Eminescu: intre biografie si poezie (III)

Un articol de GHEORGHE DOCA

Transcenderea biograficului: de la faptul de viata la ideea cu valoare generala

La un prim nivel de analiza, „Mortua est!“ ne apare ca un ecou nemijlocit la moartea Fetei de la Ipotesti, fapt care a marcat profund nu numai anii adolescentei poetului, ci întreaga sa viata creatoare. Faptul este, desigur, prezent în acest poem definitivat la Viena, în 1871, dar a carui prima versiune apartine anului 1866, anul mortii Fetei iubite. Primele doua versuri trimit, cum era de asteptat, la un decor de cimitir si la ceremonia de înmormântare: „Faclie de veghe pe umezi morminte,/ Un sunet de clopot în orele sfinte“. Urmatoarele doua versuri contrabalanseaza, însa, aceasta imagine cu evidenta conotatie personala prin ideea cu valoare de generalitate ca moartea reprezinta trecerea într-o alta lume, iar sugestia de apasare grea a materiei cu care se asociaza umezeala mormintelor este complinita cu sugestia imaterialitatii visului dotat cu aripi care, natural, se asociaza zborului: „Un vis ce îsi moaie aripa-n amar/ Astfel ai trecut al lumii hotar“.
Imaginea zborului defunctei desprins de lutul pamântului – de fapt, al trupului de lut ramas în sicriu – spre lumea cereasca domina urmatoarele strofe ale poemului: „Te vad ca o umbra de-argint stralucita,/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,/ Suind, palid suflet, a norilor schele,/ Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.// (…) Vad sufletu-ti candid prin spatiu cum trece;/ Privesc apoi lutul ramas…alb si rece,/ Cu haina lui lunga culcat în sicriu,/ Privesc la surâsu-ti ramas înca viu“. Poetul transcende atmosfera apasatoare a înmormântarii – „bratele pe piept puse cruce“ – pentru a imagina un tablou feeric, construit din raze, din cântec si din vraji, din ape ca argintul si din aurul aerului. Contopirea difuza a celor doua metale pretioase da nastere uneia dintre cele mai frumoase imagini vizuale si auditiv-eufonice din lirica eminesciana: „O raza te-nalta, un cântec te duce,/ Cu bratele albe pe piept puse cruce,/ Când torsul s-aude l-al vrajilor caier/ Argint e pe ape si aur în aer“.
În procesul ridicarii spre idei cu valoare generala, poetul ajunge în cele din urma la o prima conturare a doctrinei sale despre om si despre viata în termenii lipsei de sens, ai desertaciunii lumii – cu placerile, dar mai ales cu durerile ei –, ai iluziei vietii percepute prin simturi, ai mortii cu fatalitate inexorabila. Totul conduce expresia poetica, într-un elan negator, la sugestia neantului de unde Dumnezeu însusi lipseste. Sunt elemente, mai degraba, compozite, dar închegate într-un tot coerent si unitar din care nu lipseste o discreta trimitere la teatrul shakespearian, bine cunoscut poetului, asa cum reiese din articolul „Repertoriul nostru teatral“, publicat în 1870 în „Familia“: „S-apoi cine stie de este mai bine/ A fi sau a nu fi… dar stie oricine/ Ca ceea ce nu e, nu simte dureri,/ Si multe dureri-s, putine placeri.// A fi? Nebunie trista si goala;/ Urechea te minte si ochiul te-nsala;/ Ce-un secol ne zice ceilalti o deszic./ Decât un vis sarbad mai bine nimic.// Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,/ Pân’dau în morminte ce-asteapta deschise,/ Si nu stiu gândirea-mi în ce o sa stâng:/ Sa râd ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plâng?// La ce?… Oare totul nu e nebunie?/ Au moartea ta, înger, de ce fu sa fie?/ Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,/ Trait-ai anume ca astfel sa mori?/ De e sens într-asta, e-ntors si ateu,/ Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu“.
Gasim aici – dupa cum, cu dreptate, observa Alain Guillermou – „trasaturile esentiale ale filozofiei de adolescent“ a poetului. Este o filozofie „cu totul spontana si nu pare inspirata de vreo învatatura straina“. Influente au fost, desigur, cum este cea sugerata, în text, de debutul celebrei meditatii a lui Hamlet. Dar, doctrina conturata pentru prima data în „Mortua est!“, având ca punct de plecare un fapt de viata traita, „nu va suferi modificari profunde – dupa cum noteaza exegetul francez al operei lui Eminescu – oricare vor fi influentele la care adolescentul, apoi omul matur, va accepta sa se supuna în viitor.“
Supus probei timpului, atractorul acestui poem de tinerete îsi va dovedi consistenta fondata pe apartenenta lui la fondul primar al poetului.
Purtata de „valuri“ si „vânturi“, o „meditatie-complenta“ asupra propriei sorti devine reflectie asupra poeziei
În „Dintre sute de catarge“, D. Caracostea („Arta cuvântului la Eminescu“, în „Creativitatea eminesciana“, editie îngrijita, studiu introductiv si note de Ion Apetroaie, Iasi, Editura Junimea, 1987) considera ca „opozitia dintre idealurile si cânturile de o parte si valurile, vânturile, de alta, toate acestea sunt forme felurite pe care le ia sentimentul timpului“. Înainte, însa, de a ajunge la aceasta valoare generala, cu evidenta tenta de raportare la o categorie filozofica, poezia a cunoscut câteva versiuni de tranzitie unde – dupa cum remarca D. Murarasu (vezi editia critica de „Poezii“, consacrata operei poetice a lui Eminescu, volumul III, p. 202) – „nota subiectiva este accentuata“.
Într-adevar, versiunea A este o meditatie-complenta asupra propriei sorti, marcata de „jale“, de „durere“, de „dorinti desarte“: „Taina neagra este jalea/ Ce-mi strabate cânturile/ De ma-ngâna toata calea/ Valurile, vânturile.// Si menit sunt sa n-am parte/ A ajunge malurile/ Caci ma duc tot mai departe/ Vânturile, valurile// Si adânca mea durere/ Ca-mi strabate cânturile/ O îngâna fara vrere/ Valurile, vânturile.// Aceeasi plângere meditativa o regasim în versiunea B: „Peste viata-mi sfarâmata/ Gonind idealurile/ Pe de-a pururi vor strabate/ Vânturile, valurile.“
În versiunea finala, locul „jalei“ si al „durerii“ îl iau „catargele“, adica corabiile, si „pasarile calatoare“. De la referinta strict subiectiva, personala, poetul ajunge la o referinta obiectiva, din afara propriei persoane. În acelasi timp, de la modul asertiv, centrat pe eu, care închide, parca, cercul meditatiei, el trece la o constructie interogativ-dubitativa care lasa deschisa calea meditatiei: „Dintre sute de catarge/ Care lasa malurile/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile?// Dintre pasari calatoare/ Ce strabat pamânturile/ Câte-o sa le-nece oare/ Valurile, vânturile?“
Apoi, trecerea de la eminamente subiectiv la general este marcata în text de renuntarea la eul dominant din versiunile A si B, în favoarea unui tu cu valoare impersonala. Se poate admite ca acest tu este o forma de dedublare a poetului pentru a realiza un dialog sui generis cu sine însusi. Dar, capacitatea lui de a se adresa, în egala masura, cititorului, de a trimite la om, în genere, nu este anulata, dimpotriva: „De-i goni fie norocul/ Fie idealurile/ Te urmeaza în tot locul/ Vânturile, valurile.// Nenteles ramâne gândul/ Ce-ti strabate cânturile,/ Zboara vecinic, îngânându-l/ Valurile, vânturile.“
„Norocul“ si „idealurile“, dar, mai ales, „cânturile“ nu pot sa nu aduca în prim-planul meditatiei sinele propriu. Însa, perspectiva din care poetul mediteaza la propria-i viata nu mai este, asa cum era în versiunile initiale, aceea de plângere asupra vitregiei propriei sorti. Meditatia se desfasoara acum sub semnul generalizator al sentimentului timpului – „zboara vecinic“ – . Totul – adica ridicarea de la subiectiv la o idee cu valoare generala – pe temeiul unei structuri poetice de tip fractal – „Vânturile, valurile…Valurile, vânturile“ – caracterizata prin autosimilaritate si recursivitate.
Ion Negoitescu („Poezia lui Eminescu“, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970, p.189) interpreteaza poezia „Dintre sute de catarge“ drept expresie a „emotiei neptunice a departarii“. În ce ne priveste, consideram ca nu „dorul departarilor si senzatia plutirii spre larguri“ îl mâna pe poet, ci, dimpotriva, propensiunea scoborârii în adâncurile insondabile ale eului, în cautarea a ceea ce îl transcende, pentru a ajunge la adevaruri cu valoare generala. Calatoria nu era nici turistica – singura de acest tip pe care a facut-o a fost aceea din 1882, la Constanta-Chiustenge, relatata de poet într-o frumoasa scrisoare adresata Veronicai Micle – nici în „departari neptunice“, ci în sine. Este, deci, o calatorie interioara.
Dincolo, însa, de o interpretare sau alta se impune faptul ca în evolutia spre varianta finala, propria viata a poetului nu se arata a fi decât un punct de plecare pentru reflectia asupra „gândului“ – ramas, înca, „nenteles“ – „ces-it strabate cânturile“. Altfel spus, la un nivel mai general al reflectiei asupra poeziei sale.
Sublimarea realului – conditie a ridicarii la categorial
În alt registru, trecerea de la particular la general poate fi ilustrata ca partea a doua, cea satirica, a „Scrisorii III“. Se stie ca lectura poemului, în martie 1881, în casa lui Vasile Pogor, la Iasi, a provocat imediat apropierea portretelor din versurile lui Eminescu de persoane/personaje din epoca. Dupa cum îsi aminteste Maiorescu, versurile: „De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii…/ În izvoadele batrâne pe eroi mai pot sa-i caut;/ Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut/ Poti sa-ntâmpini patriotii ce-au venit de-atunci încolo?/ (…) Vezi colo pe urâciunea fara suflet, fara cuget,/ Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget,/ Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,/ La tovarasii sai spune veninoasele nimicuri“ au fost receptate chiar de catre membrii „Junimii“ ca „aluzii transparente la Ion Ghica si la prezidentul Camerei C.A. Rosetti“.
Comentatorii poemului – mai ales, desigur, cei din epoca – n-au ostenit sa puna masca unor persoane reale pe personajele portretizate colectiv – semn al categorialului – de catre poet astfel: „Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire;/ Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,/ Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!/ Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi/ Sa ajung-a fi stapâna si pe tara si pe noi!/ Tot ce-n tarile vecine a smintit si stârpitura,/ Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natura,/ Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii,/ Toti se scursera aicea si formeaza patriotii,/ Încât fonfii si flecarii, gagautii si gusatii/ Bâlbâiti cu gura strâmba sunt stapânii astei natii.“
Prin cuvinte, Eminescu deseneaza o galerie de portrete cu nimic mai prejos de celebrele desene, gravuri si statuete ale lui Honoré Daumier, dintre care câteva pot fi admirate la Musée d’Orsay din Paris, înfatisând imagini grotesti ale unor personaje din Franta lui Louis Philippe sau Napoleon al III-lea, dar si tipuri de stari colective: siretul, hulpavul, umilul, camatarul etc. Întocmai, ca mai înainte, în teatrul lui Molière.
Revenind la poemul lui Eminescu, este de retinut ca în materialele existente în manuscrise, anterioare versiunilor autonome ale „Scrisorii III“, gasim câteva zeci de nume proprii de persoane care au stat, direct sau indirect, la originea portretului colectiv din versiunea ultima a poemului. Dar, dupa cum remarca George Gana („Melancolia lui Eminescu“, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Române, 2002, p.228), „Identitatea istorica a figurilor caricaturizate a devenit secundara, pamfletul politic s-a sublimat într-o satira admirabila prin imaginatie plastica si verbala“. Se poate, desigur, considera ca „intentia poetului a urmarit flagelarea unor personaje individuale sau de grup ale epocii“. Însa, „geniul sau le-a conferit o valoare categoriala, de reprezentari emblematice ale demagogiei, ale spolierii tarii, ale lipsei de patriotism“. De la liberalii – „rosiii“ – vizati initial, ca oponenti ai Partidului Conservator si ai Junimii, poetul se ridica dincolo de contingentele imediate pentru a satiriza vitriolant stari generale de lucruri, vicii fundamentale, comportamente si mentalitati antinationale. Ceea ce învedereaza cu asupra de masura versuri ca: „La Paris, în lupanare de cinismu si de lene,/ Cu femeile-i pierdute si-n orgiile obscene,/ Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos…/ Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?/ Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada,/ Cu monoclu-n ochi, drept arma betisor de promenada,/ Vestejiti fara de vreme, dar cu creieri de copil,/ Drept stiint-având în minte vre un vals la Bal-Mabil,/ Iar în schimb cu-averea toata vreun papuc de curtezana…/ O, te-admir progenitura de origine romana!// Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece,/ Va mirati cum de minciuna astazi nu vi se mai trece?/ Când vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca/ Numai banul îl vâneaza si câstigul fara munca,/ Azi, când fraza lustruita nu ne poate însela,/ Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa?/ Prea v-ati aratat arama sfâsiind aceasta tara,/ Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,/ Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,/ Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti – niste misei!/ Da, câstigul fara munca, iata singura pornire; / Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.“
Învataminte de-o viata
Comentariile consacrate „Luceafarului“ au scos cu precadere în evidenta categorialul sau generalul încifrat de poet în alegoria atractiei de iubire dintre astrul ceresc si o fata pamânteana. Ca, dindaratul ideii geniului nefericit în viata lui pe pamânt si, totodata, incapabil de a face pe cineva fericit, transpare gândirea poetului despre propria-i soarta este, iarasi, dincolo de orice îndoiala (vezi si studiul „Un model matematic pentru Eminescu“, publicat în numerele 20,21,22/2013 ale revistei „Cultura“).
Mai putin evident este „evenimentul de viata, întâmplarea aievea“ de care, dupa Perpessicius, se leaga „orice creatiune lirica si la Eminescu îndeosebi“. Inclusiv, deci, „Luceafarul“. Exegeza eminesciana înregistreaza nu numai cu rezerve ori cu zâmbete ironice, ci chiar cu indignare versiunea apocrifa a „întâmplarii aievea“ care ar sta, subiacent, la originea categorialului întipuit în poem. Este vorba despre anecdota pusa în circulatie de I. Al. Bratescu-Voinesti – altfel, un scriitor daca nu remarcabil, cel putin onest – în legatura cu geneza „Luceafarului“. Într-un numar al revistei „Convorbiri literare“ din 1934 el relateaza ceea ce, chipurile, i-ar fi destainuit Maiorescu în 1892 – deci, cu 42 de ani mai înainte – anume, ca „Luceafarul“ ascunde, dupa cum consemneaza Perpessicius în Volumul II, p. 371 al editiei sale critice, „unul din episoadele amorului lui Eminescu pentru Veronica Micle, cazuta în latul Catalinului-Caragiale, cum si interventia paterna a Demiurgului-Maiorescu“.
În raport cu categorialul la care se ridica poetul în „Luceafarul“, un asemenea episod nu poate aparea decât ca trivial. Dar, daca este sa cautam „evenimentul de viata“ trait de Eminescu, atunci acesta nu e de gasit – nici de cautat, desigur – într-o împrejurare ca aceea, cu totul neverosimila, relatata de I. Al. Bratescu-Voinesti. Ceea ce, legat de biografia poetului ar putea fi asezat la temelia „Luceafarului“ este, în realitate, viata sa întreaga. Începând cu copilaria, din care s-a ales cu dragostea pentru natura, si cu adolescenta, marcata de iubirea tragica pentru Fata de la Ipotesti. Trecând prin dobândirea, înca din anii tineretii, a constiintei propriei genialitati, apoi prin iubirea, cu suisurile si coborâsurile ei, pentru Veronica Micle si încheind cu durerea, acut resimtita înainte de iminenta cadere în boala, de a nu-si fi putut împlini, potrivit criteriilor sale de împlinire, aspiratiile si dorintele care excedau cu mult tiparele comune. În scurt, viata sa pe pamânt, caci pe cea din sfera astrala a lasat-o în seama „Luceafarului“.
Gasim, însa, în lirica eminesciana si o alta învatatura fundamentala, în afara aceleia referitoare la soarta geniului pe pamânt. Extrasa ca si aceasta dintr-o „viata de om“, ea priveste problema definitorie pentru om – fie ca individ, fie ca specie – aceea a cunoasterii. În problema cunoasterii se impune ca primordiala distinctia – nu numai teoretica, ci si practica – între cunoasterea monologica si cunoasterea dialogica. În esenta, prima se raporteaza la rezultate considerate definitive, expuse în tomuri docte, si tinde sa impuna adevarul ei, vazut ca imuabil, respingând confruntarea cu realitatea, cu experienta permanent reînnoita. Scoala -aceea, orientata scolastic, fondata exclusiv pe apelul la autoritatea stiintifica sau filozofica a manualelor si tratatelor – este ilustrativa pentru cunoasterea monologica. „Monologul pretinde ca el este ultimul cuvânt“ – sustinea Mihail Bahtin – dupa cum aflam din cartea lui Tzvetan Todorov, intitulata „Michaïl Bakhtine. Le principe dialogique“ (Paris, Editions du Seuil, 1981). În schimb, pentru cunoasterea dialogica, cautarea adevarului este un proces deschis. Experienta vietii ramâne primordiala pentru cunoastere, iar confirmarea adevarului stabilit la un moment dat nu este niciodata ultima, încheiata si definitiva. („Hermeneutica, considera H. G. Gadamer, într-un interviu acordat la împlinirea vârstei de 100 ani, consta în a sti acest lucru extrem de simplu: ultimul cuvânt, ei bine, nu!, nu vreau sa-l am eu“).
Într-o postuma apartinând ultimei perioade a vietii sale de creatie, Eminescu pune fata-n fata, – cu uneltele poeziei, desigur – cele doua tipuri de cunoastere. Cel monologic este figurat prin „autorii mâncati de molii“, prin „foile unse“ ale cartilor prin „slovele strâmbe“, purtatoare chipurile de „taine nepatrunse“, presupuse a avea capacitatea de a schimba lumea. În ceea ce priveste cunoasterea dialogica, ea are, dupa Eminescu, un reper sigur: experienta, trairea si chinul vietii reprezentând calea care te poate face „sa auzi cum iarba creste“. Se-ntelege ca Eminescu nu contrapune cunoasterea dobândita într-o viata de om, prin trairea ei adevarata, acelei cunoasteri cu folos pe care o pot aduce studiul si cartile ce cuprind învataturi cu miez – Eminescu, se stie, a fost unul dintre cei mai mari cititori pe care i-a avut cultura româna –. El contrapune cunoasterea adevarului vietii acelor cunostinte dobândite „în colbul scolii/ Prin autori mâncati de molii“.
Postuma, editata sub titlul „În zadar în colbul scolii“, concentreaza în numai 13 versuri de mare plasticitate si forta sugestiva o învatatura cu valoare mai generala, poate, decât aceea dobândita de Luceafarul-Hyperion trecut prin experienta iubirii neîmplinite pentru o pamânteana si instruit asupra naturii sale, în nesfârsitul „colbului stelar“, de catre singurul detinator al adevarului ontologic. Iata acest adevarat creuzet poetic demn, prin întelesul sau profund, sa stea în preajma marelui „Luceafar“: „În zadar în colbul scolii,/ Prin autori mâncati de molii,/ Cauti urma frumusetii/ Si îndemnurile vietii,/ Si pe foile lor unse/ Cauti taine nepatrunse/ Si cu slovele lor strâmbe/ Ai vrea lumea sa se schimbe./ Nu e carte sa înveti/ Ca viata s-aiba pret -/ Ci traieste, chinuieste/ Si de toate patimeste/ S-ai s-auzi cum iarba creste“ (1).
„Sentimente, sentimente…“; Lirica eminesciana într-o alta perspectiva
Faptul de viata traita provoaca, în imediat, emotii primare, urmate, eventual, de emotii secundare. Atunci când, potrivit perspectivei modelatoare din care poate fi privita poezia, devine initiator, faptul de viata este supus penetrarii, deci cunoasterii orientate spre dezvaluirea semnificatiei sau esentei sale, prin intermediul sentimentelor, atitudinilor si starilor psihice ale poetului. Acestea sunt legate cu tendintele sale profunde, cu pulsiunile ori cu dorintele sale satisfacute sau frustrate. Sentimentele, atitudinile si starile îndeplinesc functia de generatori/atractori ai substantei poetice, ceea ce ar fi de natura sa impuna o mai pregnanta focalizare asupra lor a procesului de receptare/interpretare a poeziei.

O privire de ansamblu asupra studiilor consacrate poeziei lui Eminescu arata ca lirica eminesciana a fost analizata si comentata cu precadere, fie din punctul de vedere al dominantelor ei tematice – poezia de dragoste, poezia de natura, poezia filozofica sau de idei, poezia sociala sau satirica, poezia de cunoastere, poezia de introspectie, poezia de inspiratie istorica sau mitologica – , fie din perspectiva motivelor sau simbolurilor. Acestora li se adauga studiile stilistice, asupra prozodiei sau a mijloacelor artistice de expresie sau cele consacrate influentelor literare sau cultural filozofice care îsi afla ecou în creatia poetului. Dominantele majore sunt sugestiv concentrate de George Gana („Melancolia lui Eminescu“, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Române, 2002) în frânturi de versuri sau de cugetari eminesciene care dau titlurile capitolelor tematice ale lucrarii: „Dar eu sunt melancolic“; „Caci ce-i poetu-n lume si astazi ce-i poetul?“; „Alte masti“; „Natura este singurul absolut“; „Si te-ai dus dulce minune…“; „Lume ce gândea în basme…“; „Pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelata…“; „Ochii mei naltam visatori la steaua/ Singuratatii.“
Interesul tratarii poeziei eminesciene din aceste puncte de vedere nu se limiteaza, evident, doar la sfera abordarii de tip scolar. Ea poate conduce la constatari cu valoare de generalizare si cu mare putere explicativa. În legatura cu simbolurile, de exemplu, D. Caracostea („Simbolurile lui Eminescu“, în „Studii eminesciene“, editie îngrijita si note de Ion Dumitrescu, prefata de George Munteanu, Bucuresti, Editura Minerva, 1973, pp. 266-268) afirma: „Cristalizând în jurul lor o întreaga creatiune, ele au un caracter central si sunt deci chemate sa dea intuitia esentei poetului“. În fiecare simbol, „poetul a întipuit o valoare deosebit de scumpa“, iar valorile asociate simbolurilor reprezinta „elemente constante ale poeziei lui“; în jurul acestor valori „graviteaza întreaga lui creatiune“ (2).
Sunt greu – imposibil, chiar – de cuprins într-o privire studiile consacrate temelor, motivelor si simbolurilor care apar în opera lui Eminescu. Nu putem, însa, sa nu amintim aici neegalata – înca – cercetare a operei eminesciene întreprinsa de G. Calinescu în cele cinci volume (doua, în reeditarea de la Editura Minerva din 1976) ale „Operei lui Mihai Eminescu“. Cercetarea cuprinde, între altele, trei mari capitole: „Teme romantice“, „Cadrul psihic“, „Cadrul fizic“. În ele sunt abordate, cu spirit fin de analiza si cu mare risipa de eruditie, simboluri si motive cum sunt: „Luna“, „Lumile siderale“, „Cristalul“, „Mortul frumos“, „Viul cadaveric“, „Nebunia“, „Geniul“, „Somnul“, „Visul“, „Doma si apa“, „Zborul uranic“, „Venera serafica“, „Germinatia“, „Borealismul“ etc. Se cuvin amintite, de asemenea, studiul lui
D. Popovici, din „Poezia lui Eminescu“ (Bucuresti, Editura Tineretului, 1969), asupra titanismului, considerat „o vocatie originara“ a poetului, precum si acela al lui Matei Calinescu consacrat aceleiasi teme si intitulat „Titanul si geniul în poezia lui Mihai Eminescu (Semnificatii si directii ale etosului eminescian)“ (Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1964). Contributii însemnate în aceasta directie au adus Rosa del Conte în „Eminescu sau despre absolut“ (Traducere din italiana de Marian Papahagi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990), unde Partea întâi este consacrata „Principalelor teme lirice“, cu referire speciala la „tema timpului“. Nu pot fi trecute cu vederea rezultatele cercetarilor întreprinse de Zoe Dumitrescu-Busulenga în „Eminescu – cultura si creatie“ (Bucuresti, Editura Eminescu, 1976) sau de Edgar Papu în „Poezia lui Eminescu. Elemente structurale“ (Bucuresti, Editura Minerva, 1971) unde este de retinut, în mod deosebit, studiul asupra „categoriei departelui“.
Remarcabila, prin concizie si cuprindere, este sinteza propusa de Eugen Simion în Prefata la „Eminescu. Opere“ (I-VII) (Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 1999-2003). Pornind de la diversitatea si multimea de ipostaze în care apar temele, motivele si simbolurile specifice poeziei eminesciene, autorul le regrupeaza concentrându-le în jurul a „opt mituri“ esentiale „care vin si dispar pentru a reaparea, în alte poeme, sub înfatisari cu conotatii schimbate“. Între aceste mituri gasim: „mitul nasterii si mortii universului“, „mitul istoriei“, „mitul dascalului (înteleptul, magul)“, „mitul erotic“, „mitul oniric“, „mitul întoarcerii la elemente“, „mitul creatorului“, „mitul poeziei“.
Nu s-a întreprins, înca, un studiu de amploare consacrat sentimentelor, atitudinilor si starilor lui Eminescu considerate în functia lor specifica de generatori si/sau atractori ai lirismului sau. Acestora, dupa cum am încercat sa dovedim în prezentul studiu, le revine un rol decisiv în elaborarea poemelor având ca initiatori fie fapte de viata traite, fie elemente de cunoastere sau cultura, în sens larg, internalizate si supuse procesarii lirice din perspectiva fondului primar propriu personalitatii poetului.
Referirile de mai înainte se limiteaza la posibilitatea modelarii liricii eminesciene luând ca punct de plecare, în generarea textului poetic, elemente de ordin biografic. Este, poate, momentul potrivit pentru ca adâncite studii viitoare sa abordeze lirica eminesciana din perspectiva sentimentelor, atitudinilor si starilor poetului. Orientate asupra obiectului – fie ca este vorba de poezia de dragoste ori de natura, fie ca este vorba de poezia de inspiratie istorica sau sociala etc. – ele patrund obiectul dezvaluindu-i esenta care constituie sâmburele de germinatie al materiei poetice.
Tabloul lor, chiar daca este alcatuit în mod aleatoriu – asa cum ne-au venit sub creion – si având contururi neîncheiate, învedereaza, punându-l în relatie cu poezia eminesciana, faptul ca Eminescu le-a avut pe toate si le-a trait cu o intensitate unica în sfera liricii românesti si greu de întâlnit în literatura universala.
Eminescu a fost, asadar: fericit, dar si nefericit; visator si vizionar; cugetator, meditativ, melancolic, cautator de adevar, introspectiv, întrebator; misterios cu lucrul sau, dar si iubitor de misteruri; provocator, curios, calator cu gândul, justitiar, revoltat si chiar apostat; nelinistit, iubitor de frumos, de arte, de istorie, de mituri, de lectura, de teatru; deschis la stiinte ca si la filozofie; risipitor cu forta sa de creatie, dar si avar în expresia poetica; altruist, calm, iubitor de contraste, iubitor de traditie, nepasator cu sine, optimist, dar si pesimist; iubitor de neam si de tara, necrutator cu dusmanii neamului; iubitor de natura, imaginativ, sensibil, reflexiv, suav si aprig…
El a fost patruns de: dor, de nostalgie, de tristete, de durere ca si de bucurie, de jale, de revolta, de iubire, uimire, pasiune, optimism, tragism, credinta, încrâncenare, euforie, extaz, agonie, suferinta, patima, simpatie, empatie, gelozie, resemnare, mâhnire, seninatate; a fost patruns de sentimentul vesniciei…
La el gasim: si amagire si dezamagire; deschidere la lume, la universul mare, ca si la cel mic; uitare de sine; capacitatea de a intra în rezonanta cu altul; „limpede vedere în toate“, cu alte cuvinte, capacitatea de sesiza esentialul si a-l separa de accidental sau de întâmplator; si visatorie, si stare de veghe; si luciditate, si pierderea cumpatului; si indiferenta – ostilitate, chiar – la onoruri sau decoratii, si aplecare catre placerile vietii; constanta în iubire si în prietenie, dar si în dusmanie fata de adversarii politici; eleganta în expresie, dar si exprimari „crude“; mântuire; ruga; si avântul zborului, si caderea în abis…
Iar lista ramâne deschisa. Pentru ca tabloul sa fie complet ar trebui, probabil, sa trecem în revista, cu dictionarul în mâna, toate cuvintele limbii române care desemneaza sentimente si atitudini.
În aceste trei sectiuni nu putine sunt elementele care se intersecteaza sau chiar se suprapun. Redundanta nu este altceva în acest caz decât un semn al preaplinului.
Pe scurt, nimic nu i-a fost strain. Studiul largit al sentimentelor si atitudinilor sale va arata peremptoriu ca Eminescu a fost un om si un creator deplin. Noica a avut dreptate. Zâmbetele sceptic-ironice nu-si au rostul.
Între biografie si poezie gasim, asadar, sentimente…

 

1) Pentru o discutie mai larga asupra raportului dintre cunoasterea dialogica si cea monologica, cu încadrarea într-un context mai larg din lirica eminesciana de cunoastere a postumei „În zadar în colbul scolii“, facem trimitere la volumul I, p.66-68, si la volumul II, subcapitolul intitulat „Între colbul scolii si trairea vietii“ (p.333-338) ale cartii „Eminescu. O perspectiva dialogica“ (Editura Academiei Române, 2009).

2) „Venere si Madona“, de exemplu, „prima poezie de larg rasunet“ a lui Eminescu, aceea cu care a debutat în paginile „Convorbirilor literare“, este dominata de evocarea a doua simboluri de mare semnificatie: „imaginea tipica a frumusetii antice si icoana ideala a frumusetii crestine“. Conflictul dintre „înalta valoare întiparita adânc în suflet si realitatea care o dezminte, fara sa poata întuneca icoana preamarita a întruchiparilor ideale“ ramâne – considera
D. Caracostea – „în inima întregii creatiuni a lui Eminescu“. Evident, pentru D. Caracostea, care pune în mod programatic în relatie creatia poetului cu personalitatea sa, „simbolurile lui Eminescu sunt tot atâtea fete, tot atâtea valori ale unui elan spre absolut“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper