Avatarurile culturale ale stangii: de la green peace la red herring

Un articol de ALEX CISTELECAN

 

În numarul 33/ 2013 din „România literara“, Nicolae Manolescu publica editorialul „O noua critica de directie în cultura româna?“. Un articol necrutator la adresa stângii independente locale si a platformei CriticAtac, prilejuit de cronica „entuziasta, dar nu entuziasmanta“, zice Manolescu, pe care Paul Cernat a facut-o „Cartii de munca“ a lui Costi Rogozanu. În ultimul numar din „Observator cultural“, Paul Cernat reactioneaza prin „Despre fobia stângii si cultura pluralista. Raspuns domnului Nicolae Manolescu“. Nu am de gând sa ma pronunt aici asupra întregii dezbateri. E destul de previzibil în ce directie merg sustinerea si simpatia mea, chiar daca trebuie sa recunosc ca, pe alocuri, modul în care se înseala unul parca e mai apropiat de adevar decât modul în care are dreptate celalalt.
Dar întrucât schimbul de texte între cei doi critici literari angajeaza în mod direct si explicit chestiunea stângii independente românesti, si întrucât nu e deloc întâmplator faptul ca el are loc între doi critici literari, as insista, totusi, asupra unui aspect particular. E vorba de un anumit orizont tematic, dar si de o grila de lectura pe care mizeaza ambele texte, în ciuda opozitiei lor fatise, si care structureaza si subîntinde pozitiile lor în moduri practic similare: codificarea opozitiei stânga-dreapta (chiar si cea care se manifesta în forme inevitabil culturale) în termenii opozitiei elite – anti-elite, ca extensie si prelungire în timp a conflictului cultural-institutional dintre boierii mintii si oierii ei. O aparenta poate necesara, cu siguranta explicabila – dar nu mai putin mistificatoare.
Ascultând printre rânduri articolul lui Nicolae Manolescu, distingem, printre alte linii de argumentare, si pe aceasta:
„Antioccidentalii s-au proclamat, nu o data, ei însisi (…) campanii antielitiste (…) argumentele antielitistilor (…) nu-si puneau problema (…) daca meritau un prestigiu intelectual comparabil cu al elitistilor (…) voiau sa le smulga acestora din mâna puterea culturala (…) cel mai ieftin populism (…) au legat elitele de dânsii inventate de puterea politica (…) nu ideea ca atare de elita a contat, ci personalitatile pe care antielitistii le identificau (…) o lupta pentru putere (…) au fortat nota (…) a ramas si va ramâne marginala (…) radicala si iresponsabila (…) cea mai tendentioasa confuzie populista de valori (…) s-a sfârsit prost pentru antielitisti“.
În „Observator cultural“, Paul Cernat îi raspunde, printre altele, cu o interpretare a fenomenului stângii intelectuale în aceeasi cheie – dar rasturnata – a opozitiei elite vs. democratie:
„nu vad nimic blamabil în a fi eurosceptic sau eurocritic (…) Pe atunci, «antielitistii», «oieri ai mintii» (…) nici macar nu erau stângisti marxizanti, ci doar liberali postmoderni, relativisti si «corecti politic» (…) Directorul «României literare» e de parere ca ultimii ar fi pierdut partida (…) Din pacate, abia o astfel de judecata o trivializeaza cu adevarat (…) Sa ne gândim ce însemna, pâna în urma cu câtiva ani, sa spui ca esti «de stânga» în asa-numitele medii culturale «bine», la ce ostracizari te expuneai (…) În ce priveste conceptiile democratice ale unor membri marcanti ai intelighentiei elitiste, e poate util sa amintesc, ca simptom (…) discursurile – oribile – împotriva asistatilor social (…) a statului social si a «mahalalei inepte» (…) care nu-si merita elita (…) CA este un grup de «critica sociala, intelectuala si politica», desi are tangente si cu literatura; iubitorii de istorie literara ar putea savura (…) Cu cât mai multe directii articulate, cu atât mai bine. Într-o lume libera (…) semn de gândire libera si pluralista (…) va avea în mine un adversar, pentru ca, dincolo de ideologii, resping exclusivismul si hegemonismul“.
Ce-avem noi aici? Un mare critic literar, vizibil deranjat de cronica unui alt mare critic literar la cartea unui fost student de-al sau, spala în sânge platforma de stânga a acestuia din urma, calificând-o drept populista, marginala si iresponsabila si ca un atentat periculos – dar esuat în cele din urma – la adresa elitei de drept si de fapt. Celalalt mare critic literar sesizeaza momentul si raspunde linistind apele, deconspirând aceasta noua mostra de fobie antidemocrata a dreptei ca o prelungire culturala a cruciadei politice pe care elita o duce fata de omul si simtul comun, aratând totodata ca presupusa celula radicala si iresponsabila de la CriticAtac este, în realitate, o platforma foarte respectabila si de bun-simt, o voce care contribuie si ea la polifonia armoniei democratice.
Ce e surprinzator aici e ca nu e nimic surprinzator (mai putin, sa recunoastem, demascarea lui Andrei State ca liberal!). Surprinzator este ca aceasta noua polemica literara e deja, la noi, una atât de veche si cu pozitiile atât de batatorite. Faptul ca problema stângii reapare, acum ca de fiecare data în ultimii douazeci de ani, ca o disputa culturala, ca o prelungire si continuare a vechiului meci cultural oieri-boieri ai mintii. Si ca, de douazeci de ani, problema e întotdeauna tratata si rezolvata dupa exact acelasi scenariu: un conservator ultragiat deschide partida, tragând semnalul de alarma ca niste tineri se dau marxisti prin spatiul public; dupa care un liberal asezat raspunde si linisteste apele, argumentând ca asa e mai pluralist, mai european si mai bine: sa fie si ei prin zona. Destinul tragicomic al stângii românesti este, pare-se, acela de a juca recurent rolul de red herring prin certurile si iubirile liberalilor si conservatorilor de la noi. Unul trage semnalul de alarma si celalalt îl calmeaza spunându-i ca trenul nici macar n-a pornit. Vine stânga? Nu vine nici o stânga, suntem tot în democratie. Cam la acest scurt interval de timp se rezuma – chiar daca recurent, sa o recunoastem – cele 15 minute de glorie publica si vizibilitate ale stângii si ale socialismului în România.
Si-atunci, acesta fiind contextul imediat – al carui specific e, dupa cum vedem, tocmai lipsa de orice specificitate si actualitate – poate ar fi util sa profitam de moment si sa întrebam: de ce atâta plictiseala frenetica? De ce, în continuare, lumea culturala si intelectuala se electrizeaza la o repunere în scena, prin terti, ca asa e mai elegant, a bataliei de mult apuse dintre boierimea si ciobanimea intelectuala? De ce ne încrâncenam sa urmarim aceasta partida înregistrata – si, în cazul stângii intelectuale, sa mai si jucam rolul de minge în jocul de pase democratice si culturale dintre intelectualitatea conservatoare si cea liberala, când miza e de mult în alta parte?
Exista, la numaratoarea mea, doua explicatii si doua cauze ale hegemoniei de care se bucura codificarea elitist-culturala a opozitiei stânga-dreapta, si implicit a însesi chestiunii politice a socialului de la noi. Si tot atâtea cauze si explicatii ale depasirii, obsolescentei istorice si totodata structurale ale acestui model de explicatie si tip de discurs.
Avem, în primul rând, o conjunctura istorica si, pentru unii, o situatie destul de personala. O generatie – din care fac parte si câtiva dintre suspectii de serviciu ai stângii românesti „leniniste sau marxiste“ – care a prins momentul de maxima vulnerabilitate si, deci, de maturizare exact în contextul în care elita culturala post-comunista se bucura de maximul prestigiului sau anticomunist; si care s-a întâmplat sa fie si momentul în care aceasta factiune intelectuala a Bildungsburgertum-ului (1) se confrunta cu epuizarea misiunii sale istorice odata cu instalarea capitalismului si intrarea formala a societatilor locale în „spatiul european“, ceea ce îi impunea sa abandoneze mastile progresiste si new left-iste cu care debutase ca disidenta în tinerete si o obliga sa sape în schimb dupa legitimare prin evul întunecat al conservatorismului perioadei interbelice. Pe scurt, pentru unii dintre noi, drumul catre Heidegger, Derrida si mai departe, Marx, a trebuit sa treaca prin deturul elitisto-trairist Platon-Pascal-Paltinis (2). Dar, cum se spune, asta a fost demult si nici macar nu e adevarat.
Mai exact: e adevarat ca multi, sau cel putin unii din stânga independenta locala si-au început cariera tocmai luând parte la marea disputa culturala (dar si sociala: mineriadele si piata universitatii fiind originea si expresia reala a acestui conflict) a epocii. Dar e la fel de adevarat ca tot atât de multi dintre ei au abandonat aceasta cheie de lectura a epocii si a societatii în plata acelei vremi. Vazut de la stânga, conflictul social de astazi si, implicit, expresia lui culturala nu mai este, nu mai are nici o legatura cu vechea opozitie elite culturale – culturnici ai democratiei, sau boieri–oieri. Acest gen de discurs si de articulare a conflictului social, a carui popularitate nu mai e data astazi decât de virtutile sale facil mistificatorii si auto-flatante, a fost încheiat, tocmai pentru ca depasit, deja de câtiva ani. Expresia culturala a încheierii acestui conflict a fost volumul „Idolii forului“. Nu ca ar fi facut epoca – dar, cu siguranta, a înregistrat-o atent. Acesta a fost punctul în care factiunea intelectuala, fost-disidenta a Bildungsburgertum-ului lui Szelenyi a pasat frâiele hegemoniei factiunii expertilor si tehnocratilor. Si sa ne amintim ca, oricât s-ar dori suprapunerea acestui conflict – oricum deja dezamorsat, cum spuneam – cu antagonismul stângii actuale, derularea si, în cele din urma, încheierea conflictului nu a avut niciodata o reverberatie politica si sociala dincolo de sfera particulara de interese a conglomeratului clasei dominante, a Bildungsburgertum-ului: era o opozitie între un grup de intelectuali care considerau ca rolul lor de legitimare a noului regim „democratic“ era înca vital, ca societatea are mai mult ca oricând nevoie de povete, de ghidaj moral si de valori în peisaj, versus factiunea expertilor si a specialistilor, cu acoperire sociala în ong-ismul societatii civile si cu reprezentanta culturala, la acea vreme, în autorii volumului „Idolii forului“, care considerau ca reproducerea pasnica si legitimarea sistemului „democratic“ nu mai are nevoie de miturile filosofico-umanisto-moralizante ale burgheziei intelectuale, pentru ca sistemul capitalist se legitimeaza de la sine, iar cine are urechi sa auda si mâna sa noteze, precum expertocratia societatii civile, e întelept si deja ia notite.
În cele din urma, obiectiv vorbind, inginerii au câstigat partida: iar din momentul în care criteriul specializarii a declasat criteriul „valorizarii“ morale sau culturale, el a alunecat imediat mai departe în criteriul mut, dar tocmai de aceea nemilos, al cifrelor: imanenta pura a eficientei. Nici un mit platonician al pesterii nu bate în eficacitate legitimanta explicatia experta care apeleaza la categoriile de productivitate si eficienta. Asta e ceea ce e totodata atât de relevant si de amuzant în cazul unui Lucian Croitoru bunaoara: pe de o parte, intuitia aproape corecta ca legitimarea sistemului politic si economic existent, chiar daca este asigurata mai nou preponderent de factiunea si discursul expertocrat, trebuie cumva sa recupereze rezerva de mistificare inepuizabila pe care o asigura, pâna nu de curând, ceaslovul cu întelepciune conservatoare aflat în posesia burgheziei intelectuale – de unde trimiterile obsedante, ale lui Croitoru, la diverse comori ancestrale de proverbe proto-capitaliste sau la presupuse pasiuni platoniciene neoliberale avant la lettre. Ceea ce însa, pe de alta parte, pare sa-i scape domnului Croitoru este faptul ca acest demers e deja cu totul inutil si redundant. „Democratia“ actuala se legitimeaza în mod imanent, fara sa mai aiba nevoie de mituri fondatoare externe: ea exista si este legitima atâta timp cât este eficienta, chiar daca, în numele eficientei, trebuie sa-si sacrifice valorile culturale si uneori chiar propria existenta. E suficient, e deja un mit în sine diktatul atât de firesc si de transparent, violent de transparent, al „eficientei si productivitatii“. Nici nu mai e nevoie de o baza în antropologie – prea umanista pentru expertocratia burgheza – ca sa deduci, din categoriile neutre si impartiale ale eficientei si productivitatii, o întreaga harta cu delimitari culturale si completata cu condamnari morale: frumusetea discursului neoliberal este ca îsi genereaza bagajul, suprastructura de discurs cultural si moralizant necesar legitimarii sale în mod pur imanent, categorial si a priori. Platon e cu totul în plus aici. Contrar, asadar, opiniei lui Nicolae Manolescu, meciul pe care domnia sa îl traieste înca atât de intens s-a sfârsit de mult si s-a sfârsit prost si pentru factiunea umanisto-filosofica, intelectuala a elitei pe care o reprezinta domnia sa. Însa contrar întregii polemici dintre Manolescu si Paul Cernat, meciul nu s-a sfârsit bine pentru nici unul dintre combatanti: mai exact, câstigând partida, desigur nu neaparat – nu ca ar conta vreodata – la masa argumentelor, ci pe terenul istoriei, factiunea oierilor a pierdut meciul. Odata transferata hegemonia intelectualului public de la filosoful si ideologul generalist la expertul unidimensional, se iesea definitiv din incinta exclusiv culturala a bataliei (3). Si asta tocmai pentru ca nu mai era vorba de o predare a stafetei hegemoniei de la o factiune culturala la alta, ci de schimbarea modelului de hegemonie, si implicit a discursului legitimator, prin transferarea rolului de intelectual public din câmpul burgheziei culturale în câmpul expertocratiei societatii civile (4). Întâmplator sau nu, cultura a ramas muta – din punctul de vedere al relevantei ei social-politice – exact în momentul în care capitalul a hotarât ca vorbeste mai bine numai prin reprezentantii sai directi.
Desigur, povestea nu e neaparat una noua. Complicitatea si apropierea constitutive dintre, pe de o parte, discursul si practica societatii civile si, pe de alta parte, discursul si politicile monetariste ale factiunii experte au fost, de altfel, remarcate deja de Szelenyi & co (5). Ceea ce am trait însa noi, în ultimii ani, în sfera culturala, dar si social-politica, a fost tocmai re-asezarea interna a Bildungsburgertum-ului si transferarea accentului de la pilonul burghezie culturala la pilonul expertocratie. Partea buna e ca, în aceste conditii, antagonismul social fundamental nu mai are vreo legatura cu batalia intraculturala dintre factiunea conservatoare si liberala a elitei. Partea proasta este ca, frâiele hegemoniei depasind si iesind din sfera culturala, noi, cei ramasi aici, facem inevitabil exclusiv travaliu cultural, inevitabil marginal si obiectiv iresponsabil, asa cum bine zice Manolescu, întrucât e fatalmente lipsit de vreo aderenta la agenda politica si sociala efectiva. Dar ne consolam cu faptul ca aceasta conditie de fatala marginalitate nu ne afecteaza doar pe noi, cei din tabara leninista, ci, prin definitie, întreaga lume a „oamenilor de cultura“. Abia acum, în noua transparenta, evidenta si auto-suficienta a capitalismului, putem gusta cu adevarat „autonomia esteticului“, independenta culturalului. Si e, într-adevar, dezarmanta. Cineva ar trebui sa-i (de)scrie rapid social-realismul.
A doua explicatie a abandonarii necesare a discursului elitist – anti-elitist este mai degraba de natura structural-conceptuala. Potentialul politic al categoriilor conexe de „elite si mase“ este trasat de operatia pe care ele o realizeaza în mod a priori, prin simpla conceptualizare care le subîntinde: o naturalizare si in-determinare sociala a sistemului de inegalitati care structureaza societatea. Nu întâmplator, „descoperirea“ teoretica a conceptului de elite a produs, în anii 20, atâtea mostre de gândire reactionara (Mosca, Michels, Pareto): însusi conceptul lor central a împins catre aceste pozitii, prin efectul sau de cristalizare „stiintifica“ si purificare a inegalitatilor sociale de determinatia lor istorica si conjuncturala: inegalitatile exista în societate pentru ca e natural sa existe inegalitati. Genul acesta de discurs – dar si simpla sa rasturnare populista – trece nonsalant peste faptul evident ca naturalizarea naturalului nu e ceva natural, ci este deja un gest social, care tine deci de un artificiu si o conjunctura, de o decizie în cele din urma. Or, prin chiar aceasta operatie de naturalizare si mistificare a structurii sociale date (exemplul suprem fiind, desigur, legea de aur a lui Pareto cu distributia sa fatala, caci fireasca, a bogatiei pe principiul 20% ia 80%), conceptul de elita este constitutiv solidar cu însasi operatia specifica, definitorie, a capitalismului: nu aceea de a fi un sistem de dominatie de clasa (în aceasta privinta nu e deloc primul), ci aceea de a fi primul sistem de dominatie care sa fi renuntat la legitimarea sa prin învaluire si mistificare religioasa, traditionalista, culturala etc., pentru a expune principiul dominatiei în toata transparenta sa obiectiva si impersonala. Pentru prima data în capitalism, elita nu se mai justifica prin sângele ei albastru, pentru ca e unsa de divinitate, purtatoare de traditie sau cea mai buna la mânuirea sabiei, ci prin simplul fapt ca e elita, pentru ca merita. Si pentru ca e ceva ce-i revine în mod firesc, matematic, în calitate de elita, conform legii lui Pareto. Nu degeaba e burghezia clasa fara nume – si nu întâmplator a o califica drept „burgheza“ înseamna deja a o „demasca“ într-un fel: pentru ca a citi dominatia „elitei“ burgheze în orice fel, social, istoric, material – ca dominatie burgheza, adica – înseamna a-i determina si denaturaliza, si implicit im-purifica sursele elitismului sau. Într-un fel, specificul capitalismului e tocmai acela de a se justifica si percepe ca un simplu elitism, si înca din cele mai benigne din câte au existat – pentru ca e pe merit. Pentru prima data în capitalism, caracterul istoric si politic al dominatiei sociale este abil deghizat tocmai în dezvaluirea sa impersonala, în afisarea sa pur economica, iar principiul de clasa al organizarii sociale „impersonale“ este facut transparent si expus ca atare, sau, pentru spiritele mai sofisticate, pentru prima data este el atât de ascuns, naturalizat si neutralizat în chiar dezvaluirea sa orbitoare. Aceasta este operatia primara a capitalismului, auto-dezvrajirea sa impetuoasa (6). Si tocmai la aceasta operatie de naturalizare si neutralizare a capitalismului contribuie, pe masura posibilitatilor sale, categoria de elita si discursul care decurge din ea, indiferent de care parte a suvoiului ne situam.
Din acelasi arsenal reactionar face parte, desigur, si acuzatia conversa de „resentiment“ si „frustrare“, care îsi face aparitia mai devreme sau mai târziu în orice discurs cultural pe marginea legitimitatii elitei (si pe care o bifeaza, desigur, si articolul lui Manolescu). La fel ca în cazul „elitei“, aceeasi operatie de mistificare prin transparentizare (în cazul de fata: fals adâncism psihologic) si de nedeterminare prin generalizare a nedreptatii sociale specifice, aceeasi noapte în lumina careia toate revendicarile sunt frustrari si, prin urmare, orice revendicare politica si sociala este tot atât de legitima si autentica pe cât e furia ghinionistului la loto.
Prin urmare: Resentiment? Marginalitate? Desigur, cât încape. Doar ca esentiale aici sunt baza si continutul lor determinate, nu faptul anistoric ca toate societatile inegale, deci naturale, au generat dintotdeauna forme diverse de „resentiment“ fata de „elitele“ firesti, ca, altfel spus, lumea e în general si iremediabil putin cam ciudoasa. În mod poate nesurprinzator, exista un aspect pe care atât Paul Cernat, cât si Manolescu îl rateaza, în abordarea lor oarecum formalista sau formalizanta la care-i obliga tocmai articularea conflictului în termenii elitei si contra-elitei: miza stângii n-a fost nicicând, sau, cel putin, n-ar trebui sa fie, „persoanele care alcatuiau elita culturala“, asa cum acuza criticul de la „România literara“, nici tocmai „ideea de elita“ în general, cum prea generos apreciaza criticul de la „Observatorul cultural“: nu e vorba nici de faptul divers al configuratiei de membri ai elitei, nici de adevarul transistoric si redundant ca societatile inegale produc sau presupun elite – sau de opozitia la fel de ancestrala la acest discurs. Ceea ce a contat si conteaza sunt mecanismele particulare, circumstantele istorice, specificul si continutul efectiv în care se reproduce aceasta forma sociala atemporala si, chipurile, naturala. Or, în aceasta privinta, problema nu mai e una de elite vs. mase, ci de mecanismul obiectiv (si totodata istoric) care distribuie automat societatea în aceste categorii si care îsi învaluie efectul, se învaluie pe sine în acelasi timp sub acoperirea opozitiei pure si nedeterminate elite vs. mase. În ce ne priveste, a fost întotdeauna si este vorba de faza de dezvoltare si tipul de manifestare a capitalismului nostru post-comunist. Etapa în care problemele sale sociale si politice se defulau cultural, se învrajbeau pe valori si se reconciliau, în cele din urma, prin juriile premiilor literare a trecut de-alaltaieri. Noutatea sociala si istorica, mai mult decât culturala a prezentului, determinarea materiala si istorica a formelor sociale asa-zis anistorice e cea care trebuie surprinsa si dezvaluita la stânga, chiar daca – sau cu atât mai mult cu cât – noua dispunere a discursului legitimator si noua configuratie a hegemoniei nu ne rezerva nimic mai mult decât pozitia ferita, dar inofensiva a marginalitatii si iresponsabilitatii „oamenilor de cultura“. Desi nu ne-aude nimeni de-aici, macar nu suntem singuri.

 

NOTE:
(1) Vezi Gil Eyal, Ivan Szelenyi, Eleanor Townsley, „Making Capitalism Without Capitalists. The New Ruling Elites in Eastern Europe“, Verso, London & New York, 1998.
(2) Iar cei care au fost scutiti de acest parcurs existential – cu siguranta multi, tot mai multi din tânara generatie de stângism – cu atât mai bine pentru ei.
(3) Motiv pentru care, odata cu intrarea într-un con de semi-umbra al gruparii „boierilor“, nici nu a fost ocupata scena de un alt val de personaje publice similare, cu atât mai putin de vreunul dintre autorii „Idolilor forului“. De la grupul de la Paltinis la Croitoru, Liviu Voinea, Sorin Ionita sau Alina Mungiu Pippidi, nivelul de vizibilitate – dar si registrul de legitimare a discursului – sunt sensibil altele. (Chiar si în tabara anticomunistilor, e relevanta trecerea de la trairismul lui Patapievici sau Liiceanu la expertiza – chiar daca la fel de pasionala, dar nu mai putin expertiza – a unuia ca Tismaneanu.)
(4) Într-o anumita masura, povestea din „Reguli pentru parcul uman“, doar ca la scara nationala si recenta.
(5) „Making Capitalism Without Capitalists“, p. 91 de pilda.
(6) Si chiar daca, asa cum ne-o dovedeste istoria, aceasta miscare de dezvrajire specifica modului burghez de productie poate fi punctata ulterior si periodic de interventii cuminti, „victoriene“, de reinventare a Sensului si de contra-dezvrajire, asa cum se întâmpla în perioadele de reflux istoric al burgheziei. Cf. Franco Moretti, „On Victorianism“, „New Left Review“, no. 81, May-June 2013.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper