Capitalismul bicefal si stanga substitut: reteta insuccesului

Un articol de EMANUEL COPILAS

 

„Cu cât este mai mare avutia sociala, capitalul in functiune, volumul si energia cresterii sale, deci si marimea absoluta a proletariatului si forta productiva a muncii sale, cu atât este mai mare armata industriala de rezerva. Marimea relativa a armatei industrial de rezerva creste deci odata cu cresterea puterii avutiei. Cu cât este insa mai mare aceasta armata industriala de rezerva in raport cu armata muncitoreasca activa, cu atât mai enorma este suprapopulatia consolidata, a carei mizerie se afla in raport invers cu chinurile muncii ei. In fine, cu cât este mai mare patura cea mai obidita a clasei muncitoare si armata industriala de rezerva, cu atât este mai mare pauperismul oficial. Aceasta este legea absoluta, generala a acumularii capitaliste. Asemenea tuturor celorlalte legi, ea e modificata in aplicarea ei de imprejurari variate…“1.
Un citat arhicunoscut dintr-o carte scrisa acum un secol si jumatate. Mai are vreo relevanta „legea absoluta a acumularii capitaliste“ in prezent? Voi lua drept „imprejurare variata“ România prezenta in incercarea de a „aplica“ aceasta „lege“. Nu inainte de a insista asupra faptului ca ceea ce Marx intelege prin lege nu echivaleaza deloc cu o forta meta-istorica, supranaturala, mistica – asa cum il acuza criticii sai de dreapta, ci cu o realitate structurala a carei putere de coercitie deriva din mecanismul intrinsec economic si consecintele sociale anticipabile pe care le articuleaza un anumit „mod de productie“, adica felul in care societatea X produce si distribuie resursele materiale in epoca istorica Y alcatuind un circuit care pare natural, firesc, de bun- simt (elitele care profita de pe urma acestui circuit au tot interesul sa il prezinte in acest fel), dar care nu este nimic altceva decât un construct social; acest circuit creeaza o realitate la a carei interpretare isi aduc aportul in primul rând elitele, detinatoare privilegiate ale resurselor simbolice, creatoare de sens, si pe care o ordoneaza in conformitate cu propriile aspiratii, reproducându-si in permanenta interesele pe care Marx le-a numit „de clasa“. Mai mult, acest circuit economic configureaza o realitate sociala asupra carei prezumtive imanente si corectitudine elitele incearca prin mijloace fie simbolice – cultura, media, religie institutionalizata –, fie prin mijloace coercitive – politice si/sau economice – sa obtina consensul societatii. Modul de productie intra in impas (asta neinsemnând neaparat ca urmeaza sa fie surmontat in baza inevitabilitatii progresului istoric, asa cum Marx a fost din nou acuzat; se poate „zabovi“ mult si bine „in negativ“, vorba lui Slavoj Zizek) atunci când asimetria distribuirii resurselor (orice societate intra in aceasta categorie, deci orice societate contine invariabil inegalitati) creste in defavoarea societatii si in favoarea elitelor. De obicei, acestei tendinte ii urmeza o disociere cognitiva si interpretativa intre ceea ce Antonio Gramsci a numit „cultura guvernantilor“, respectiv „cultura guvernatilor“. Impasul este rezolvat fie prin consolidarea dominatiei (hegemoniei ar spune Gramsci) elitelor asupra societatii, fie, mai rar, printr-o revolutie, când cei ce reprezinta sau se pretind reprezentantii societatii in ansamblu detroneaza vechile elite doar pentru a se transforma, mai repede sau mai târziu, intr-o noua elita opresiva. Pe scurt si incomplet (nu am mentionat „fortele“ si „relatiile de productie“ drept contrariile care mentin in echilibru instabil „modul de productie“ si nu am insistat asupra claselor sociale), cam acesta ar fi traseul dialectic pe care desfasurarea istoriei il jaloneaza in acceptiunea lui Marx.
Puterea corupe, o stim de la Marx, nu numai de la lordul Acton. Puterea corporatiilor multinationale a corupt iremediabil, se pare, clasa politica a României. Revenind la citatul din Marx, „avutia sociala“ a tarii, monopolizata de catre „capitalul in functiune“, sa-i spunem bicefal, compus cu alte cuvinte din capitalul international si statul român, care se comporta ca un actor privat, renuntând la interesul public si plasându-se intr-o pozitie obedienta si servila fata de stiti voi cine – „avutia sociala“ monopolizata de catre capitalul nostru bicefal creste direct proportional numarul somerilor specializati, „armata industriala de rezerva“ in terminologia lui Marx. „Suprapopulatie consolidata“ insemna pentru Marx mult mai mult decât „armata proletara de rezerva“: este vorba de surplusul de muncitori, de populatie rurala atrasa la oras de miscarea inexorabila a capitalului care, odata instituit (si) la sate, concentreaza productia, creste productivitatea cu ajutorul tehnologiei si renunta la cea mai mare parte a bratelor de munca, de muncitorii nespecializati si extrem de vulnerabili la fluctuatiile cererii si ofertei, de „lumpenproletariat“ („vagabonzi, criminali, prostituate“), de copii, orfani sau având parinti saraci si, in final, de „mutilati, bolnavi, vaduve etc“2. In continuare, nimeni nu poate nega ca România este o tara saraca, cu alte cuvinte „pauperismul oficial“ amintit de Marx in citatul de mai sus, a carui „lege generala a acumularii capitaliste“ s-ar putea traduce in termeni mai putin abstrusi astfel: interesele private ale elitelor prospera in masura in care restul societatii, rest aflat in continua crestere, o duce prost.
Am divagat enorm, stiu. Si nici macar nu am ajuns la subiect. Am incercat insa sa demonstrez ca România poate fi considerata astazi intr-o astfel de conjunctura profund nefericita in care capitalul bicefal mai sus mentionat este, datorita, nu in ciuda crizei economice globale, la apogeu, in timp ce societatea cunoaste, citându-l din nou pe Marx, o „acumulare de mizerie corespunzatoare acumularii de capital. Acumularea de bogatie la un pol este deci, in acelasi timp, acumulare de mizerie, de munca chinuitoare, de sclavie, de ignoranta, de abrutizare si de degradare morala la celalalt pol…“3.
Aceasta grila de lectura a marxismului se potrivea ca o manusa realitatilor economice si sociale din Europa primei parti a secolului XIX. A doua jumatate a secolului a atenuat sensibil contradictia dintre munca si capital, conducând mai degraba (cum prevazuse Alexis de Tocqueville) la augmentarea unei clase de mijloc decât la polarizare sociala exploziva, asa cum prevazuse Marx. O parte a miscarii de stânga s-a raliat noilor evolutii considerând ca fenomenul capitalist poate fi „imblânzit“ in prima faza, apoi depasit – intr-un viitor nebulos si irelevant in raport cu practicile cotidiene – cu ajutorul propriilor sale categorii: democratie, drepturile omului, societate civila, initiativa privata, piata libera, notiuni pe care Marx le considera ipocrite si aservite ingustelor interese de clasa ale burgheziei. Procesul emancipator in sine este mult mai important decât finalitatea sa post-capitalista, incerta si utopica, argumenta Eduard Bernstein. O alta parte a miscarii de stânga, ramasa fidela in litera conceptiilor lui Marx (cât de fidela i-a ramas in spirit este o discutie despre care s-au scris biblioteci intregi fara a se ajunge la un rezultat concret, probabil din cauza ambiguitatilor fundamentale din insesi scrierile lui Marx, discutie care oricum nu isi are rostul aici) – s-a disociat prompt si vehement de tendintele „burgheze“ ale celor pe care i-a numit deseori „tradatori ai marxismului“. Abordarea lor concilianta nu ar fi condus decât la de-redicalizarea miscarii si la inregimentarea ei in cadrul hegemoniei capitalului, nu la depasirea lui.
Dilema a condus la polarizarea iremediabila a stângii europene si in special germane intre social-democrati, moderati si adeptii unei proces gradual de emancipare sociala, pe de o parte, si marxisti radicali, pe de alta parte, care repudiau compromisurile social-democarte cu partidele politice si cu ideologia burgheza, interesati mai degraba de finalitatea procesului revolutionar decât de jalonarea sa.

Consider ca in fata unei dileme similare, intr-un context social, economic, politic si cultural extrem de diferit, – se afla astazi firava stânga româneasca. Probleme vechi, da. Nu pot decât sa sper ca solutiile vor fi noi, adica vor conduce la detensionarea si surmontarea disputei, nu la potentarea ei, asa cum s-a intâmplat acum mai bine de un secol.
S-a afirmat in presa culturala ca platforma „Criticatac“, caci despre ea este vorba, a fost scena unei rivalitati intre leninisti si marxisti. Nimic mai neadevarat. Din punctul de vedere al unui colaborator marginal al platformei, asa cum este cazul subsemnatului, s-au facut simtite anumite tensiuni intre câteva voci marxiste si altele social-democrate. Nu putem vorbi in niciun caz de doua grupuri distincte, bine coagulate ideologic, pentru ca nu exista niciun argument in acest sens. Si mai cert este ca nu putem vorbi de leninism. De marxism radical, da. Spre deosebire de marxism, care a fost si este in primul rând o miscare sociala care denunta inegalitatile economice si hegemonia culturala ca rezultate structurale ale capitalismului sustinând coagularea intelectuala si preferabil cât mai rapid politica a societatii impotriva capitalului instrumentat de elite – leninismul a fost in primul rând o miscare politica si, in termeni marxisti, ideologica. Leninismul a aparut ca rezultat al unei forme degenerate a populismului rus, nihilismul (primii populisti ca Alexander Herzen sau Vissarion Belinski sunt mult mai apropiati de social-democratia cu valente iluministe decât de ceea ce avea sa devina ulterior leninismul), caracterizat de grupuscule sectare, violente si extrem de intransigente de revolutionari (Kenneth Jowitt le-a numit „fortarete“), pentru care crima politica era un fapt cotidian. Cenzura si persecutiile tariste, impreuna cu esecul mesajului pe care incercau sa il transmita mujicilor rusi au radicalizat inevitabil aceste grupuri, pentru care ideea de partid politic a capatat mai degraba valente mistice; Marx nu s-a referit niciodata la necesitatea alcatuirii exclusive a unui partid politic din „revolutionari de profesie“, adica din fanatici, ci din intelectuali si muncitori „inaintati“ care sa submineze prin revolutie capitalul prin crearea de „constiinta de clasa“. Revolutia lui Marx incepe din interiorul structurii (bazei) economice a societatii, schimbând ulterior suprastructura (politica, cultura, religia) astfel incât sa reflecte cu acuratete realitatile sociale, nu sa le eludeze, asa cum actiona, pentru Marx, aparatul ideologic al capitalului. Partidul de tip leninist, bolsevicii care au renuntat mensevici in cadrul unei dispute aproximativ asemanatoare cu cea a stângii europene pe care am amintit-o mai sus – nu reprezentau nicio categorie sociala. Proletariatul rus era inexistent sau cel mult incipient, asa ca i s-a substituit pretinzând ca face revolutia (politica) in numele sau, pentru a il incorseta ulterior in alte chingi structurale si ideologice, chiar mai opresive. Ideologice in sens marxist: ideile bolsevicilor nu reflectau realitatea sociala larga a Rusiei, ci propriile interese de grup care s-au constituit foarte repede in ceea ce disidentul iugoslav Milovand Djilas a numit „noua clasa“. O splendida si agresiva birocratie, cu alte cuvinte. Sa continuam digresiunea cu un citat din Gheorghi Plehanov, probabil singurul marxist rus autentic, repudiat ulterior de bolsevici, si care ii critica pe stramosii nihilisto-teroristi ai acestora in felul urmator: „… nici dibacia conspirativa, nici cutezanta si abnegatia complotistilor, oricât de mari ar fi ele, nu pot sa tina locul unei participari constiente a producatorilor la organizarea productiei. Insasi ideea ca problema sociala poate fi rezolvata in practica de altcineva decât de muncitori denota o totala neintelegere a problemei, indiferent ca aceasta ideea este impartasita de „cancelarul de fier“ (Bismarck, n.m.) sau de o organizatie revolutionara“4. Cam aceleasi lucruri i le reprosa si Roza Luxemburg mai târziu lui Lenin: miscarea socialista este una de masa, neputând fi niciodata inlocuita, ci numai partial reprezentata de catre intelectuali. Parcursul emancipator este lung, dificil, presarat cu numeroase erori. Dar, sublinia Rosa Luxemburg, miscare are tot dreptul „de a face propriile greseli si de a invata din dialectica istoriei“5.
De ce nu putem vorbi de leninism in România in general si pe „Criticatac“ in particular? Pentru ca nu sunt si sper sa nu fie reunite niciodata conditiile sociale, economice si politice din Rusia tarista care au facut leninismul posibil. Putem vorbi insa de un ascendent (temporar sau nu, ramâne de vazut) al unor voci marxiste radicale asupra celor social-democrate. Insist inca o data: radicalismul marxist nu are nimic de-a face cu extremismul leninist. Dar in ce masura este indreptatit marxismul radical sa clameze monopolul stângii in defavoarea social-democratiei? Invers, in ce masura ar fi indreptatita social-democratia sa se substituie stângii in ansamblu, erijându-se in unica si adevarata ei reprezentanta? Un astfel de deznodamânt, pus in practica fie de marxistii radicali, fie de social-democrati, ar echivala cu o stânga substitut. Un dublu substitut, as adauga: in cadrul dimensiunii intelectuale a miscarii, respectiv in cadrul dimensiunii ei sociale, deocamdata doar schitata si de aceea dureros de necesara. Asta ca sa nu mai vorbim de celelalte miscari contestatare, deloc neglijabile: ecologistii, feministii, activistii pentru drepturile minoritatilor sexuale, drepturile animalelor etc. In ce masura este adecvata tratarea condescendenta si expeditiva a acestora ca nefacând parte din „adevarata“ stânga? Sau a unor fosti si valorosi colaboratori ai „Criticatac“ drept falsi adepti ai stângii aflati in cautare de capital de imagine? Pusa asa, problema capata o nuanta mai degraba metafizica, factorul empiric, cel mai important, fiind plasat pe plan secund. Când capitalismul bicefal ajuns la apogeu (corporatiile internationale plus statul român) calca in picioare ideea de democratie, pregatind pe zi ce trece exploatarea cu cianuri a aurului de la Rosia Montana, stânga româneasca, asa cum si cât este ea, ii intinde o nesperata mâna de ajutor. Cum? Incepând sa se polarizeze in jurul unor intrebari vechi a caror miza apartine mai degraba istoriei intelectuale a miscarii decât problemelor ei curente.
Ideea de democratie, da. Si mai ales practica democratica. Nu mai traim capitalismul atroce din prima jumatate a secolul XIX pentru a considera ideea de democratie reprezentativa o ipocrizie conceptuala burgheza constând in alternarea la guvernare a exploatatorilor. Democratia a fost, dupa cum bine argumenteaza Geoff Eley(6), „socializata“ in timp, fiind cucerita pas cu pas prin revendicari de tot felul ale categoriilor sociale defavorizate. Expedierea ei drept un construct „burghez“ ii neaga tocmai realizarile practice, astazi puse inca o data sub semnul intrebarii. Renuntam la pasarea din mâna pentru cea de pe gard? Karl Kautsky, cel mai important marxist german de la inceputul secolului XX, ii critica pe bolsevici fara drept de apel pentru practicile lor anti-democratice. „Socialismul fara democratie este de negândit“, scria acesta intr-o brosura politica din 19187. Sau, in termenii lui Claude Lefort, „Este o aberatie (…) sa faci din democratie o creatie a burgheziei. Reprezentantii acesteia cei mai activi, in Franta, au incercat in mii de feluri sa-i stopeze dinamica de-a lungul secolului al XIX-lea. Ei au vazut in instalarea sufragiului universal, in ceea ce reprezenta pentru ei nebunia numarului, un pericol la fel de mare ca socialismul. Ei au calificat multa vreme drept scandaloasa extinderea dreptului de asociere si a dreptului la greva. Ei au incercat sa limiteze dreptul la instruire si, in general, sa inchida la distanta de popor cercul «luminilor, al lucrurilor superioare, al bogatiilor». Democratia pe care o stim s-a instituit prin mijloace salbatice, sub efectul unor revendicari ce s-au dovedit imposibil de controlat. Si oricine are privirea atintita asupra luptei de clasa, daca ar evada de pe caile marxiste (…) ar trebui sa fie de acord ca aceasta a fost o lupta pentru cucerirea drepturilor – chiar a acelora care acum se dovedesc a fi parte constitutiva a democratiei; ca ideea de drept a fost mult mai activa si mai eficace decât imaginea comunismului“8.
Democratia este inconceptibila in absenta pluralismului politic, acel pluralism politic ce a permis miscarilor de stânga sa faca lobby si sa voteze propriile interese pâna au ajuns, fie si partial, sa se materializeze. Potentialul votului universal ca „instrument de eliberare“, nu numai ca „instrument de inselaciune“ si a colaborarii – initial susceptibile si temporare, ulterior permanente a partidelor de stânga cu partide de alta orientare ideologica – a fost sesizat cu acuitate de socialistii secolului XIX9. Este evident faptul ca in absenta pluralismului politic si cultural in cele din urma, stânga nu ar fi facut progresele pe care le-a facut in ultimii o suta cincizeci de ani. Mai departe: drepturile omului. Marx le desfiinteaza fara drept de apel ca reprezentând izolarea si ingustimea morala a eul-ui atomizat burghez in societatea capitalista. Dar, la fel ca democratia, drepturile omului sunt in aceeasi masura relationale, sociale (libertatea pozitiva a lui Isaiah Berlin, desi nu neaparat in sensul pe care autorul il atribuie expresiei) cât sunt si individuale, aparând dreptul la intimitate (drepturile negative ale aceluiasi Berlin). In raport cu absolutismele secolului XVIII, drepturile omului contau ca un incontestabil progres pe timpul lui Marx. Marx, sustine Lefort, este captivul unei capcane ideologice atunci când se refera la drepturile omului, abordându-le preponderent teoretic, abstract, „fara sa verifice ce inseamna ele in practica, ce tulburari provoaca in viata sociala“10. La fel, societatea civila: trebuie ea respinsa ca un fel de Zion care asigura perpetuarea perfecta a Matrix-ului actionând ca supapa de detensionare ocazionala, sau extinsa pentru a include cât mai mult din sfera socialului in opozitia sa fata de putere? Asa cum sustinea si Ernst Bloch, „libertatile formale“ propuse de „burghezie“ trebuie umplute gradual cu un continut social cât mai larg pentru a fi transformate finalmente in „libertati reale“. Iar in acest proces, democratia si drepturile omului, imperfecte si ipocrite cum sunt considerate de marxistii radicali, au mai avut un rol crucial: acela de a semnala derapajele ideologice totalitare, fie ele fasciste sau comuniste11. Apoi, individualul. Ce folos sa ne dispensam de el in favoarea exclusiva a unui colectiv imaginar si finalmente utopic? Daca individualitatea autentica si plenara nu este posibila decât in lumea post-capitalista, ce ne ramâne de facut? Sa incurajam extremismele politice ca acceleratoare ale dialecticii istorice in sens revolutionar? O pozitie cinica si iresponsabila, cu care s-a cochetat insa in timpul crizei economice din anii 1930. Interesul individual isi gaseste expresia in cel colectiv; cele doua parti, constata Hegel inca de acum doua secole, nu sunt decât fete ale aceleiasi monede. Exacerbarea uneia in detrimenul celeilalte nu poate duce la nimic bun. Si, in sfârsit, cireasa de pe tort. Piata libera. Care este deturnata in primul rând de marile interese private, intotdeauna monopoliste, niciodata concurentiale. Asta o spunea chiar Adam Smith in mult citata si putin citita „Avutie a natiunilor“. Cum l-au distorsionat Hayek, sau Friedman pe Smith e o alta poveste care nu isi are locul aici. Piata libera poate fi sufocata desigur si de catre stat, caz in care discutam de capitalism de stat sau, pentru a il cita inca o data pe Lefort, de „capitalism birocratic“12. Problema a fost magistral analizata de Fernand Braudel in monumentala „Civilization and Capitalism“, volumul II („The Wheels of Commerce“): capitalismul este o distorsionare a pietei libere, inteleasa de Braudel drept „competitie rezonabila“ – al carei discurs il imprumuta tocmai pentru a ii transforma esenta din concurentiala in monopolista. In epoca moderna, ascensiunea economica a Europei s-a bazat pe trei sfere contigue: prima, „non-economica“, preponderent rurala, unde trocul exista si exista inca, sfera „inspre care capitalismul isi intinde radacinile dar nu o poate penetra cu adevarat“; „Deasupra ei se afla terenul preferat al economiei de piata, cu numeroasele ei comunicari orizontale intre diferite piete: aici, de obicei, un grad de coordonare automata uneste oferta, cererea si preturile. Apoi de-a lungul sau mai degraba deasupra acestui strat, urmeaza zona anti-piata, unde marii pradatori actioneaza nestingherit si unde opereaza legea junglei. Aici – astazi ca si ieri, inainte si dupa revolutia industriala – este adevaratul camin al capitalismului“13. Un camin a carui bunastare si expansiune sunt mai mult decât evidente.
In definitiv, capitalismul, ca si fascismul, nazismul si leninismul – nu este altceva decât o patologie a modernitatii. Echivalând capitalismul cu modernitatea, sursa atât de abuzuri si inegalitati, dar si de gândire critica si proiecte de emancipare printre care se numara si marxismul impreuna cu social-democratia – nu facem decât sa aruncam din copaie, odata cu apa murdara, si copilul. E drept ca modernitatea europeana, revolutia industriala si iluminismul care au temperat in final inegalitatile sociale ale batrânului continent, nu inainte de a le exacerba in prima faza – au potentat inegalitatile si exploatarea in exteriorul Europei. „Acumularea primitiva“, exploatarea agresiva si pe o scara gigantica a coloniilor sau a spatiilor semi-coloniale (China, Japonia, Persia, de exemplu) pe care Marx o discuta in „Capitalul“ a stat la baza decolarii economice si intelectuale a Europei in raport cu restul lumii. In termeni marxisti, contradictiei intra-europene intre munca si capital i-a corespuns o contradictie mult mai larga, aceea dintre Europa si spatiile dominate de aceasta. Dar in ce masura mai este vocabularul marxist adecvat? In ce masura mai putem examina lumea inconjuratoare exclusiv prin prisma dialecticii si a contradictiilor permanente din care este alcatuita? Grila de lectura marxista a modernitatii, pentru a fi pertinenta, trebuie readaptata in permanenta conditiilor economice si sociale concrete. Conditii care s-au schimbat enorm de la moartea lui Marx. Nu in ultimul rând, Claude Lefort considera aceasta grila de interpretare marxista ca fiind „sub efectul unei fantastice fascinatii pentru Unu si al unei irezistibile tentatii de a-l impinge in real. Cine viseaza o abolire a puterii pastreaza ascunsa o raportare la Unu si raportarea la Identic: imagineaza o societate care ar fi in mod spontan in armonie cu ea insasi, o multitudine de intreprinderi care ar fi transparente una fata de cealalta si s-ar dezvolta intr-un timp si spatiu omogene; o maniera de a produce, de a locui, de a comunica, de a se asocia, de a gândi, de a simti, de a invata, care ar intruchipa cumva un singur mod de a fi. Dar ce este acest punct de vedere despre tot si toti, aceasta imbratisare indragostita a bunei societati, daca nu un echivalent al fantasmei puterii totale pe care tinde sa o produca exercitiul de fapt al puterii?“.
Contradictie sau echilibru instabil, in permanenta facere si desfacere, al unei incomensurabile diversitati? „A te lepada de revolutionarism nu inseamna sa te alaturi reformismului; noi afirmam (Claude Lefort, n.m.) doar ca nu serveste la nimic sa negi distinctia dintre Jos si Sus; ca este mai bine sa lupti pentru a rezista iluziei unei puteri ce ar coincide intr-adevar cu pozitia care ii este destinata si pe care ar incerca sa o ocupe, la fel si iluziei unitatii ce ar deveni sensibila, reala si ar dizolva in ea toate diferentele“. Si, in final, „politica drepturilor omului, politica democratica, doua moduri deci de a raspunde aceleiasi exigente: de a exploata resursele de libertate si creativitate din care se inspira o experienta care accepta efectele dezbinarii; de a rezista tentatiei de a schimba prezentul cu viitorul; de a face, dimpotriva, efortul de a citi in prezent trasaturile norocului care sunt indicate de apararea drepturilor dobândite si de revendicarea de noi drepturi, invatând a le deosebi de ceea ce nu este decât o satisfacere a intereselor“14. Aceeasi idee o exprima si Leszek Kolakowski atunci când afirma ca idealul social-democrat trebuie sa ghideze actiunea politica, in niciun caz sa i se substituie: „ideea de fraternitate umana este dezastruoasa ca program politic, dar indispensabila ca jalon de orientare. Avem nevoie de rolul ei de reglementare, nu de edificare“15.
Diversitatea si pluralismul nu echivaleaza cu nehotarârea si lipsa de actiune, dupa cum nici radicalismul in sensul de optare pentru o actiune mai hotarâta in locul discutiilor interminabile, a artificiilor intelectuale si a cautarii exasperante a unui compromis când nevoia de organizare si de schimbare efectiva este evidenta – nu echivaleaza cu extremismul. Stânga substitut, marxista sau social-democrata, care nu ii ia in calcul si pe ecologisti, feministi si restul activistilor, este o pradã sigura pentru capitalismul bicefal. Stânga care isi repudiaza simpatizantii mai mult sau mai putin exteriori in beneficiul unei iluzorii puritati doctrinare este iarasi o prada sigura pentru capitalismul bicefal. Este de inteles nerabdarea si iritarea marxistilor radicali fata de absenta unor actiuni concrete in raport cu degradarea in progresie geometrica a drepturilor sociale si economice, asa cum este de inteles si rezerva social-democratilor relativ la intransigenta, expeditivitatea si maniera abrupta si neconcesiva in care inteleg radicalii sa transeze dificultatile aparute. Repet, nu vorbesc de grupuri, ci doar de tendinte, de potentialitati. Sper ca vechilor dileme ale stângii sa le fie oferite, macar acum, solutii noi. Si daca intrebam, a mia oara, „ce-i de facut“, raspunsul, oricare ar fi el, nu poate fi aflat decât impreuna. Asa cum cânta Roger Waters la Bucuresti acum câteva zile, „Together we stand/ Divided we fall“.

 

Note:
1. Karl Marx, „Capitalul. Critica economiei politice“, vol. I, Bucuresti, Editura de Stat pentru Literatura Politica, 1957, p. 646.
2. Ibidem, pp. 642-646.
3. Ibidem, p. 647.
4. G. V. Plehanov, „Opere filozofice alese“, vol. I., Bucuresti, Editura Politica, 1958, p. 82.
5. Rosa Luxemburg, „Leninism or Marxism?“, in Helmut Gruber, „International Communism in the Era of Lenin. A Documentary History“, New York, Anchor Books, 1972, pp. 42-43.
6. Geoff Eley, „Forging Democracy. The History of the Left in Europe, 1850-2000“, Oxford University Press, New York, 2002.
7. Karl Kautsky, „The Dictatorship of the Proletariat“, Manchester, The National Labour Press, 1918, p. 6. Vezi si Karl Kautsky, „Communism and Socialism“, New York, The American League for Democratic Socialism, 1932, p. 39.
8. Claude Lefort, „Inventia democratica. Limitele dominatiei totalitare“, Bucuresti, Paralela 45, 2002, pp. 30-31.
9. Plehanov, „Opere…“, p. 65; G.V. Plehanov, „Opere alese“, vol. II, Bucuresti, Editura Politica, 1961, p. 365.
10. Lefort, „Inventia“, p. 54.
11. François Châtelet, Évelyne Pisier, „Conceptiile politice ale secolului XX“, Bucuresti, Humanitas, 1994, p. 589.
12. Lefort, „Inventia“, p. 194.
13. Fernand Braudel, „Civilization and Capitalism, 15th – 18th Century“, vol. II, „The Wheels of Commerce“, London, Book Club Associates, 1982, pp. 229-230.
14. Lefort, „Inventia“, pp. 74-76.
15. Leszek Ko?akowski, „Modernitatea sub un neobosit colimator“, Bucuresti, Curtea Veche, 2007, p. 208.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper