Cronica la osanditi

Un articol de GEORGE NEAGOE

Nicolae Stan, Ceata pe Tamisa, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2013, 384 p.

 

 

Ca alte romane bazate pe inginerie textuala, „Ceata pe Tamisa“ ofera altceva decât o poveste. Apartinând unui tehnician al literaturii, cartea intereseaza prin strategia de lucru. Nicolae Stan, în traditie autoreferentiala, relateaza reteta compozitiei. Din acest punct de vedere, volumul seamana cu un tratat de arhitectura. Analiza si geometria primeaza, nu aranjarea fatadei. Desigur, consideratiile anterioare sunt realmente banale, ca si cum atât scriitorul, cât si cititorul angajat recurg la aceleasi placi. Epica este nepasionanta, demonstrativa, redundanta în consecinta, asa ca nu surprinde ca volumul nu contureaza personaje, ci, mai degraba, caractere. Cuprinde însa detalii sterse si din mintea bucurestenilor. Dupa câte am studiat, niciun scriitor, în afara lui Dumitru Micu („Sfârsit si început de mileniu“, Editura Muzeului Literaturii, 2010) nu a pomenit ca, în Capitala, prima mineriada s-a declansat în noaptea de 29 spre 30 ianuarie 1990, dupa o manifestatie din Piata Victoriei, organizata, cu o zi înainte, contra F.S.N.-ului.
Alternativ, constructia apara „adevarul“ cronologic si cel estetic. Fictiunea si dictiunea îsi schimba reciproc sensurile si referentii. „Ceata pe Tamisa“ reprezinta o distopie situata între vârsta de aur si progresism. Asadar, romanul se citeste, deopotriva, ca arheologie si ca anticipatie. Lectia desprinsa ar fi ca viitorul fericit se afla totdeauna în trecut.
Viitorul trecutului
La anul de gratie 2091, un demonolog german, cu mama românca, descopera sapte caiete, purtând titlul „Spectacolul“, apartinând bunicului matern, nenumit, care, în preajma lui 2010, redactase o cronica, nepublicata, despre asa-zisa democratizare a României postcomuniste. Deja avem înstiintarea ca tesatura se extinde în functie de toposul manuscrisului gasit. Personajul aparent inocent, care pretinde ca povesteste doar întâmplarile, se erijeaza în coautor al cartii, completând zonele incerte cu fisele lasate pe din afara. Metoda trimite automat la dosarele de existenta din „Patul lui Procust“, la Autorul ascuns acolo în notele de subsol si la capcana reiterata pâna la saturatie ca scriitorii se deosebesc de stilisti. De altminteri, e dubios ca prozatorii nostri postmoderni l-au ocolit pe Camil Petrescu. Zelul depaseste curiozitatea. Scrisul surclaseaza lectura. În vremuri de restriste, mirajul autorlâcului se transforma în oaza. Trucul e vechi, l-am întâlnit într-o multime de împrejurari, dar efectul lui nu da gres. Iar Nicolae Stan îl foloseste cu distantare: „Fiind si eu, oarecum, în spiritul iconoclast al timpului meu (of, Europa post-post-postmoderna, unde ne duci tu?), n-am rezistat sa nu intervin în minunatul si sincerul text al bunicului meu prozator, cu formula 2091“ (p. 11).
Naratorul-jucator, Hans Christian Dietrich – aluzia la H.C. Andersen marcheaza si intentia de a realiza un basm S.F., crud si gotic, pe placul individului de la sfârsitul secolului XXI – observa cum, prin amnezie, decrepitudine si prin dezinformare, evenimentele si personalitatile se epureaza de gunoaie. Ramâne cultura, o (ig)nobila conventie autonomista. Romanul atrage prin maniera de sfidare a istoriei recente. Miza lui are tinta pe termen lung. Nicolae Stan spera ca, peste jumatate de veac, pamfletul si subversiunea literara sa ajunga singurele modalitati prin care publicul larg va afla date corecte privitoare la România tranzitiei postdecembriste. Problema s-ar ivi daca mentalitatile nu se vor modifica nici macar atunci. Dar acele vremuri nu vor apartine românilor sau altor natiuni, dupa cum sugereaza Dietrich, ci europenilor grupati într-o unica formatiune statala. Desi se revendica în ipostaza unui descendent dostoievskian, Nicolae Stan se situeaza acum foarte aproape de „Minunata lume noua“ (Huxley). Similitudinile se întâlnesc fara eforturi. Dincolo de uniformizarea gândirii, conspiratie care nu tine de cont de ideologie si de economie, atrage atentia controlarea genetica a speciei. Daca Huxley îsi închipuise ca planificarea familiala va fi ghidata dintr-o Sala a Fertilizarii, Nicolae Stan imagineaza proliferarea asexuata a umanitatii: „Suntem o lume care, acum, în 2091, care se reflecta pe sine la nesfârsit, în mii de ecouri si nuante. O lume în care fratii nostri secunzi, clonele, au format o legitima si splendida Legiune Autonoma a Clonelor (LAC), în care realul este imaginar, iar imaginarul, real“ (p. 9).
Paradoxul este ca, în loc sa recepteze perioadele imemoriale ca pe niste oglinzi deformatoare, ciobite sau partiale, cititorul le percepe ca pe niste dovezi de nerefuzat: „Asadar, au fost adevarate sau nu cele spuse aici? Asta intereseaza publicul meu, avid de fapte“ (p. 130). Numai ca, asa cum am precizat, nevoia de cunoastere a contemporanilor lui Dietrich se loveste de o constrângere si de o restrictie. Ambele intra în relatie directa cu piata cartii. Constrângerea editoriala îl determinase pe bunicul prozator sa-si închida proiectul în sertar. De altfel, nepotul banuieste ca ruda nu încheiase textul din pricina climatului politic. Restrictia îl obliga pe Dietrich sa se supuna regulilor stabilite de Marea Cenzura Corecta (M.C.C.), institutie inspirata de Ministerul Adevarul din „1984“ (Orwell).
(Sub)versiune
Si unul, si celalalt se raporteaza totusi subversiv la putere. Batrânul optzecist (iata un alt paradox, membrii generatiei conservându-si, în perceptia curenta, statutul de vrednici urmasi ai lui Peter Pan!) recurge la esopism, stârnind nedumerirea posteritatii ahtiate dupa realitate: „Ajunsese pe scena un nou presedinte: profesor universitar, cercetator, propulsat de organizatii civice. Tiberiu Aronescu, Tibi, pentru poporul ce-si pusese nadejdea-n el. Tiberiu Aronescu (inutil sa va spun ca numele ramâne în cercetare; ca si-n cazul Ilievici, si aici am gasit în arhive un singur alt nume: Constantinescu; dar nu pot fi sigur, asa ca-l voi prezenta cum îl botezase bunicul) adusese un alt tip de discurs, atasat valorilor europene, în sfârsit“ (p. 193).
În pasajul citat, Nicolae Stan tinteste concomitent în tabloul artistic si în cel istoric. Pe de o parte, ridica mereu actuala controversa a conturarii tipicului prin fantezie, dar pornid de la particular catre general. Pe de alta, semnaleaza posibilitatea ca presiunea contextului sa dispara odata cu persoanele asupra carora s-a exercitat. Or, ca atare, memoria i-ar elimina deodata pe generali, pe soldati si pe suferinzi, pastrând, în exclusivitate, frumusetea intelectuala, detaliu de care ne încredinteaza si evazionistul Dietrich: „O, tempora, o, mores! Cum spuneau europenii primari, latinii. Ce vremuri, ce parfum, ce culoare! A nu se întelege ca sunt total sustras prezentului nostru victorios! Nici pomeneala, MCC!“ (p. 107). Dupa o asemenea justificare, nu ne miram de ce, la editia întâi, „Nostalgia“ lui Mircea Cartarescu a aparut cu titlul modificat în „Visul“. Transformarea represiunii si a fricii provocate de aceasta în datorie civica si chiar functionareasca aduce aminte de ideea lui Lenin, care si-ar fi dorit sa-i deprinda pe scriitorii cu autocenzura, asa încât ei însisi sa anticipeze ceea ce se cuvenea asternut pe hârtie si ce nu.
În paranghelia electorala a romanului, în care fosti activisti P.C.R. si presupusi fosti opozanti ai regimului îsi disputa gaurile mucegaite din svaitar, Nicolae Stan anticipeaza cearta nebunilor de pe corabia care urmeaza sa fie înghitita de un turbion. „Spectacolul“ trimite la regiile elaborate dupa calapodul Revolutiei din 1989. Palavragelile din piete, din cinematografe, din casele de cultura, din locuinte si din studiourile de televiziune impun grobianismul ca norma. Protestul cu efect imediat, cu forta de legiferare, dispare, cedând în fata întâlnirilor stradale, care capata neseriozitatea sonora a miticismului: „Astazi, Revolutia de odinioara s-a metamorfozat în mitingism. Mitingismul românesc – stereotip, mecanic – este forma perfida sub care revine comunismul: ideea de egalitate totala, redivivus“ (p. 217). Dramatizarea cartii, tot sub influenta lui Camil Petrescu, explica si drama lumii evocate. Deocamdata, pare ca romanul „Ceata pe Tamisa“ se poticneste în imediat. A început totusi numaratoarea inversa în asteptarea lui 2091. Utopia neagra compusa de Orwell – „1984“ – se împlinise înainte de publicare. Pâna una-alta, ma pregatesc macar pentru urmatoarea eclipsa totala de soare vizibila din România.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper