Douamiismul la biserica

Un articol de ADRIANA STAN

Florin Lazarescu, Amortire, Editura Polirom, 2013

 

Unul din semnele bune ale prozei românesti renascute din prima jumatate a anilor 2000 a fost decongenstionarea stilistica si tematica. Dupa un deceniu în care caile experimentale ale literaturii noastre cerusera un lector sofisticat si miop si dupa un alt deceniu când atentia publicului, în genere, fugise în zone socio-politice mai nemediate, cititorul „obisnuit“ (prin care as întelege, fara alte conotatii valorice, o medie sociologica, de educatie si de vârsta) a putut, în fine, rezona cu subiectele si discursul unor autori ca Radu Pavel Gheo, Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Florin Lazarescu. Tineri, inteligenti, din provincie – nu si provinciali – (fapt semnificativ însa, de vreme ce asupra centrului bucurestean mai plana înca umbra cartaresciana), promovati de o editura renascuta si ea si aflata pe val, ei au adus o gura de aer proaspat în literatura, conectându-se la realitatea tranzitiei într-o scriitura definita, cu toate controversele în jurul acestor etichete, prin „microrealism“ sau „minimalism“. Eroii lor neexceptionali, uneori loseri, venind oricum din lumea cea adevarata, de umplutura, stilul alert-cinematic, placat pe dinamica dialogului, plus dozele atasante de umor si bonomie, au construit un tip de arta realista mai comestibila, cel putin, decât „realismul“ noului cinema românesc contemporan, deconstructiv si neiertator cu obisnuintele publicului comun. La vremea respectiva, acel microrealism literar a reprezentat, totusi, varianta mai soft a prozei douamiiste, chiar cuminte comparativ cu formula autofictiunii, cu care s-a intersectat uneori, o formula aproape avangardista prin anticalofilia sistematica si „etosul“ subcultural; a fost însa si varianta cea mai rezistenta sau, mai exact spus, terenul de pe care au evoluat în anii urmatori, fara a-si rupe de tot radacinile microrealiste, cei patru prozatori amintiti.
Caci în volumele lor recente, Radu Pavel Gheo, Lucian Dan Teodorovici si Dan Lungu au încercat, pastrând în mare lejeritatea stilistica, sa sondeze tematici mai serioase din zona existential-istorica. Si ca numar de pagini au crescut fictiunile lor, fapt explicabil, printre altele, si prin încercarea acestor scriitori de a-si transcende o calitate evidenta înca de la debut, dar care nu le-ar fi asigurat supravietuirea pe termen lung pe piata literara: priza pe spatii narative mici, abilitatea de a cadra un eveniment si de obtine un instantaneu realist de efect. De altfel, cu totii au scos între timp foarte bune volume de proza scurta, însa oarecum cu senzatia ca îsi regleaza obiectivul pentru marile panorame.
Florin Lazarescu, ajuns si un scenarist de cariera, a fost ceva mai putin prolific literar decât congenerii sai, dar primele sale microromane, „Ce se stie despre ursul panda“ (2003) si, mai ales, „Trimisul nostru special“ (2005) au lasat o impresie suficient de puternica pentru a crea asteptari, reiterate de povestirile din „Lampa cu caciula“ (2009). „Amortire“, romanul asteptat al maturitatii sale, e scris în aceeasi cheie a cotidianului care leviteaza înspre „miraculos“ pe care Lazarescu a patentat-o cu succes în „Trimisul…“; dar scara se schimba, caci, înarmat cu mai multa gravitate si dramatism, prozatorul proiecteaza povestile oamenilor marunti pe ecranul unei parabole despre existenta umana.
Maturizarea narativa, reusita în grade diferite si de Lungu sau Teodorovici, este însa, la fel ca în orice biografie, fie o împlinire, fie un impas. Florin Lazarescu si-a lasat pe drum mare parte din umor si naturalete, iar efectele tensiunii dintre mundan si miraculos, care la momentul 2005 aveau doze, foarte rentabile literar, de ambiguitate si ironie, au disparut între timp sub un ton moralist si filosofard. Autorul intentioneaza acum „sa puna în pagina confruntarea individului cu o problema de viata si de moarte“ si sa mediteze asupra a ceea ce ramâne dintr-o existenta oricât de umila si nesemnificativa. Accentele narative se muta, în consecinta, înca de la intro-ul expresionist cu umbrele „ireale“ ale orasului pe timp de noapte, de la story la stare. Un persistent mal de vivre îl resimt – cu o fortare vizibila a notei, cum voi arata – toti oamenii din roman. Starea aceasta de rau se asorteaza totusi cu fundalul de orasel provincial al romanului, iar Florin Lazarescu surprinde îmbâcseala „locului unde nu se întâmpla nimic“ inclusiv prin provincialismul cultural al scriitorasilor care populeaza caminele culturale si editurile-fantoma ale urbei. De aceea, venite din gura unor astfel de indivizi, observatiile despre viata culturala, despre critici si despre ce se vinde pe piata cartii – desi livrate cu un sesizabil naduf – nu mi se pare ca ar trebui imputate autorului însusi, asa cum cu prea multi nervi au facut-o Adina Dinitoiu si Marius Mihet, deci nu voi insista asupra lor.
Romanul filmeaza o parte din viata lui Evghenie, un tip de patruzeci-si, anticar de nevoie, aspirant la scriitura si de profesie „fentator al existentei“, respectiv a Valeriei Stoican, gazda sa, o pensionara simpatica si voluntara, care-si descopera un Alzheimer galopant. Destinele celor doi sunt gândite într-un paralelism simbolic pe tema „amortirii“ (viata lui Evghenie a amortit chiar înainte sa fi început, iar boala îi deterioreaza Valeriei simtul realitatii), respectiv a memoriei, amândurora scapându-le, într-un fel sau altul, „sensurile“ vietii lor. Femeia încearca prin gesturi sucite (îsi evita apropiatii, se rade în cap, începe o calatorie la muntele Athos) sa pareze o realitate ce-i fuge din fata ochilor, iar barbatul vrea sa-si forteze cumva destinul publicând, dupa multe zbateri, niste poezii amarâte la o editura-centru de copiere. Prozatorul urmareste aceste doua drame centrale în momente mici, partial reusite, dar le si strânge din toate puterile într-o tesatura simbolica facuta cu ata alba; de pilda, nu doar ca termeni ca „noima“ (un mod aparent mai putin pretentios de a se referi la „sensul vietii“), „miracol“ sau „amortire“ apar insistent, dar cele mai multe scene sunt concepute astfel încât sa supra-semnifice. Un episod marcat simbolic – si întins – e cel în care Valeria nu reuseste sa demonstreze ca pestii de acvariu au o memorie mai lunga de trei secunde, într-un mod ce anticipeaza fatis propriul ei declin mental. Si mai încarcate de tâlc sunt hoinarelile lui Evghenie: acesta se loveste la tot pasul de indivizi cu ochii la drobul de sare de pe soba (batrânica din statie sau taximetristul îi vorbesc tocmai de moartea care ne paste), trage mereu concluzia conforma Bibliei ca cei puri sunt saraci cu duhul si cu buzunarul etc. (si e drept ca cei care „fac bani“, ca fiica Valeriei, Madalina, manager de mall, par mai saraci sufleteste decât cersetorii traind în paradisurile lor paupere dintre blocuri).
Oricum, plimbarile lui Evghenie prin oras ocupa o buna parte din roman, prilej ca prozatorul, în evidenta pana de idei, sa însire tot felul de figuri pestrite în maniera de click. Iar faptul ca eroul chiar se apuca – ca si cum exact asta i-ar mai lipsi – de un album intitulat „Biblia în fotografii“, care sa ilustreze parabolele sacre în instantanee citadine nu-i neaparat o scuza pentru aceasta comoditate narativa. Unii dintre oamenii din fundal, cum e vagabondul Costica cu doamna sa de maidan sau piscotarul Zen prezent la toate „evenimentele culturale cu intrare libera“, au pregnanta de portret; dar multi nu apar decât pentru a se acrosa unor chestiuni existentiale absolute, nedefinite (un bolnav declama pe holul de la Urgente: „Tinere, stii ce-i fericirea?“). Gândind-o pe o orbita prea mare, chiar „biblica“, ce nu i se potriveste întotdeauna (Costica fiind doar Costica), prozatorul îsi desconsidera de fapt umanitatea minora – de la care, tematic, a pornit –, îi tradeaza materia pentru a face din ea o pilda. E drept ca în final pilda e formulata oarecum în spiritul unei „religii“ mundane: „Nu exista decât ceea ce întelegi din ceea ce vezi si ceea ce pricepi din ce-ti mai poti aduce aminte. Acesta e singurul tau Dumnezeu pentru care merita sa te bati si pentru care mai merita sa traiesti“; dar chiar si în acesti termeni de întelepciune motivationala, prozatorul pompeaza si în cele mai derizorii scene emfaza unui sens tare. Facatura atinge însa, nu o data, neplauzibilul: anticarul brusc obsedat de Biblie, fostul sot al Valeriei cazut inexplicabil în fanatism si calugarit, un vatman care asculta dis-de-dimineata liturghia în tramvaiul sau întesat de cruciulite – e totusi cam prea multa spiritualitate pe metru patrat.
Îngrosând tusele religioase, subtile si inedite în primele sale carti, Florin Lazarescu nu-si gaseste astfel interfata potrivita pentru a traduce tematica existentiala pe care, ca si alti congeneri, vrea sa o acomodeze în proza sa. Ar fi putut, pe de alta parte, sa atace aceeasi miza la modul psihologist, Valeria Stoican fiind un subiect foarte bun pentru a explora destinul omului de la care, ca sa vorbesc pe limba romanului, Dumnezeu si-a întors fata. Din pacate însa, prozatorul nu-si simte personajul, ci priveste mai curând din exterior drama femeii vivace care-si pierde implacabil mintile, o reda la modul comportamentist, cu dramaturgie, pe alocuri cu burlesc, dar fara sensibilitate analitica.
În fine, de sub stratul dens de spiritualitate, „suflet“ si „noima“, umanitatea însasi nu se mai vede prea bine în acest roman. Faptul ca unele personaje mai cauta câte ceva pe Google apare ca o stranie relicva a lumii noastre de aici si de acum. Culmea e ca „microrealismul“ tocmai asta promitea sa readuca în literatura noastra.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper