Ce acceptam, ce respingem in istorie

Un articol de George Apostoiu

 

Lunga rezistenta a lui Assad în Siria, cu pretul unui razboi civil, si eliberarea din închisoare a unui sef de stat rasturnat prin revolutie, cazul lui Mubarak în Egipt, vor pune probleme serioase de interpretare a efectelor revolutiilor din lumea araba. Nici un model de analiza, clasica sau moderna, nu pare sa fie aplicabil evolutiilor de azi din Orientul Mijlociu. Unii se resemneaza constatând ca în aceasta regiune civilizatia nu se smulge usor din arcanele religiei, altii sunt interesati sa-i forteze cât mai mult destinul.

Scenariul prabusirii regimurilor dictatoriale (în care multi si-au pus nu numai sperante, ci si interese) nu a mai functionat în tarile arabe ca în cazul celui aplicat în 1989 în Europa de Est. Rezistenta militara a regimului dictatorial din Siria si anularea rezultatelor revolutiei din Egipt prin intrarea acestui stat în razboi civil demonstreaza ca lumea araba nu este pregatita sa iasa compact din trecut si sa accepte o intrare aliniata într-o noua etapa istorica. Totusi, în ciuda a ceea ce se acrediteaza, mostenirea religioasa este pe cale sa înceteze sa mai fie un factor de coeziune. Razboaiele suportate sau purtate pentru obtinerea si conservarea independentei au diferentiat statele arabe, le-au facut, dupa caz, reticente sau rezistente la stimulii sau interferentele externe. Statele din Orientul Mijlociu reactioneaza diferit la influentele venite din afara propriei sale civilizatii istorice, religioase, materiale, politice. Este o realitate care functioneaza paralel cu interesele marilor puteri în regiune. În conexiune cu normele dreptului international, mai nou, destul de des sacrificate, ce acceptam si ce respingem în istorie devine o tema importanta de analiza. Razboiul din Siria ofera motive serioase pentru o astfel de preocupare.
Doua noi atacuri în urma carora au murit prin asfixiere peste o mie (dupa unii, peste 3500!) de civili au devenit proba folosirii armei chimice în Siria. Situatia pare asemanatoare cu împrejurarile masacrului de la Srebenita devenite pretext pentru bombardamentele NATO asupra Serbiei. Regimul lui Assad a negat orice implicatie. ONU a cerut Damascului sa permita unei echipe de inspectori sa faca cercetari la fata locului. Într-o prima faza, Moscova si Washington-ul au convenit sa ceara împreuna „o ancheta obiectiva“. Statele Unite, Marea Britanie si Franta au luat în paralel initiativa unor presiuni fara precedent pentru a determina Damascul sa accepte imediat ancheta. În timp ce Washington, Londra si Paris considera ca regimul lui Assad este responsabil de utilizarea armei chimice, initiativa „anchetei obiective“ permite Moscovei sa joace cartea impartialitatii. Oricum, pâna la urma, cel care a folosit arma chimica – armata lui Assad, gruparile fundamentaliste din rândul insurgentilor sau din afara –, va fi acuzat de crima împotriva umanitatii. Pentru clarificari, de la 18 august, inspectori ai ONU au intrat în contact cu regimul lui Assad. Cu doua zile înainte, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, aratase ca „Rusia a cerut guvernului sirian sa coopereze cu expertii în chimie ai ONU… Acum este rândul opozitiei sa asigure securizarea misiunii în locurile incidentelor“. Astfel formulata, cererea se refera la faptul ca ultimele doua atacuri prezumtive, cele din 17 si 21 august, s-au produs în cartiere ale Damascului aflate sub controlul opozitiei. Tensiunea a crescut cu fiecare zi. La 24 august, presedintele Obama a examinat posibilele masuri de retorsiune. Purtatorul de cuvânt al Casei Albe a declarat ca „de îndata ce vom verifica toate faptele, presedintele va lua o decizie avizata privind maniera de a raspunde; presedintele dispune „de mai multe optiuni“. Seful Pentagonului, Chuck Hagel, „a desfasurat forte militare în zona în scopul de a furniza «optiuni» presedintelui daca acesta va dori sa dea ordin pentru o interventie militara… Vom actiona de o maniera adecvata în scopul de a lua hotarâri în acord cu interesele nationale si cu propriile evaluari în privinta promovarii obiectivelor noastre în Siria“.
Ministrul de Externe Serghei Lavrov a avut o convorbire telefonica matinala, la 27 august, cu secretarul de stat John Kerry caruia, potrivit comunicatului Ministerului rus de Externe, „i-a atras atentia asupra consecintelor extrem de grave ale unei posibile interventii militare pentru Orientul Apropiat si Africa de Nord, în conditiile în care state ca Irakul si Libia sunt, în continuare, destabilizate“. Moscova a cerut Washingtonului „sa nu comita erori tragice“ si a pus în garda pe occidentali sa nu repete „aventura“ din Irak. „Toate acestea nu pot decât sa ne aduca aminte de evenimentele de acum zece ani, a afirmat Alexandr Lukasevici, purtator de cuvânt al Ministerului rus de Externe, când, folosind ca pretext informatii mincinoase privind prezenta în Irak a armelor de distrugere în masa, Statele Unite, ocolind ONU, s-au lansat într-o aventura ale carei consecinte sunt acum cunoscute de toata lumea“. În acest punct vreau sa reamintesc – am mai scris despre aceasta –, ca pentru rezolutia Consiliului de Securitate care acoperea acea „aventura“ din Irak îsi daduse acordul presedintele de atunci si de acum al Rusiei: Vladimir Putin.
Franta si Marea Britanie nu exclud solutia militara, dar nu au precizat înca în ce ar consta aceasta. Londra si Parisul nu au dubii în privinta culpabilizarii armatei lui Assad pentru prezumtivele atacuri chimice. Ministrul britanic de externe, William Hague, considera ca Damascul a întârziat deliberat ancheta ONU. „Cea mai mare parte a probelor au fost distruse“. Acceptarea anchetei a venit „prea târziu pentru a fi credibila, mai ales pentru ca probele disponibile au fost puternic alterate de bombardamentele continuate de regimul (de la Damasc) si prin alte acte la care acesta a recurs în cele cinci zile“. Sa sintetizam: Statele Unite vor lua o decizie în functie de probe, Franta si Anglia se declara pentru o interventie de forta, Rusia se opune. Comunitatea internationala cere ca Assad sa fie înlaturat si pedepsit. În principiu si conform Cartei ONU, orice interventie militara trebuie aprobata în Consiliul de Securitate. „Totul se va juca în aceasta saptamâna, afirma presedintele francez Hollande… exista mai multe optiuni care merg de la întarirea sanctiunilor internationale pâna la lovituri aeriene, trecând prin înarmarea rebelilor“. Secretarul de stat Kerry a devenit intransigent, ministrul britanic de Externe, Hague, nu exclude o interventie militara, cel francez, Fabius, vede posibila orice solutie în afara celei care ar presupune sa nu se faca nimic, ministrul turc de Externe, Ahmet Davutoglu, promite ca „daca se va constitui o coalitie împotriva Siriei în timpul actualului proces, Turcia va face parte din aceasta“. În Marea Mediterana au fost întarite fortele navale si aeriene militare americane, Marea Britanie a trimis în zona un submarin, iar Franta este bine reprezentata militar în regiune. În aceste conditii, hotarâtoare devine decizia presedintelui Obama care, dupa unii, ramâne deocamdata reticent la o interventie militara în Orientul Mijlociu. El este obligat sa tina cont ca 60% dintre americani sunt împotriva si doar 9% aproba o eventuala folosire a fortei militare. Daca Rusia se va opune în continuare înlaturarii lui Assad, o „solutie Kosovo“ pentru încheierea razboiului nu este exclusa. Adica o interventie militara a Occidentului fara avalul Consiliului de Securitate. Rusia poate sa se opuna unei rezolutii în Consiliul de Securitate, nu si unei interventii militare. Moscova urmareste sa evite razboiul pentru ca este interesata de stabilitatea regiunii la sud de granitele sale, cu sau fara Assad. A si dat de înteles ca nu va intra în razboi pentru Siria. Asadar, Assad nu va scapa unei actiuni punitive. Scenariul luat cel mai mult în calcul este cel al unei interventii militare limitate, scurte, foarte bine focalizate, care ar putea consta în: 1. lovituri aeriene asupra bazelor militare si/sau infrastructurilor din Siria cu potential de razboi: aeroporturi, porturi, cai ferate, sosele; sau 2. instaurarea unei zone aeriene exclusive pentru împiedicarea aprovizionarii armatei siriene si ruperea legaturilor cu exteriorul.
Când scriu aceste note, tensiunea creste, evenimentele sunt accelerate dupa modelul celor care au condus la razboiul din Irak de acum un deceniu. Viteza succesiunii lor este atât de mare încât, la aparitia articolului – peste zece zile –, notele mele nu vor mai avea nici o relevanta. Între timp se va fi gasit o solutie: fie în tragedia unui razboi, fie, daca învinge ratiunea, în aparitia sperantelor de pace.
Ce acceptam si ce respingem în istorie? Dar comunitatea internationala ce (mai) este? ONU nu o reprezinta fidel, iar modul în care este utilizat astazi acest concept devine din ce în ce mai confuz.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper