Comedia aparentelor

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

 

Pentru cineva care, la fel ca mine, urmareste spectacolul românesc de departe si de ani de zile, dintr-o curiozitate profesionala cât se poate de îndreptatita, ceea ce se întâmpla în România lasa cel mai adesea impresia puternica a unei perpetue agitatii în gol a unor personaje politice si intelectuale impuse de ziare si de televiziune, când grotesti, când detestabile. Niciodata simpatice, niciodata surprinzatoare, mereu egale cu ele însele, o adevarata curiozitate, o adevarata performanta, un specific national, probabil.

Ar putea fi aceasta agitatie, privita din nou de departe, singura favoare pe care Europa o face unei tari de la periferia continentului si în general a lumii, lipsita de orice alt interes în afara de acela de a fi oferit si de a oferi ocazii de afaceri dubioase, o mâna de lucru ieftina si o piata captiva pentru ideile si produsele de mâna a doua sau a treia ale Occidentului. Ajuns la rastimpuri mai lungi sau mai scurte în tara, si e cazul meu de douazeci si trei de ani, prima impresie imediat si de fiecare data confirmata de realitate este a unei tari si a unei populatii prinse în mrejele unui circ în care acrobatiile, clovneriile si prestidigitatiile tin loc de viata politica si intelectuala, daca nu chiar de viata, pur si simplu, pentru multi dintre cabotinii considerati glorii nationale ale anilor din urma.
În miez de vara, de la Montréal, am luat distrat nota de plimbarile vesele prin tara si de vacanta în vila lui Ceausescu de la Neptun a presedintelui încremenit în functie si de prestatia sa voioasa pe pista de dans a legendarului restaurant Ciresica. Am aflat, la fel de distrat, ca tânarul, glumetul si mândrul, suficientul de sine prim-ministru a preferat sa se bronzeze si sa-si bronzeze sotia, copilul si bona filipineza în Statele Unite, unde, se stie, soarele, nisipul si apa Oceanului au calitati particulare; e de presupus, de asemenea, ca prezenta sa a fost interpretata de institutiile specializate ca o dovada suplimentara de supunere admirativa pentru ceea ce înseamna în mod curent America si toate fantasmele legate de ea.
Mi s-a parut ca, la un moment dat, agitatia, circul, vacarmul românesc au încetat, ca un soi de vid politic si intelectual s-a instalat în tara. Se întâmpla si la case mai mari, Obama a jucat golf zece zile în insula în care s-a nascut, Hollande s-a retras o saptamâna cu prima doamnã la Lanterne, în apropierea Parisului, televiziunile si ziarele importante ale lumii au trecut la emisiuni si evocari estivale, capriciile vremii n-au jucat niciun rol, nici presiunile exterioare sau situatiile internationale incontrolabile, astfel ca democratia liberalã iese, se pare, mai înfloritoare daca, la un moment dat si pentru o perioada mai lunga sau mai scurta, politicul si tot ce vine cu el si preocuparile grave intelectuale iau o scurta vacanta.
Dar m-am înselat, asta se întâmpla la altii, la noi politicul si-a pus si în vacanta poalele în cap, schimbul acrimonios de replici si de lovituri sub centura între locatarul de la Neptun si bronzatul de la Miami n-a cunoscut o zi de liniste, trepadusii partidelor, procurorii, judecatorii, primarii, tucalarii cu pretentii intelectuale ai ziarelor si televiziunilor au continuat sa se agite în numele si spre folosul lor si al celor doua principale personaje din comedia sumbra a aparentelor democratiei românesti.
Spre sfârsit de vara, am prins moartea, spectacolul halucinant al înmormântarii regelui Cioaba al tiganilor si comentariile delirante care au însotit-o. Am prins, de asemenea, ceremonia inaugurarii si sfintirii a zece cosuri de gunoi; daca a existat vreodata un contract cu Bechtel, am prins si cautarea aiuritoare a contractului cu Bechtel pierdut. De asemenea: anuntul unei rizibile dezbateri publice despre ceea ce a mai ramas din sistemul de sanatate de pe vremuri, condamnat de mult sa devina o amintire; propunerile pentru Ministerul Transporturilor, rapid îngropate sub dosare de urmarire penala; carnavalul cu iz turcesc de la Mamaia; convingerea unui intelectual bântuit de spaima ca ar putea fi banuit de nostalgii ca nu e prea târziu sa se faca un proces serios comunismului; promovarile procurorilor îndatorati si îndatoritori în instantele superioare ale justitiei; invitatia suprarealista adresatã generalului Pacepa, trezit din morti, de a veni în tara si de a da tinerilor lectii educative; frica viscerala de batrânete a unui fidel adorator al primitivului reînscaunat, care a reusit sã coboare institutiile tarii la nivelul sau; lânceda si confuza evocare a zilei de 23 august si a rolului regelui Mihai; excitatia belicoasa si juvenila a câtorva în perspectiva unui nou razboi al Statelor Unite…
As putea continua, România ramâne pentru mine tara marilor si maruntelor surprize triste, enervante, distractive si deseori emotionante. Balcanismul, românismul, spuneti-i cum vreti, nu-mi displace, ar putea fi, si probabil este, o dovada de vitalitate, de sfidare hazlie, melancolica, disperata a constrângerilor si dezastrelor unei lumi aflate în deriva economica, politica, morala. Nu contenesc, totusi, sa ma mir si sa ma întreb, de fiecare data, când regasesc România, prin ce miracol, datorita carui mister de nepatruns trenurile, metroul, tramvaiele, autobuzele merg, electricitatea functioneaza, luminile se aprind pe strazi la caderea noptii, apa curge, ambulantele continua sa traverseze urlând Bucurestiul, pâinea sa fie proaspata în fiecare zi, restaurantele pline.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper