Cochetarii ideologice

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

 

O polemica lejera si câteva texte din revistele culturale despre regasirea târzie a iresponsabilitatii, a îndraznelii sau a curajului de a se declara de „stânga“ într-o Românie intelectual si politic paralizata de hegemonia „dreptei“ si a neoliberalsmului mi-au reamintit ca, în urma cu doi sau trei ani, am întâlnit întâmplator doi tineri cu convingeri de stânga. Hazard sau nu, la o masa din gradina fostului hotel al PCR-ului de la Sosea. Citisem evocarea sarcastica a socialismului semnata de unul dintre ei si mai multe dar marunte anecdote din existenta lui de boem mi-l facusera simpatic înainte de a ciocni halbele de bere. Citisem pe Internet si ceva articole ale celuilalt si eram la curent ca faceau amândoi parte dintr-un grup mai mare care se întâlnea periodic pentru a pune la cale complicata si în acelasi timp atât de simpla si cutremuratoarea lume româneasca din perspectiva riscanta a unei stângi ce se pretindea decomplexata. Halbele golite si, în asteptarea altora, am vrut sa stiu mai exact ce urmareau de fapt, cum întelegeau sa-si faca cunoscute si sa-si impuna ideile, daca intentionau sau nu sa puna bazele unui partid fatis anticapitalist, daca ideea unei revolutii autentice facea parte dintr-un eventual program. N-ar servi la nimic sa le însir raspunsurile prea vagi si prea cu jumatate de gura pentru a afla ce gândesc cu adevarat, dar ceva totusi am priceput când, rasucind între palme halba aburita de bere, romancierul a tras hazliu concluzia întâlnirii noastre: „Am stat de vorba, se vede ca suntem de stânga!“.
Dupa traditionalul obicei al intelectualului român periferic care intra într-o discutie publica cu teama de a nu fi considerat un ignorant pretentios daca gândeste cu propriul cap, polemica si textele au învârtit chestiunea „stângii“ si a pertinentei ei în România capitalista pe toate partile. Gherea, Marx, Lenin, Mao, Platon, Pascal, Heidegger, Lukacs, Scoala de la Frankfurt, Karnoouh si rejetonii de la Paltinis au fost chemati în ajutor pentru a lauda, justifica, infirma, critica sau lua în raspar ce-a spus, a vrut sa spuna sau a lasat sa se înteleaga unul sau altul dintre polemisti sau comentatori. Cum majoritatea lor sunt literati sau pe cale sa devina, n-au lipsit din aceste cochetarii pretioase si perfect inutile cu ideologiile si estetica nici Lovinescu si nici Maiorescu. E totusi o noutate de luat în seama surprinzãtoarea, improbabila, placuta agitatie stârnita de câtiva tineri visatori buni de gura si cu simtul umorului refugiati strategic sau de nevoie în virtual. Un dezghet. Un progres. Un ramasag cu viitorul. Pâna nu demult, nu spun nimic nou, dar merita reamintit, pentru cei mai galagiosi, gretosi si categorici anti-comunisti de parada, referintele chiar si benigne la clasicii gândirii de stânga, la criticii capitalismului si, în general, orice îndoiala asupra noii istorii a tarii erau un sacrilegiu, o insulta adusa victimelor reale sau imaginare ale fostului regim, o nostalgie dusmanoasa, o orbire voluntara. Interzicerea precipitata a partidului comunist când evenimentele cunoscute sub numele de revolutie înca nu se terminasera si, de-a lungul anilor, ofensiva violenta a discursului si a practicilor ideologice de dreapta au instalat un climat de stigmatizare, suspiciune, ridiculizare, bagatelizare, marginalizare a celor care se mai revendicau discret si deseori modest de „stânga“, de obicei în publicatii cu tiraje confidentiale.
Din câte am înteles, desi discutia (dezbatere ar fi prea mult spus) s-ar putea sa continue si sa nu duca nicaieri, si daca nu intra în joc ceva spaime viscerale de a nu fi considerat nostalgic senil al vremurilor trecute, apartenenta la dreapta neoliberala ar tine de un fel de iluminare, de dar ceresc în care argumentele sunt de prisos. Realitatile catastrofale ale României capitaliste le confera tinerilor de stânga nu numai credibilitatea dupa care fara îndoiala râvneau, ci si meritul de a fi reînviat si asumat fara niciun complex si cu prospetimea si vigoarea vârstei o optiune ideologica si politica considerata infantila si pagubitoare de catre corifeii si profitorii dreptei autohtone. Cum nu-si pot imagina nici reîntoarcerea la socialismul de trista amintire si nicio alta utopie sociala, e de presupus ca marile lor sperante pentru România s-ar rezuma la social-democratie si la ceea ce a fost odata statul providenta. Imensa, insolubila, dramatica problema este ca social-democratia e pretutindeni în declin rapid si ineluctabil, daca nu de-a dreptul topita, pierduta, vaduvita de sens si de putere, captiva a finantelor internationale si a „pietei“, iar statul providenta a murit si a fost bine îngropat în urma cu mai bine de treizeci de ani. În privinta partidelor de stânga din lume ce le-ar putea servi eventual de model de organizare, lucrurile stau la fel de prost. Socialistii din Europa, în frunte cu cei din Franta, au ajuns propria lor caricatura dezolanta. Socialismul bolivarian din America Latina cu masurile lui de reapropriere a bogatiilor nationale si de justitie sociala pare sa nu-i intereseze, iar Cuba, unde sanatatea, învatamântul si cultura sunt gratuite, continua sa fie pentru ei o dictatura frecventabila doar ca destinatie turistica.
În asteptarea marilor revelatii salvatoare, ramân cochetariile ideologice. Nu sunt o inventie a României, dar numai la noi au farmecul nebun al pierderii vremii de dragul de a o pierde.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper