Biografia dandy-ului-personaj

Un articol de LOREDANA FILIP

Copilaria
Copilaria joaca un rol esential în dezvoltarea caracterului si personalitatii unui individ, dar ea îsi pune amprenta si asupra viitorului, actionând precum forta destinului. Thomas De Quincey îsi pierde tatal la vârsta de sapte ani, fuge de la scoala si duce o viata ratacitoare; din cauza foamei îndurate, stomacul îl va chinui toata viata. Astfel, el recurge la opiu pentru a-si domoli durerile. Ce e de remarcat e faptul ca, în lumile opiului, durerile din copilarie „si-au împlântat în el radacini adânci care vor deveni arbori si acesti arbori îsi vor arunca umbra lor funebra pe toate obiectele vietii“ (Charles Baudelaire, „Paradisurile artificiale. Despre vin si hasis“). Confesiunile acestui opioman ridica întrebarea daca nu cumva o mica durere sau o mica bucurie de copil devin în omul adult germenele unei opere de arta. „Geniul nu este altceva decât copilaria clar formulata, dotata acum pentru a se exprima cu organe virile si pline de forta“ (C. Baudelaire).
„Nota“ de la începutul romanului „În raspar“ debuteaza cu o relatare a copilariei protagonistului. Naratorul vorbeste despre decaderea stravechii case Des Esseintes, barbatii devin mai efeminati si au loc mariaje consangvine. Fiind ultimul descendent al acestei familii, Jean des Esseintes sufera de atavism: el „semana cu stramosul sau din cele mai stravechi timpuri: avea, ca si acela, un barbison de un blond nemaipomenit de spalacit si o expresie ambigua, obosita si sireata“ (Joris-Karl Huysmans, „În raspar“). În „Degenerarea“, Max Nordau a încercat sa stabileasca o legatura între geniu si degenerescenta. În romanul lui Huysmans se remarca faptul ca starea degenerata a familiei lui Des Esseintes sta la baza hipersensibilitatii personajului, facându-l unic printre ceilalti.
Copilaria protagonistului a fost una lugubra. „Nu pastrase pentru parintii sai decât o amintire înfricosata, lipsita de recunostinta si de afectiune“. Mama lui are crize, nu suporta lumina si zgomotul. Des Esseintes începe sa se retraga în propriul sau spatiu de timpuriu: „Citea sau visa, sorbea cu nesat singuratatea pâna noaptea târziu“.
Studiaza la o scoala de iezuiti, dar credinta lui nu este trainica. Profesorii se tem de inteligenta lui nesupusa, astfel încât îl lasa sa studieze ce îi place, si anume latina, franceza, teologie. Totodata, are contact cu oameni din toate categoriile: familia de Montchevrel, compusa din tutorele sau si rudele acestuia, care sunt niste „momâi“ si „molâi“ ce îi provoaca mila; tinerii de vârsta lui ori sunt plicticosi, ori sunt niste cheflii ce îi provoaca dezgust; cu oamenii de litere simte ca are o conversatie banala. Toate aceste interactiuni esuate duc la înstrainarea personajului, la dispretul lui crescând pentru omenire.
Dorian Gray a fost „lasat în voia singuratatii si tiraniei unui batrân fara inima“ (Oscar Wilde, „Portretul lui Dorian Gray“), cea a lordului Kelso, bunicul sau. Mama lui, Margaret Devereux, era o fata de o frumusete rara, care s-ar fi putut marita cu oricine. Totusi, fiind romantica, ea a ales sa fuga cu un tânar fara bani, dar acesta ajunge sa fie ucis de un aventurier angajat de lordul Kelso la doar câteva luni dupa casatorie. Întoarsa acasa, Margaret refuza sa mai vorbeasca vreodata cu propriul tata si moare si ea la scurt timp dupa aceea. Asadar, copilaria întunecata a lui Dorian, crescut de un om meschin, izolat în camera sa de restul lumii, si-a lasat amprenta în sufletul chinuit al baiatului. Lipsa unui model patern si a unei afectiuni materne îl va face pe Dorian sa fie o tinta usoara a lordului Henry, care îsi propune sa îsi proiecteze propriul suflet, propriul temperament si propriile idei în persoana acestui tânar: „A vorbi cu el era ca si cum ai cânta la o vioara de mare pret. Raspundea la fiecare atingere si frematare a arcusului… Era extrem de captivant în clipele acelea în care îsi exercita influenta asupra lui. Nicio alta actiune nu-i semana. Sa-ti proiectezi sufletul într-o forma gratioasa si sa-l lasi sa adaste acolo o clipa, sa-ti auzi propriile opinii intelectuale întorcându-se în ecou, îmbogatite cu toata muzica pasiunii si tineretii, sa-ti treci temperamentul în celalalt ca si cum ar fi fluid subtil sau un ciudat parfum (…). Puteai face orice din el. Îl puteai face sa fie Titan sau jucarie“.
Diferenta dintre cei doi va fi aceea ca Dorian pune în aplicare principiile învatate de la Henry. Lordul Wotton nu actioneaza conform propriilor sale idei: „Eu cred ca tu esti un sot foarte bun, dar îti e teribil de rusine de propriile calitati. Esti un tip extraordinar, Harry. Nu moralizezi si nici nu gresesti vreodata. Cinismul tau e o poza si nimic mai mult“.
***
În „Craii de Curtea-Veche“, naratorul mentioneaza faptul ca Pasadia „fusese oropsit de la nastere“; stranepot al unui aventurier criminal stabilit prin partile turcesti, Pasadia este crescut în strainatate unde se simte stingher si dezradacinat. Apoi, „întors în tara, se vazuse jefuit de ai sai, înlaturat, hartuit, prigonit si tradat de toata lumea“. El decide sa se razbune pe lumea dusmanoasa arzându-si scrierile si nelasându-i pe ceilalti sa se foloseasca sau sa se bucure de „rodul creierului“ sau. Totodata, naratorul vede în acest personaj semnele unei familii decazute. Spre finalul romanului, Pasadia e cuprins de o veselie „nabadaioasa“ atunci când primeste vestea ca tatal sau a murit.
Pantazi, celalalt crai, este la origine grec si se trage din niste corabieri. Parintii lui au fost veri primari, astfel el este rodul unei casatorii consangvine. Desi sustine ca a avut o copilarie fericita, Pantazi subliniaza faptul ca nu era vesel: „sufletul meu a fost întotdeauna împaienjenit de acea usoara melancolie a firilor prea simtitoare, asa simtitoare ca pâna si mângâierile le fac sa sufere, pâna si placerea le raneste“. Asadar, asemeni lui Des Esseintes, si Pantazi sufera de hipersensibilitate. Mama sa este faimoasa pentru frumusetea ei, iar fiul o iubeste pâna la idolatrie. Si ea pare sa sufere de o acuitate a simturilor: lumina îi face rau, întunericul o apasa si la cel mai mic zgomot tresare.
Asadar, relatiile inexistente sau traumatice cu parintii provoaca dificultati de conformatie psihologica a copilului, care devine instabil si fragil. Din cauza unor insuficiente afective, el nu reuseste sa-si construiasca o imagine încrezatoare de sine, de unde si sensibilitatea personajului. Destinul lui va fi marcat de forme de depresie si nevroza care pot conduce pâna la sinucidere. Pantazi a avut o astfel de tentativa la vârsta de douazeci si trei de ani: „ma hotarâsem s-o sfârsesc cu viata de care eram satul“. Odata ce imago-ul patern este compromis, modelele sunt preluate din alta parte: Henry joaca rolul de tata adoptiv pentru Dorian, care se reconfigureaza dupa modelul dat de el.
Portretul dandy-ului la maturitate
Mitul lui Narcis se regaseste în mai toate operele care problematizeaza dandysmul. Înca de la începutul „Portretului lui Dorian Gray“, lordul Henry îl compara pe Dorian cu Narcis datorita frumusetii sale. Totodata, atunci când Basil vrea sa distruga portretul, tânarul îl opreste, declarându-se îndragostit de lucrarea artistului: „Dar sunt îndragostit de ea, Basil. E o parte din mine însumi“. Dorian este îndragostit de propria reflexie. Totodata, Des Esseintes cultiva o detasare narcisicã de tot ceea ce înseamna mediocritate si burghezie.
Baudelaire observa ca sloganul dandy-ului este sa traiesti si sa mori în fata unei oglinzi. Mitul lui Narcis, tânarul si frumosul vânator care s-a îndragostit de propria imagine reflectata în apa unui lac, a constituit subiectul a numeroase interpretari ale unor mitologi, psihanalisti sau catoptrologi. Îndragostirile de propriul chip „sugereaza nostalgii androgine, tânjiri dupa unitatea pierduta a fapturii umane“ (Adriana Babeti, „Dandysmul. O Istorie“). Astfel, romanticii secolului al XIX-lea echivalau privitul în oglinda cu o coborâre în strafundul omului. Pentru Paul Valéry, mitul lui Narcis reprezinta relatia care uneste temporar constiinta si trupul. În modernismul interbelic, oglinda va deveni „o suprafata vida care nu mai reflecta nimic“ (A. Babeti). Totodata, psihanaliza freudiana distinge între trei forme ale „iubirii de sine“: autoerotism, narcisism primar, narcisism secundar. Jacques Lacan va descrie felul în care se constituie imaginea narcisica în „stadiul oglinzii“. În momentul în care copilul devine constient ca se vede pe sine în oglinda, are loc o cunoastere de sine, dar si o trecere înspre imaginar – identitatea din oglinda este preluata de privitor. Acest proces este important în configurarea identitatii.
Karen Horney depaseste definitia freudiana a narcisismului, care îl reducea la o determinare libidinala, si vorbeste de anumite tulburari nevrotice din copilarie. „Copilul intra într-o relatie tensionanta cu cei din jur, în urma careia legaturile sale emotionale sunt erodate, el ajungând în situatia de a nu mai putea iubi. E ranit narcisic, e depreciat sistematic“ (apud A. Babeti). Psihanalista Françoise Dolto leaga dandysmul de absenta figurii paterne, de unde ar proveni sentimentul de abandon si refugiul în oglinda. „Nu exista nimeni care sa ghideze pasii viitorului barbat, nimeni care sa-i dea raspuns pentru puzderia de dorinte, nelinisti sau chiar spaime. Decât oglinda“. S-a putut observa deja cum autorii si personajele îsi detesta tatii, au relatii tulburi cu mamele lor sau prezinta un atasament exagerat fata de ele; în plus, sexualitatea lor va fi una devianta.
Aceasta relatie fragila cu Celalalt, începând cu propria familie, va provoca încercarea de evadare a dandy-ului. „Ca orice Narcis, el îsi creeaza drept forma de aparare o lume paralela, numai a sa, în care se produce o self inflation“ (A. Babeti). Alfred Adler vorbeste despre un „complex de inferioritate“ al dandy-ului, care va cauta sa câstige puterea si superioritatea, devenind un vanitos. Într-o interpretare psihosociologica, dandy-ul vrea sa-si afiseze superioritatea pozând în ipostaza de aristocrat. Astfel, el va profesa un cult de sine, fiind obsedat de propria imagine, din dorinta de a epata. S-a mai reamintit deja celebra afirmatie a lui Baudelaire: „Este placerea de a uimi si satisfactia orgolioasa de a nu fi niciodata uimit“.
Hiperinflatia eului determina aparitia unei nevoi de diferentiere. Jean d’Ormesson face o comparatie între tipul dandy-ului, al snobului si al arivistului. Toti trei simt nevoia de prestigiu si au nevoie de o confirmare a puterii lor. Dar, în timp ce „juliensorelii“ sunt niste parveniti fara scrupule, iar snobii niste imitatori de stil, dandy-ul vrea sa se diferentieze de restul, el vrea sa mentina distanta. El nu cauta sa fie acceptat sau integrat, asa cum fac arivistul si snobul. Din contra, el gusta „placerea aristocratica de a displacea“. El se distinge prin „elitarismul aristocratic“ (A. Babeti), refuzând uniformitatea.
Hasisul nu-i releva altceva individului decât pe sine însusi. „Omul nu va scapa fatalitatii temperamentului sau fizic si moral: hasisul va fi pentru impresiile si gândurile familiare omului o oglinda maritoare, dar simpla oglinda“ (Baudelaire). În acelasi timp, el poate fi comparat cu o sinucidere lenta, deoarece „îl face pe individ inutil pentru oameni, iar societatea, superflua pentru individ, îndemnându-l sa se admire neîncetat pe el însusi si împingându-l zi de zi catre prapastia luminoasa în care îsi admira chipul de Narcis“. În mod similar, singuratatea actioneaza asemeni hasisului în cazul dandy-ului: pentru Des Esseintes, singura solutie de salvare e aceea de a se întoarce la Paris si de a se reintegra printre oameni.
Singuratatea dandy-ului
Pentru dandy, departe de a reprezenta o trauma, singuratatea este un deziderat. În poemul „La unu din noapte“ al lui Baudelaire, eul rasuceste cheia în usa, fiindca i se pare ca astfel va fi mai singur. El exclama cu eliberare „În sfârsit! Singur!“ Pentru el, viata si orasul sunt „înspaimântatoare“, iar la final îsi manifesta dispretul fata de oamenii de care vrea sa se distinga scriind „versuri frumoase“. Ideea de singuratate este legata de cea de calatorie. Protagonistii fie vor calatori la propriu, izolându-se de lume, fie vor întreprinde o calatorie în vis sau în „paradisurile artificiale“. Dorian Gray întreprinde o calatorie pe tarâmul artei, asistând la piesele de teatru jucate de Sibyl Vane, ascultând în transa „Tannhäuser“ în loja sa de la Opera sau plimbându-se prin galeria de tablouri din casa sa de la tara. El se afla sub influenta cartii galbene timp de ani de zile, ocupându-se cu studiul bijuteriilor, al broderiilor si tapiseriilor, dar si al parfumurilor. Des Esseintes întreprinde si el o calatorie pe tarâmul artei, visând în fata tablourilor lui Gustave Moreau sau în fata rândurilor din Evanghelia lui Matei. Aceste opere îi zguduie sistemul nervos prin isterii erudite. Dorian va întreprinde o calatorie si în paradisul artificial al opiului, încercând sa uite pacatele comise. Des Esseintes încearca si el opiul si hasisul, dar acestea îl fac sa vomite, astfel încât recurge doar la propriul creier ca la un excitant care sa-l îndeparteze de viata reala si sa-l duca în lumea visurilor. Pasadia este un exemplu de dandy care sta izolat la masa sa de lucru printre carti si hârtii; aici, el scrie si citeste neîncetat de dimineata pâna seara. Totodata, de multe ori se întâmpla ca el sa plece la munte pentru câteva zile. Naratorul invoca un posibil motiv al acestei evadari: Pasadia ar suferi de crize nervoase, asadar e nevoit sa se retraga în singuratatea adânca a muntilor. Muntele simbolizeaza constiinta si ratiunea, semn ca personajul se rupe de pulsiunile inconstientului; el urca spre un spatiu al luminii si împlinirii, un spatiu al ideilor, si nu al simturilor.
Atunci când alege singuratatea, dandy-ul vrea sa se strecoare prin viata fara sa fie remarcat. Despre Pantazi, naratorul spune ca e întotdeauna singur si ca se furiseaza prin lume, încercând sa treaca neobservat. Când calatoreste la Londra, Des Esseintes „încearca multumirea de a nu face nota discordanta în acest mediu, de a fi, oarecum si superficial, locuitor naturalizat al Londrei“. Pantazi are groaza de ferestrele deschise, asa cum Dorian Gray se dedica muzicii într-o încapere cu „ferestre zabrelite“, unde colectioneaza tot felul de instrumente muzicale ciudate: flaute din oase de om, vase din pamânt si altele.
În ceea ce îl priveste pe Des Esseintes, acesta va fi dublu izolat de lume: se retrage în castelul din Fontenay-aux-Roses unde calatoreste în vis si în amintire. Baudelaire este parintele spiritual al lui Des Esseintes. Pe caminul din camera sa, „un minunat canon bisericesc, format din trei compartimente separate, continea sub sticla ramei trei piese de Baudelaire, scrise cu admirabile litere de rugaciune“. Piesele lui Baudelaire sunt biblia lui Des Esseintes, asa cum cartea lui Huysmans va deveni biblia lui Dorian Gray. Una dintre piese, intitulata „Oriunde afara din lume“, ilustreaza dorinta dandy-ului de a se izola de restul lumii. Eul îsi întreaba sufletul unde ar vrea sa locuiasca si îi prezinta mai multe locuri – Lisabona, Olanda, Batavia, Torneo, la extremul capat al Balticii sau chiar la Pol. Însa sufletul ramâne mut pâna la final, când izbucneste si spune: „Oriunde! Oriunde! Dar numai afara din lumea aceasta“ . Totodata, odaia de lucru a lui Pasadia este descrisa ca fiind „un lacas de liniste si de reculegere, în care nimic nu patrundea din lumea din afara“.
În conceptia lui Des Esseintes, dormitorul poate fi aranjat în doua feluri. Dormitorul sau de la Paris arata precum un „alcov excitant“, fiind un spatiu al destrabalarii nocturne. Dormitorul sau actual arata precum o chilie, fiind mobilat cu pat de fier, scaun de rugaciune, banca de epitropi cu baldachin si sfesnice bisericesti. El trebuia sa dea iluzia unei odai de calugar. De altfel, asemeni unui calugar, si Des Esseintes „era copt pentru singuratate dupa ce fusese hartuit de viata si nu mai astepta nimic de la ea“.
În aceste conditii, singura lui ocupatie va deveni visarea. Des Esseintes începe sa-si retraiasca existenta. Bea un pahar de whisky si îsi reaminteste episodul în care a mers la dentist sa-si scoata maseaua. Sta în fotoliu fumând si viseaza la destramarea casniciei unui prieten de-al sau, apoi se gândeste la educatia pe care i-a oferit-o tânarului Auguste Langlois pe care a încercat sa-l faca asasin. Îl duce la madam Laura în repetate rânduri cu speranta de a-l obisnui cu luxul si placerile de-acolo, pentru ca apoi sa i le întrerupa. Îl învata maxima „Fa altora ceea ce nu vrei sa ti se faca tie“ încercând sa „dea nastere unui ticalos, înca unui dusman al acestei societati hidoase, care ne jefuieste“. Amoralismul si influenta negativa pe care Des Esseintes o exercita asupra unui tânar se regasesc si în persoana lordului Henry, care va juca un rol similar pentru Dorian. Dorian, la rândul sau, va corupe alte personaje: Alan Campbell se sinucide din cauza lui, iar Adrian Singleton ajunge sa fie un dependent de opiu care îsi duce veacul prin cârciumi.
Singuratatea poate avea, asupra individului, efectele hasisului. Despre Des Esseintes, naratorul mai dezvaluie urmatoarele: „Traia prin sine însusi, se nutrea din propria sa substanta; singuratatea actionase asupra creierului sau ca un narcotic, îl învaluise într-o lâncezeala strabatura de reverii; singuratatea îi nimicea planurile, îi zdrobea vointa si atragea dupa ea un sir de visuri“.
Singuratatea pare sa actioneze asupra creierului respectând fazele ce se regasesc si în administrarea de narcotice. Pentru început, Des Esseintes îsi aminteste de „vremea seratelor mondene, a curselor de cai, a partidelor de carti, a amorurilor comandate dinainte“. Urmeaza faza a doua, cea a amintirilor din copilarile. În faza a treia apar simptome morbide si este dominat de idei abstracte. Se gândeste la interpretarile contradictorii date de dogmele crestine: „Timp de câteva zile, creierul sau misuna de paradoxuri, de subtilitati“. Latura plastica a lucrurilor se manifesta sub influenta tablourilor lui Moreau când începe sa vada o defilare de prelati; vede episcopi si ceremonii religioase moderne. În mod similar, când Thomas de Quincey consuma opiu si auzea „Consul romanus“, începea sa evoce pagini din Titus Livius si sa vada consulii si armatele romane înaintând.
Treptat, visurile încep sa devina cosmaruri. Chinurile opiului se manifesta la De Quincey tot prin cosmaruri: crocodilul devine obiect de groaza, personajul are naluciri orientale cu monstri. Des Esseintes, dupa ce îsi creeaza micul ecuator de plante rare, priveste Caladiile si viseaza ca totul e sifilis. Se pierde în „dementa cosmarului“: viseaza ca se afla în padure, în amurg si merge alaturi de o femeie pe care nu o cunoaste, dar care are aerul unei femei de bâlci. Apoi, vede o silueta calare, o fiinta ambigua, fara sex si întelege ca aceasta este de fapt imaginea sifilisului. Încearca sa fuga de ea, dar nu se poate ascunde. Pe jos se misca o femeie goala în care apare din nou imaginea bacteriei. Este fascinat de ochiul ei si înainteaza spre ea. Nu se poate desprinde de îmbratisarea ei si simte ca moare. Cosmarurile se repeta.
Baudelaire spunea într-unul dintre poemele sale „sufletul meu calatoreste pe miresme ca sufletul altora pe muzica“. Si în romanul lui Huysmans au loc tot felul de evadari în amintire si vis generate de miresme. Des Esseintes e capabil sa explice toata psihologia mixturii unui parfum. El vrea sa-si creeze propriul buchet de miresme, iar în acest proces e obsedat de secolul XVIII, pentru ca apoi sa se vada aterizat pe o câmpie. În functie de diversele esente pe care le amesteca în parfumul sau, viziunea se schimba: câmpia e populata de femei pentru ca apoi sa ramâna pustie. Dorian Gray urmeaza exemplul lui Des Esseintes si studiaza parfumurile, întelegând ca exista corespondente între viata mentala si cea senzuala. El încearca sa descopere care sunt relatiile dintre ele: de ce tamâia îl face pe om mistic sau de ce ambra incita pasiunile. Totodata, el cauta sa realizeze o psihologie a parfumurilor.
Dupa ce Des Esseintes îsi revine dintr-o criza, se hotaraste sa plece într-o calatorie, fiind dornic sa vada si sa vorbeasca cu o fiinta omeneasca. Dar, pe drum, el viseaza la calatoria sa. Ploaia din Paris îi insufla imaginea unei Londre ploioase, colosale. Atunci când se uita printr-un ghid al Londrei, imaginea unor tablouri îi asalteaza memoria. Ajuns în Anglia, „ametit de trancaneala englezilor, care vorbeau între ei, visa cu ochii deschisi, evocând personajele create de Dickens (…) Ducea o viata de lenes în aceasta Londra fictiva“. Ramâne deziluzionat cu privire la aceasta tara, asa cum a mai fost o data deceptionat în legatura cu Olanda pe care ar fi vrut-o ca în operele lui Teniers si Steen, ale lui Rembrandt si Ostade. Nu a descoperit acea „tara magica si reala la care spera“. Asadar, chiar si atunci când paseste în lume, Des Esseintes ramâne prins în propriile reverii si încearca sa treaca neobservat. El priveste mereu prin prisma artei, îndepartându-se de realitate. El prefera calatoriile spirituale, întreprinse prin intermediul viselor. „La ce sa te misti, când poti calatori atât de minunat stând pe scaun?“.
În poemul „Proiectele“ al lui Baudelaire, poetul îsi imagineaza ca se afla cu iubita într-un palat, apoi pe tarmul marii într-o casuta de lemn, iar în final într-un han. Astfel, el trage urmatoarea concluzie: „Am avut azi, în vis, trei locuinte unde am gasit o placere egala. De ce sa-mi canonesc trupul sa-si schimbe locul, când sufletul meu calatoreste atât de sprinten? Si la ce bun sa-mi duc proiectele la îndeplinire, când proiectul în el însusi e o bucurie care îmi ajunge?“.
Dandy-ul ramâne, asadar, un personaj nascut într-o perioada de criza, a carui identitate se afla si ea în criza, din cauza unei copilarii traumatice. Fiind ranit narcisic, personajul se vrea cât mai departe de lumea burgheza; el refuza tot ceea ce înseamna banalitate, retragându-se pe tarâmul artei. Mai mult decât atât, el ajunge sa-si reconstruiasca propria biografie ca pe un spectacol.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper