De ce Lectura nu poate figura în colectia „Pour les nuls“

Un articol de ANDREEA COROIAN

Rui Zink, Cititorul din pestera, traducere de Mihaela Ghitescu, editia a II-a, Editura Humanitas, Bucuresti, 2012

 

 

Dincoace de „Dumnezeu a murit“, traim în era lui „Cititorul a murit“. Si nu putini sunt aceia care si-au facut un titlu de glorie în a proclama lipsa acuta de lectura, a tinerilor si nu numai, în favoarea noilor mijloace media. Adaptându-se vremurilor, alta n-ar putea fi preocuparea principala a unui profesor de literatura decât întoarcerea omului catre literatura, catre contactul direct si nemijlocit cu povestea din carte. Se vorbeste în acest context, din 2008 încoace, de o carticica aparuta în colectia „Cartea de pe noptiera“ – „Cititorul din pestera“, a lui Rui Zink. Foarte folosita (termenul sugereaza tocmai ce se doreste a fi demonstrat) în cercuri de lectura scolare si recomandata de mame în parc, cartea a primit un statut de „how to“ si a intrat repejor în categoria „Utile“, alaturi de titluri de tipul „Cum sa-ti dezveti copilul sa-si suga degetul“ sau „Cum sa-ti convingi copilul sa citeasca“.
Un Bildungsroman livresc
Mitul trebuie spulberat. Nascut la Lisabona, autorul este scriitor, traducator si profesor de literatura la Universidade Nova de Lisboa. Textul de promovare a cartii retine, de altfel, ca literatura semnata de profesor beneficiaza de pe urma dialogului privilegiat cu tinerii si ca romanul de fata s-ar fi nascut în urma acestei relatii. De aici, întrebarea: este Rui Zink în „Cititorul din pestera“ un scriitor sau un profesor de literatura?
Raspunsul nici nu e greu de gasit. „Cititorul din pestera“ este în acelasi timp o încercare de radiografiere a societatii contemporane si un manual de literatura. Mai putin o carte valoroasa de literatura. Actiunea urmareste un copil provenit dintr-o familie dezbinata printr-un divort recent, devenit hot de buzunare si prins, dintr-o întâmplare, în aventura vietii lui. În vaporul pornit sa prinda monstrul Anibalector, copilul parcurge un soi de maturizare, întreaga poveste trimitând la un Bildungsroman; un Bildungsroman construit, însa, mai putin prin intermediul experientei directe cu lumea (desi asa începe) si mai mult prin experienta împrumutata din carti. Caci monstrul, asa cum transparent o indica si numele, nu este altceva decât un monstru cititor. Interesanta metafora pentru cititorul societatii contemporane – un monstru mai ales în sensul de personaj anacronic, demodat, daca e sa actualizam si noi cliseele de receptare actuale. În proximitatea cliseelor se mentine si constructia autorului portughez. Tânarul model al societatii noastre pledeaza pentru rapiditatea si usurinta de a urmari un fir narativ prin materialele audio-video de la televizor. Prilejul e bun (dar tot în linia cliseelor) pentru a deschide o discutie in jurul temei lucrurilor de calitate care se obtin prin eforturi si nu prin usuratatea apasarii unui buton de la telecomanda. Apoi, sfatul monstrului („Într-o zi, tinere si descreierat amic, vei învata ca lucrurile cele mai importante în viata sunt cele care nu servesc la nimic“) nu face altceva decât sa accentueze locurile comune.
Teoria literara pe întelesul copiilor
Cartea poate fi interesanta, însa, la nivel meta pentru discutiile privind comportamentul lectorului. Reconstruind complexul Seherezadei, baiatul trebuie sa respecte o lista de mari lecturi indicate de monstrul-cititor. Astfel, se contureaza contextul pentru recomandari de lectura la nivel înalt (unele lecturi sunt mult prea complicate pentru presupusa vârsta a eroului si complet neindicate unui lector începator, dar eroul nostru, ca în basm, creste în lectura, de pe o zi pe alta, cât altii într-o viata) si, mai ales, se pregateste momentul pentru discutii pe teme de teorie literara. În ceea ce priveste comportamentul lectorului, poate cel mai citat fragment este acesta: „Te autorizez sa subliniezi cartile pe care le vei citi“. Referintele curg prin teoriile marilor personalitati literare ale lumii, de la placerea relecturii (Matei Calinescu) la educarea gustului pentru lectura (placere-desfatare la Barthes) sau la conceptele de cititor model, autor model, cititor empiric, autor empiric (Umberto Eco) – „Sa spunem ca, la fel ca în dragoste, lectura e o întâlnire între doua persoane imperfecte, care se pot completa la perfectie“. Literatura înseamna si raportul realitate-fictiune, iar Rui Zink nu uita sa reformuleze „pour les nuls“: „Cititul înseamna sa faci lucrurile sa se întâmple în capul tau“. Nici diferentele între genuri (poezie-roman, nuvela-roman) nu sunt lasate în afara jocului didactic.
Apoi, e suficient un fragment de tipul „Povestirile cu adevarat valoroase sunt întotdeauna ca jocurile acelea pentru copii, unde trebuie sa unim punctele si ni se cere sa completam noi însine desenul“ pentru ca ochiul mintii cititorului avizat sa vizualizeze „Desenul din covor“ al lui Henry James. Ce face un roman sa fie bun, ce-l face sa fie vândut ori care este „potrivirea“ dintre carte si cititor (trimiterea e evidenta la conceptul de „orizont de asteptare“) sunt elementele care completeaza lista de idei, teorii si concepte literare pe care autorul nu vrea în ruptul capului sa le rateze, chiar cu pretul condensarii într-o carticica de nouazeci de pagini format mic – si cu riscul de a rata coerenta naratiunii.
În „Cititorul din pestera“ e întocmai ca-n didacticistele compuneri în care copiii trebuie sa creeze în 10 rânduri utilizând musai 20 de cuvinte date (în conditiile în care pe rând încap 7-8 cuvinte), iar partea de poveste se limiteaza astfel la a lega artificial si fortat cuvintele de utilizat. Prea a fost facuta o lista de „must say“ pe care s-a gravat o naratiune menita sa sustina si sa interconecteze marile postulate pe tema lecturii si a literaturii.
Astfel, cartea poate fi valoroasa nu pentru povestea în sine (o telenovela, în fond), ci pentru fâsiile de discutii literare care se nasc între monstrul cititor si baiat. Marile adevaruri sunt mai usor de redat în mod direct, din gura expertului catre învatacel. Bucata, destul de extinsa de altfel, de dialog între Anibalector si baiat, are ingenuitatile si ingeniozitatile ei – si poate n-ar fi fost o idee rea sa constituie toata cartea. De apreciat modul în care se conduce discutia despre teme literare, cu conditia ca cititorul sa identifice teoria literara din spatele dialogului construit de autor. Niciodata explicita, intertextualitatea este usor de reperat.
Pentru a nu încheia înainte de a oferi o mostra din modul în care este construita povestea, sa luam finalul melodramatic al întoarcerii baiatului din aventura livresca si discutia cu parintii. „ – A? vorbiti iar unul cu altul? (…) / – Ne-am împacat, da. Taica-tau s-a întors acasa…(…)/ – La urma urmelor, pentru tine suntem gata sa mai facem o încercare. (…)/ – Ca sa-ti oferim un camin, o familie, dragoste si tandrete, sa nu te lasam singur, saracutule… (…)/ – Sa fim din nou o familie? Ca sa-mi dati dragoste si tandrete?“. Putin orgolios, în linia supracalcularii povestii, scriitorul rezerva baiatului din carte si un destin de scriitor peste ani. „Drept pedeapsa, m-au obligat sa fiu scriitor, soarta pe care n-o doresc nici celui mai mare dusman“.
În rest, „Cititorul din pestera“ nu este o carte pentru copii. Dincolo de limbajul care pare pe întelesul lor, esafodajul ideatic le ramâne, ma tem, inaccesibil. Aceasta carte nu îi va convinge, în orice caz, sa citeasca. Nu poti sa convingi contemporanul sa citeasca decât sugerând, prin propriul text, placerea de a scrie. Or, printr-o carte atât de subtire stilistic si narativ, nu faci decât sa arati ca lectura e „boring“. Aviz monstrilor-cititor ai societatii contemporane, asadar!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper