Despre ipocriti

Un articol de CRISTINA DIAMANT

Péter Demény, Ghidul ipocritilor, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca,  2013.

 

 

Publicat anul acesta de Cartea Româneasca, „Ghidul ipocritilor“ al lui Péter Demény pare scris „la doua mâini“. Titlul ambiguizeaza de la început publicul-tinta: este vorba de o carte pentru ipocriti sau pentru cei care vor sã îi (re)cunoasca? Capitolele, în desfasurarea lor, sustin ambele ipoteze, astfel încât unele prezinta semnalmentele lor cu o vadita ironie, pe când altele se adreseaza direct cititorului, sfatuindu-l, cu un cinism tot mai accentuat, cum sa îsi joace rolul cât mai eficient. Rolurile, 16 la numar, sunt tratate separat în câte un capitol, iar cititorul, confruntat cu un bestiar modern ce contine figurile cele mai diverse, de la copilul ipocrit la colegul de munca ipocrit si chiar la moderatorul ipocrit, ajunge sa observe ca întreaga societate este cuprinsa în acest ghid succint ce, culmea, este si el ipocrit! „A fi ipocrit, ni se explica aproape didactic, înseamna a intra într-un rol facându-te ca nu stii c-ai intrat“, asadar o reflexivitate voit nereflexiva.
Pe doua voci
Textul mizeaza mereu pe acest joc de-a v-ati ascunselea cu alteritatile, fiindca – nu-i asa ? – regula de aur este sa nu exteriorizezi interioritatea. Ni se vorbeste pe doua voci, una ce sopteste cu îngaduinta „Stiu ca îi urasti pe ei“ si o alta, adaugând transant „Nu ai cum sa nu fii unul dintre ei“. Doar un ipocrit poate vorbi „autentic“, în cunostinta de cauza despre ipocrizie – astfel, cea de-a doua voce ipostaziaza un initiat în natura umana. Singurul mod de a iesi din cercul vicios este devenind autoreflexiv si recunoscând ipocriziile conjuncturale, idee subliniata repetat în „Epilog de excusez-moi“, unde prima voce se întoarce asupra ei însesi ca un Ouroboros pentru a-i trezi pe ipocritii ocazionali.
Ambiguitatea textului este motivata si de sursa de inspiratie livresca declarata: daca „manualul“ lui Radu Paraschivescu se adresa nesimtitilor, Péter Demény a ales sa taxeze un defect ce nu este absolut, ci unul relativ, gradual, deci mai greu de criticat de la înaltimea unei presupuse autoritati morale. Daca nesimtitul e grotesc prin exces si usor de mentinut în ipostaza de alteritate, ipocritul e eroul caragialian, masca ce râde si plânge cu aceeasi usurinta, iar bunul lui simt e, de facto, „cea mai crasa nesimtire, nesimtirea deghizata în simtire“. „Adevaratul teritoriu al fiecarei persoane din aceasta tagma este teritoriul dintre teritorii, comunicarea prin intermediul altora, prin limbajul gesturilor, prin frazele neterminate, lasate în suspensie si prin aluziile cele mai fine si cele mai carnivore“. Unul dintre sfaturile pentru sotia ipocrita ilustreaza aceasta metoda: „«El e barbat si basta!», exclama melancolic, de parc-ar fi o lauda. Toata lumea va întelege ce ai spus de fapt“. Ipocritul, adaptabil prin excelenta, nu cunoaste niciun fel de „limitari“ psihologice sau morale, de unde si histrionismul sau, capacitatea de manipulare prin limbaj, dar si ambitia, el putând sa se arate „vizibil melancolizat de amintirile pe care mai curând le-a creat decât le-a trait“. Astfel, el este omul de cursa lunga, dar la sfârsit nu mai este uman, ci doar o însiruire goala de roluri, „campionul granitelor sterse si al credintei inoculate“ care stie sa se „vânda“ în orice împrejurare. Spre deosebire de nesimtit, ipocritul are intuitia fina a nuantelor si „frazele lui se tin lant, valuri ce se zbat între malul linguselii si cel al insultei, dar linguseala e parca voita, în timp ce insultele instinctive, întâmplatoare parca, Dumnezeu stie… „.
Ipocritul, în stil indirect liber
Ce scop îl motiveaza pe ipocrit în aceasta cursa în care alearga singur? Viata lui se desfasoara într-un ritm nebun de mascarada perpetua, „traieste de parca ar trebui sa bea în fiecare zi sampanie – sampania nefericirii celorlalti, fara de care nu poate trai“. „Parintele de cai de curse“ este o subspecie aparte, el validându-si imaginea de om vizionar în propriii sai ochi prin sacrificiul copiilor care „se grabesc sa ajunga la lectia de pian; de acolo, la ora de dans si dupa aia, la karate“. Empatia ipocritului este limitata la propria persoana, cât despre tratamentul rezervat celorlalti, acesta poate fi rezumat de îndemnul „Nu-l lasa sa fie fericit cu cât are si unde îl are“. Ginerele sau nora ipocrita îsi disputa iubirea copiilor cu socrii si vor sa auda nu „te iubesc“, ci „pe tine te iubesc cel mai mult“ sau, si mai bine pentru orgoliul lor mereu nesatul, „numai pe tine te iubesc“. Stilul indirect liber însufleteste imaginea ipocritului limbut si mereu capabil sa întoarca discutia în favoarea sa prin creatia de tautologii fara iesire. El nu poate pierde, iar santajul sau emotional e o arma cu doua taisuri ce nu poate rata, astfel încât „ruda ipocrita e multumita oricum, fie pentru ca a scos ceva parale de la un bleg timid si/sau sentimental, fie pentru ca a aflat din nou ceea ce a stiut de mult, anume faptul ca el e un înger pe pamânt, iar tu, corcitura familiei si un magar împutit“.
Singura aparare în fata acestui specimen redutabil este sa îi refuzi exact ceea ce îsi doreste : atentia. „N-o stârni si nu te mira“ ramâne sfatul cel mai viabil, întrucât mirarea, pentru ipocrit, este un surogat de admiratie, si, la fel ca dispretul, îl asigura ca în fata celorlalti el ramâne un exemplar unic. Melancolia aroganta si sugestiva a ipocritului poate fi combatuta doar de nepasarea victimei. Interesant este ca, în acest joc de-a v-ati ascunselea, nici el nu îsi mai regaseste identitatea, ci „seta/el e însasi/însusi fusta scurta, decolteul adânc, zâmbetul macho, fraza bine formulata într-un moment prielnic“. Specialist în disimulare, el are nevoie mereu de un public care sa îi ia la cunostinta existenta si cu care, la nevoie, se preface ca se identifica. El este omul public prin definitie, ba chiar se transforma pe sine într-un bun public cu aceeasi nonsalanta cu care vinde idei sablonarde. Neavând constiinta morala, nu este uman nici fata de el însusi, ci se limiteaza voit la a fi oglinda celor care îl privesc. „A fost gardist pentru România; comunist pentru România; democrat pentru România; fesenist, taranist, liberal, peremist, udemerist pentru România“, deci „sntu e loc de dubii – ipocritul e Romania în carne si oase“ .
Prima reactie a cititorului confruntat cu acest subiect este cel mai adesea o „mânie divina“, dar cartea îi anticipeaza deja reactiile. Nu întâmplator, coperta reproduce pictura lui Turner cu negustorii alungati de Hristos din templu. Citind, suntem obligati sa ne reamintim ca si în noi exista un „omenesc, prea omenesc“, iar, pentru a nu fi noi însine alungati, sa ne recunoastem în ipostaza de negustori ocazionali printr-o privire reflexiva. „sTtoate sînt vechi si, la fel, toate sînt noua, ipocritul însa este etern si mult mai viabil decât orice poezie“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper