.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper