Despre camarile si camarute

 

Când veti vrea sa puneti boiari, nu sa cade sa cautati caci va vor fi
rudenii, pentru aceia sa-i puneti, ca aceia iaste fatarnicie. Ca dar de veti fi având rudenii multe, sau de vor vrea rudeniile tale sa aiba cinste si socoteala mai multa decât altii, cum s-ar zice, toate maririle pre dânsii sa razime, ci nu iaste bine. Caci ca cel ce va sa fie domn adevarat, aceluia nu i sa cade sa aiba rudenii, ci numai slugi drepte.
Neagoe Basarab

Desigur, Sfântul Voievod Neagoe Basarab nu avea de unde sa stie, acum exact o jumatate de mileniu, când si-a inceput capodopera „Invataturilor“ sale catre fiul sau, Teodosie, ca va veni o vreme când se va fi infiintat o agentie nationala de integritate (sigur, in titlu, in limba româna, ar fi mers mai degraba un pentru, decât un de, dar nu avem pretentia ca legiuitorii sa fie si buni cunoscatori ai limbii române), care sa aiba grija ca nimeni sa nu isi propteasca rubedeniile in posturi care depind de persoana sa. Numai ca ipocrizia a guvernat, guverneaza si se pare ca nu se da dusa de la guvernarea României. Pentru ca, in tara de azi, cele mai importante relatii nu sunt cele de rudenie – vizibile – ci acelea de afaceri, de regula invizibile. Mai exact spus, relatiile de camarila sau, daca ar fi sa traducem cuvântul din spaniola, de camaruta. Ei bine, camaruta asta sufoca aproape fiecare autoritate publica a tarii, de sus pâna jos si de la periferie la centru. Curtenii din camaruta sunt aceia care alearga dupa un post, precum catelul flamând dupa aroma de lânga pubele. Cu asta ne obisnuiseram, de multa vreme. Acum (adica, de când ii alegem democratic pe parlamentari si pe consilieri), relatia curge si in sens invers. Prima grija a noului sef este sa isi trimita membrii camarutei in posturile de conducere, pentru ca nu cumva sa ramâna ceva in afara controlului sau. Lucrurile au ajuns atât de departe, incât sunt unii dintre noi care cred ca asa ar fi si normal. Am auzit de nu stiu câte ori ca in statele din Vest, la orice schimbare a marelui sef, sunt schimbati toti sefii mici si chiar bagatorii de seama. Ei bine, nu este chiar asa. Functionarii publici, de exemplu, ramân in posturi. Si, oricum, nu chiar toti demnitarii sunt complet straini de atributiile postului pe care il primesc. Desigur, un politician poate fi azi ministru la Economie si mâine la Sanatate, dar exista, totusi, niste limite ale acceptabilului. Nu am sa ma refer acum la cei care sunt ingineri si conduc teatre, la poetii care conduc regii autonome din domeniul transporturilor si la droaia de manageri care, dupa absolvirea unei „particulare?, conduc orice iti trece prin minte. S-ar parea ca suntem o tara care geme de genii, din moment ce avem atâtia oameni cu functii de mare raspundere, care sa nu fi implinit nici 30 de ani. Cautati mai bine la curriculum vitae, se dovedeste ca toti acestia au stat, nerabdatori, in camaruta, pâna când le-a ajuns seful ministru, ca sa ii poata numi si pe ei in functiile dorite… Nu ma simt eu in stare sa moralizez societatea româneasca, dar sunt stupefiat de avalansa de numiri a unor nespecialisti in functii de conducere din domeniul culturii, pe relatia amintita mai sus: camaruta – facultate de management – numire. Simplu, nu?
Din pacate, toate aceste numiri ne afecteaza, pâna la urma, pe toti, „vinovati“ de a fi prin preajma culturii sau nu. N-am sa pretind ca România este singura tara europeana in care se intâmpla asa, dar mi se par interesante cazurile in care se intâmpla altfel. Uite, de pilda, cazul lui Edi Rama. Un artist conceptualist albanez, luat de valul schimbarilor democratice de la inceputul ultimului deceniu al secolului trecut, dezamagit repede de amatorismul conducerii presedintelui Sali Berisha si care a ales sa se refugieze la Paris. In 1999, primul ministru socialist Fatos Nano il intreaba daca nu vrea sa devina ministrul Culturii. Rama accepta si, dupa un mandat de succes, candideaza pentru postul de primar al Tiranei. Câstiga si, ulterior, se lanseaza in marea politica. Acum este prim-ministrul Albaniei. Va imaginati un artist contemporan român care sa aiba un asemenea parcurs politic?… Nici eu. Numai ca Edi Rama a ajuns acolo unde a ajuns prin propriul sau efort si având suficient de multa experienta politica. Altfel spus, nu a stat in camaruta nimanui inainte de a se lansa.
Urmarile conducerilor alcatuite in camarute, de oameni care vor sa ajunga ministri fie pentru a-si trece in curriculum vitae aceasta onorabila functie (unii s-ar multumi s-o detina si doar pentru o singura zi, ceea ce inseamna cu nu ii intereseaza sa faca ceva pentru ceilalti, sa serveasca, intr-adevar interesul public si sa lase ceva durabil in urma lor, ci doar sa se faleasca in fata prostilor), fie pentru a intra intr-un sistem de relatii politice cât mai inalte, se vad si se simt si dupa multi ani de zile. Am sa dau ca exemplu un act ce pare a-si fi incheiat efectele negative cu doar foarte putin timp in urma, la nu mai putin de patru ani de la producerea sa. Este vorba despre Hotarârea Guvernului nr. 194/2009 privind darea in administrarea Administratiei Prezidentiale a unor bunuri culturale mobile, proprietate privata a statului, aflate in administrarea Muzeului National de Arta al României. Pentru cine nu isi mai aduce aminte, este vorba despre nu mai putin de 108 piese provenite de la frumoasa biserica a Manastirii Cotroceni, demolata de Ceausescu. Bunurile, intre care si un superb iconostas, au ajuns la Muzeul National de Arta, catapeteasma fiind asezata in expozitia permanenta a Muzeului. Sa ne intelegem bine: nu ministrul de atunci al Culturii a avut ideea nastrusnica de a trimite niste obiecte extrem de fragile intr-un spatiu reconstruit si cu o valoare culturala minima (actuala biserica din curtea Cotrocenilor); el nu a fost decât un executant al unei solicitari. Daca ar fi ajuns in pozitia de ministru altfel decât prin intermediul camarutei, ar fi avut, poate, curajul sa isi rezeme decizia pe opinia specialistilor, si nu pe cea a altor politicieni. Iar specialistii au spus (dar cine i-a ascultat?) pe larg cam ceea ce, in rezumat si cu o nesfârsita delicatete, si fostul ministru al Culturii, Razvan Theodorescu spusese, cu privire la decizia guvernamentala: aceasta era „o prostioara?. Au fost necesari patru ani de procese, interventii, bani si nervi cheltuiti, pentru a se ajunge la o solutie de compromis, prin care, ceva din prostioara din 2009 sa fie indreptata in 2013: o parte dintre cele 108 bunuri (incluzând si pretioasa tâmpla), ramân in Muzeu ba, mai mult, intra in proprietatea publica a statului. Evenimentul a fost inteles de putina lume din afara muzeelor. De pilda, o fosta jurnalista – actualmente scriitoare la Curentul – a tras concluzia ca „ministrul Culturii a luat icoanele din biserica de la Cotroceni, ca sa le duca la alt muzeu, nebasist“. Nu imi pot imagina ce o fi priceput un cititor neavizat din acest text, dar s-ar putea intelege absolut orice, inclusiv ca biserica din curtea Cotrocenilor, care ar fi muzeu, ar fi fost pradata de un reprezentant al Guvernului, pentru ca biserica e de partea Presedintelui, iar ministrul a trimis icoanele, poate, pe la castelul Bran sau chiar la Moscova, unde, dupa cum se stie, muzeele sunt „nebasiste? (nu eu am inventat acest termen inept). La fel de competent, un post de televiziune (chiar nici nu mai conteaza care, pentru ca, oricum, e de neprivit) a dat problema la rumegat lui Bogdan Chirieac si Oanei Mizil. Nu zic, poate ca persoanele in cauza or fi ele competente in ceva; cine stie? Dar e cert ca nu se pricep nici la arta, nici la istorie, nici la legislatie si nici la administratie, asa incât concluzia a fost ca noua hotarâre a Guvernului este un episod din sângerosul razboi intre palate. Alti oameni, alte… camarute. Si, la asa principi, asa slugi!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper